Aplicarea legii penale mai favorabile. Efectele deciziei nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale
| Comentarii |
|
Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 177/A din data de 22.05.2014
În condițiile în care, la momentul dezbaterilor judiciare, prescripția răspunderii penale era îndeplinită în cauză ca urmare a aplicării art. 5 C. pen., în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 2/2014, faptul că, până la pronunțarea hotărârii în apel, a fost publicată în Monitorul Oficial al României decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale care răstoarnă interpretarea adusă art. 5 de către Instanța Supremă nu împiedică pronunțarea unei hotărâri de încetare a procesului penal, chiar dacă prescripția răspunderii penale nu ar mai fi fost împlinită în lumina acestei ultime decizii.
C. pen., art. 5, art. 153-156
C. pen. din 1969, art. 121-124
Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală, decizia nr. 2/2014
Curtea Constituțională a României, decizia nr. 265/2014
Prin sentința penală nr. 2/08.01.2014 pronunțată de Judecătoria Sighișoara, s-au hotărât următoarele:
În baza art. 208 al.1, art. 209 al.1 lit.a și g C.penal, cu aplicarea art. 41 al.2 C.pen. și art. 37 lit.b C.pen. l-a condamnat pe inculpatul D. F., la 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat în formă continuată.
În baza art. 208 al.1, art. 209 al.1 lit.a și g C.pen., cu aplicarea art. 41 al.2 C.pen. și art. 37 lit.b C.pen. l-a condamnat pe inculpatul D. V., la 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat în formă continuată.
În baza art. 71 C.pen. a interzis inculpaților drepturile prevăzute de art. 64 lit.a și b C.pen.
În baza art. 14 și 346 C.pr.pen., raportat la art. 998 și 999 Vechiul C.civil i-a obligat pe inculpați, în solidar, să plătească părții civile Compania Națională de Căi Ferate "C." SA - Regionala Căi Ferate B., suma de 14.899,46 lei, cu titlu de daune materiale.
În baza art. 191 al.2 C.pr.pen. l-a obligat fiecare inculpat la plata sumei de câte 600 lei, mai exact 600 lei în faza de urmărire penală, și 600 lei în faza de judecată, cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt:
În cursul anului 2005 inculpații au lucrat, ca zilieri, la centrul de colectare a fierului vechi, aparținând S.C. S. SRL Albești, al cărei administrator era martorul R. T. și, în perioada septembrie - decembrie 2005, pe timp de noapte, au sustras 2610 plăcuțe metalice, tip 49 L, 33 plăci pod metalice și 2490 clești metalici de prindere a șinei, în valoare de 16.150,85 lei, din cantonul de materiale CFR Vânători, materiale care erau în stare bună, fiind unse cu ulei, pe care le-au transportat cu căruța la centrul de colectare a fierului vechi mai sus menționat făcând circa 10 transporturi, câte unul săptămânal, unde le-au predat martorului R. T. care le-a plătit aproximativ 3200 lei, fără să elibereze vreo chitanță.
În data de 10.01.2006 organele de poliție au identificat în apropierea centrului de colectare a fierului vechi al S.C. S. SRL Albești cantitatea de 1,624 tone materiale CFR, în valoare de 1251,39 lei, respectiv plăcuțe metalice tip 49 L și 95 legături de clești metalici de prindere a șinei, materiale despre care martorul R. T. a declarat că au fost aduse de inculpați.
Declarațiile inculpaților din faza de urmărire penală și de judecată au fost înlăturate ca nesincere, întrucât nu s-au coroborat cu celelalte probe administrate în cauză, mai exact cu declarațiile martorului S. L. care a declarat că-n luna septembrie 2005 a fost de față, când inculpații au adus un transport de materiale CFR și întrebându-i în legătură cu acestea, i-au zis să-și vadă de treabă și respectiv cu declarațiile martorului R. T., care a arătat că inculpații i-au predat materiale CFR și cu primele lor declarații din faza de urmărire penală, în care au arătat, în mod detaliat modalitatea în care au sustras materialele.
S-a constatat că, în drept, faptele comise de inculpați care în perioada septembrie - decembrie 2005 împreună, pe timp de noapte, au sustras din cantonul CFR Vânători, materiale CFR, în valoare totală de 16.150,85 lei, pe care le-au transportat cu căruța de circa 10 ori la centrul de colectare a fierului vechi al S.C. S. SRL Albești unde le-au valorificat, au întrunit elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat, în formă continuată, prevăzută de art. 208 al.1, art. 209 al.1 lit.a și g C.pen., cu aplicarea art. 41 al.2 C.pen.
Instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 37 lit.b C.pen., în privința fiecărui inculpat, având în vedere faptul că ambii inculpați au comis infracțiunea în stare de recidivă postexecutorie.
La individualizarea pedepsei, care s-a aplicat fiecărui inculpat, instanța a avut în vedere criteriile generale de individualizare prev. de art. 72 C.pen., mai exact gradul de pericol social mediu al faptelor comise, valoarea relativ mare a prejudiciului, modul de comitere al faptelor, de două persoane împreună în timpul nopții, perseverența infracțională a inculpaților, atitudinea nesinceră a acestora și limitele speciale ale pedepsei.
Prin prisma acestor elemente, instanța a aplicat fiecărui inculpat pedeapsa de câte 4 ani închisoare.
Cu privire la latura civilă a cauzei, instanța a constatat că partea vătămată Compania Națională de Căi Ferate C. SA - Regionala Căi Ferate B. s-a constituit parte civilă împotriva inculpaților, cu suma de 14.899,46 lei, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea bunurilor sustrase de inculpați și nerecuperate. Instanța a mai constatat că prin acțiunile inculpaților partea civilă a suferit un prejudiciu material în valoare de 14.899,46 lei.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs inculpații D.F. și D.V.
În motivarea căii de atac, inculpații au solicitat pronunțarea unei hotărâri de achitare.
Potrivit art. 10 alin. 2 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, prezentul recurs aflat în curs de judecată la data intrării în vigoare a codului de procedură penală, declarat împotriva unei hotărâri pentru care legea veche nu prevede calea de atac a apelului, se soluționează de prezenta instanță, conform dispozițiilor din legea nouă privitoare la apel.
Examinând apelurile promovate, din prisma dispozițiilor art. 417 și urm. C. pr. pen., instanța de control judiciar le-a găsit fondate, pentru următoarele considerente:
Inculpații au fost trimiși în judecată și condamnați pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat în formă continuată în stare de recidivă postexecutorie, așa cum este redată în actul de sesizare și în sentință.
Ca urmare a intrării în vigoare a noului C. penal, s-a constatat că devin incidente dispozițiile art. 5 alin. 1 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile, limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru această infracțiune fiind modificate.
Astfel, dacă infracțiunea de furt calificat din vechiul C. pen. - art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. a, g - prevedea pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani, noua reglementare, respectiv art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 1 lit. b C. pen. prevede pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.
Instituția recidivei și forma continuată a infracțiunii, prevăzute de art. 37 lit. b și de art. 41 alin. 2 din vechiul C. pen., reținute în sarcina inculpaților, apar ca lege mai favorabilă față de noile reglementări, respectiv art. 41 raportat la art. 43 și art. 36 C. pen.
Pornind de la data săvârșirii faptelor (august-decembrie 2005), constatăm că s-a împlinit termenul special de prescripție a răspunderii penale (odată și jumătate, respectiv 7,6 ani) potrivit disp. art. 124 rap. la art. 122 alin. 1 lit. d din vechiul C. pen., la data de 30 iunie 2013.
Instituția prescripției răspunderii penale apare ca fiind una autonomă față de pedeapsa prevăzută de lege, astfel încât devin incidente și în acest caz disp. art. 5 alin. 1 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile, așa cum dealtfel a stabilit și instanța supremă prin Decizia nr. 2/14.04.2014, obligatorie potrivit dispozițiilor art. 447 alin. 3 C. pr. pen.
S-a reținut că inculpații nu au solicitat continuarea procesului penal în baza art. 18 C. pr. pen., astfel încât urmează pronunțarea pe prescripția răspunderii penale.
S-a făcut precizarea că la data judecării pe fond a apelului, 07.05.2014, erau în vigoare dispozițiile Deciziei nr. 2/14.04.2014 pronunțată de ÎCCJ în completul pentru dezlegarea a unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a stabilit că "În aplicarea art. 5 din Codul penal, prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei";.
Decizia era obligatorie, potrivit disp. art. 477 alin. 3 C. pr. pen.
De altfel, aceasta a fost și practica unitară a Curții de Apel Târgu-Mureș, ca și a majorității instanțelor.
În lumina acestei practici, statuată ca fiind obligatorie prin decizia instanței supreme, au fost invocate schimbările de încadrare juridică și s-a invocat din oficiu împlinirea termenului prescripției speciale a răspunderii penale. Astfel, la data de 7 mai 2014, concluziile inculpaților, ale apărătorului și inclusiv ale reprezentantului Ministerului Public au fost în sensul încetării procesului penal și a lăsării nesoluționate a laturii civile. La aceeași dată, modalitatea de soluționare a acțiunii penale era previzibilă, în sensul încetării procesului penal, neexistând nicio contradicție a participanților la judecată asupra acestei chestiuni și niciun impediment legal care să ducă la o concluzie diferită din partea instanței de judecată.
Totuși, din motive obiective, absolut independente de vreo manifestare de voință din partea inculpaților, motive care au ținut exclusiv de lipsa de timp pentru deliberare și pronunțare, urmând practica acestei instanțe, în acord cu art. 391 alin. 1 teza finală C. pr. pen., deliberarea și pronunțarea au fost amânate 15 zile, pentru data de 22.05.2014.
În acest interval de timp, înainte cu numai două zile de data fixată pentru pronunțare, în 20.05.2014 a fost publicată în Monitorul Oficial al României Decizia nr. 265/06.05.2014 pronunțată de Curtea Constituțională, prin care, diametral opus celor statuate de către instanța supremă, instanța de contencios constituțional a stabilit că "...dispozițiile art. 5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile";.
În situația particulară din cauză, așa cum a fost expusă mai sus, publicarea deciziei Curții Constituționale nu poate duce însă la pronunțarea unei alte soluții decât cea de încetare a procesului penal și de lăsare nesoluționată a acțiunii civile, ca urmare a intervenirii prescripției speciale a răspunderii penale, deoarece, în caz contrar ar fi încălcat principiul previzibilității legii penale, ceea ce atrage încălcarea dreptului fundamental consacrat de art. 7 din Convenția europeană de apărare drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Față de cele reținute, a urmat ca în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a C. pr. pen., să fie admise apelurile declarate de inculpații D. F. și D. V. împotriva sentinței penale nr. 2/08.01.2014 pronunțată de Judecătoria Sighișoara.
În temeiul art. 423 alin. 1 C. pr. pen. s-a desființat integral sentința atacată și rejudecându-se cauza:
În baza art. 386 alin. 1 C. pr. pen, s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru fiecare dintre cei doi inculpați, din infracțiunea de furt calificat în stare de recidivă postexecutorie în formă continuată, prev. de art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. a, g din vechiul C. pen, cu reținerea art. 37 lit. b și art. 41 alin. 2 din vechiul C. pen, în aceeași infracțiune, prev. de art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 1 lit. b C. pen, cu reținerea art. 37 lit. b și art. 41 alin. 2 din vechiul C. pen și cu reținerea art. 5 alin. 1 C. pen.
În baza art. 396 alin. 1, 6 C. pr. pen, în conformitate cu dispozițiile art. 124 raportat la art. 122 alin. 1 lit. d din vechiul C. pen, cu referire la Decizia nr. 2/14.04.2014 pronunțată de ÎCCJ, raportat la art. 447 alin. 3 C. pr. pen, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva fiecăruia dintre cei doi inculpați, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de furt calificat în stare de recidivă postexecutorie în formă continuată, prev. de art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 1 lit. b C. pen., cu reținerea art. 37 lit. b și art. 41 alin. 2 din vechiul C. pen. și cu reținerea art. 5 alin. 1 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției speciale a răspunderii penale.
În baza art. 397 alin. 1 raportat la art. 404 alin. 1 teza finală, art. 25 alin. 5 și art. 16 alin. 1 lit. f C. pr. pen., se va lăsa nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea civilă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C. SA - REGIONALA CĂI FERATE B.
În baza art. 275 alin. 3 C. pr. pen., cheltuielile judiciare aferente fazei de urmărire penală și celei de judecată în primă instanță vor rămâne în sarcina statului.
În baza art. 275 alin. 3 C. pr. pen, cheltuielile judiciare în apel rămân în sarcina statului.
Notă (judecător Mihaela Vasiescu): Într-o situație similară, Curtea de Apel Tg.-Mureș, prin dec. pen. nr. 178/A/22 mai 2014, a statuat în mod similar.
Totodată, într-o altă cauză aflată pe rolul Curții de Apel Tg.-Mureș, la data de 4 iulie 2014, în temeiul art. 475 C. pr. pen. a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:
"Art. 5 alin. 1 C. pen. trebuie interpretat in sensul ca legea penala mai favorabila este aplicabila in cazul infracțiunilor săvârșite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv și fata de care s-a împlinit prescripția răspunderii penale până la data de 20 mai 2014 în interpretarea data art. 5 C. pen. prin decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, însă față de care prescripția răspunderii penale nu este împlinita în interpretarea data aceluiași text legal prin decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale?
În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, principiul legalității pedepsei permite ca, în situații precum cea în speța, după revirimentul jurisprudențial din 20 mai 2014, să se aplice o condamnare în ipoteza in care la momentul dezbaterilor judiciare, răspunderea penală era prescrisă și participanții la procesul penal nu au avut nicio dispută asupra acestei chestiuni?";
În motivarea încheierii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea de Apel a reținut următoarele:
A) Cu privire la prima chestiune de drept, instanța de trimitere recunoaște că pentru infracțiunile săvârșite ulterior datei de 20 mai 2014, interpretarea art. 5 C. pen. dictată de Curtea Constituțională este singura aplicabila.
În schimb, în privința infracțiunilor comise anterior publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei nr. 265/2014 a instanței de contencios constituțional, în materia prescripției răspunderii penale, există o succesiune de norme penale care cade sub incidența art. 5 alin. 1 C. pen. Mai precis, este vorba de succesiunea art. 5 C. pen., așa cum a fost interpretat cu caracter obligatoriu prin decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și art. 5 astfel cum a fost interpretat tot cu caracter obligatoriu prin decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale. În asemenea situații tranzitorii, art. 5 alin. 1 C. pen. autorizează instanța investită cu soluționarea litigiului să determine care din normele penale în interpretarea obligatorie, dar diametral opusă, primită din partea celor două instanțe, constituie legea penală mai favorabilă într-o anumită cauză.
În susținerea acestui punct de vedere, instanța de trimitere aduce următoarele argumente:
a) Potrivit art. 20 din Constituția României, "dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile";.
De aici decurg în esență două consecințe: în primul rând, interpretarea și aplicarea dispozițiilor privind drepturile și libertățile fundamentale recunoscute prin diverse instrumente internaționale la care România este parte, trebuie să fie în acord cu aceste instrumente. În al doilea rând, instanțele naționale se supun și aplică reglementările privind drepturile și libertățile fundamentale din instrumentele internaționale la care România este parte în maniera în care au fost interpretate de către instanțele internaționale și europene abilitate.
Noțiunea de "lege";, în sensul art. 7 din Convenția europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (în continuare Convenția europeană), așa cum a fost interpretat prin jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, încorporează dreptul de origine atât legislativă, cât și jurisprudențială (CEDO, Kokkinakis c. Grecia, hotărârea din 25 mai 1993; S.W. și C.R. c. Regatul Unit, hotărârea din 22 noiembrie 1995; Cantoni c. Franța, hotărârea din 15 noiembrie 1996; E.K. c. Turcia, hotărârea din 7 februarie 2002; Pessino c. Franța, hotărârea din 10 octombrie 2006).
În acest fel, în lumina Curții Europene, un reviriment de jurisprudență se analizează pe tărâmul art. 7 din Convenția europeană, iar acest text convențional poate fi violat nu doar prin aplicarea retroactivă a unei legi adoptate ulterior faptei, ci și printr-o interpretare posterioară defavorabilă celui în cauză pe care jurisprudența o leagă de dispoziția în vigoare la momentul faptei (CEDO, Possino c. Franța; Dragatoniu și Militaru-Pidhorni c. România, hotărârea din 24 mai 2007; Del Río Prada c. Spania, hotărârea din 21 octombrie 2013).
Deși art. 7 din Convenție nu garantează în principiu niciun drept la aplicarea legii penale mai favorabile în cazul succesiunii în timp a legilor penale, după o scurtă ezitare (Comisia EDH, X c. Republica Federală Germania, decizia din 6 martie 1978), judecătorii de la Strasbourg au admis totuși excepția mitior lex (CEDO, G. c. Franța, hotărârea din 27 septembrie 1995; Scoppola c. Italia nr. 2, hotărârea din 17 septembrie 2009).
Totodată, Tribunalul penal pentru fosta Iugoslavie în cauza Dragan Nikolic a statuat că ";principiul mitior lex presupune că, dacă regula de drept aplicabilă infracțiunii comise de acuzat a fost revizuită, legea mai blândă este cea care se aplică. Regula de drept aplicabilă trebuie în mod necesar să aibă forță obligatorie, acesta fiind un element inerent acestui principiu…. Principiul mitior lex nu este aplicabil decât dacă regula de drept obligatorie pentru tribunal este înlocuită ulterior cu o alta mai favorabilă, care are de asemenea o forță obligatorie (TPIY, Dragan Nikolik, hotărârea din 4 februarie 2005). Altfel spus, principiul mitior lex devine incident în ipoteza unei succesiuni de reguli cu caracter obligatoriu.
Este tocmai ceea ce s-a întâmplat în sistemul nostru de drept, unde în materia analizată s-au succedat două reguli de interpretare a art. 5 C. pen., ambele obligatorii pentru instanțele naționale. Rezultă așadar că excluderea principiului legii mai favorabile și impunerea retroactivă a noii interpretări ar fi fost posibilă doar dacă, la momentul apariției interpretării obligatorii impuse de Curtea Constituțională, nu ar fi existat o altă regulă de interpretare cu caracter obligatoriu. O astfel de regulă a existat însă și s-a ilustrat în decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că decizia Curții Constituționale determină o succesiune de reglementări în timp, care intră sub incidența principiului general înscris în art. 5 alin. 1 C. pen. De altfel, din cele expuse mai sus rezultă că, în examenul incidenței art. 5 alin. 1 C. pen., ceea ce interesează nu este existența celor două decizii de interpretare, ci norma penală așa cum a fost interpretată obligatoriu de către cele două instanțe.
b) Însuși textul constituțional -art. 147 alin. 4- atribuie deciziilor Curții Constituționale efecte doar pentru viitor. În acest fel, deciziile Curții Constituționale produc consecințe ex nunc și nu pot șterge existența normei neconstituționale. Nefiind afectată existența normei neconstituționale pe perioada anterioară declarării neconstituționalității, ea va putea intra în structura unei succesiuni de legi în timp.
Concluzia rămâne aceeași și în situația deciziilor de interpretare date de Curtea Constituțională. Argumentul se degajă tocmai din textul art. 147 alin. 4 din Constituție care nu face nicio distincție între deciziile de declarare a neconstituționalității și deciziile interpretative, care nu afectează aplicabilitatea normei în întregul său, ci doar îi stabilesc un înțeles conform cu prevederile Constituției. În considerarea acestei norme constituționale, toate deciziile pronunțate în controlul de constituționalitate, inclusiv cele interpretative, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, ele neputând să atragă efecte ex tunc. De altfel, însăși Curtea Constituțională a statuat că ";textul constituțional citat nu distinge nici în funcție de tipurile de decizii pe care Curtea Constituțională le pronunță, nici în funcție de conținutul acestor decizii"; (CCR, decizia nr. 206/2013, publicată în "Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 350/13 iunie 2013).
În consecință, decizia Curții Constituționale, întinzându-și efectele doar pentru faptele comise ulterior publicării ei în Monitorul Oficial, poate totuși să își producă efecte și pentru trecut în materia prescripției răspunderii penale, dar numai în cazul în care, în succesiunea de legi penale, legea penală interpretată prin această decizie este mai favorabilă decât legea penală interpretată prin decizia nr. 2/2014 a instanței supreme.
B) Cu privire la a doua chestiune de drept, instanța de trimitere constată că dezlegarea acesteia este vitală pentru soluționarea pricinii doar în cazul în care Înalta Curte de Casație și Justiție oferă un răspuns negativ la prima întrebare. Cu toate acestea, cele două chestiuni sunt intim legate, fiindcă pun în esență aceeași problemă: întinderea noțiunii de "lege";, mai precis dacă prin lege se înțelege doar actul normativ adoptat după procedura prevăzută de Constituție și de Legea nr. 24/2000, sau conceptul de lege înglobează și interpretările obligatorii aduse legii la un moment dat de către instanțele naționale. Răspunsul nu poate să pledeze decât pentru o interpretare extensivă a noțiunii de "lege"; și se regăsește de altfel în jurisprudența europeană indicată mai sus.
Separat de această problemă, a doua întrebare ridică o chestiune care ține de calitatea legii de sancționare a faptelor penale, în componenta sa de previzibilitate. Dacă, până la data de 30 aprilie 2014, nu se conturase o doctrină și o jurisprudență unitare asupra mecanismului de determinare și aplicare a legii penale mai favorabile, de la această dată Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat disputele doctrinare și jurisprudențiale impunând sistemul evaluării pe instituții autonome a legilor penale succedate de la momentul comiterii infracțiunii și până la judecarea definitivă a litigiului.
În ipoteze precum cea din speță, în care, în aplicarea sistemului statornicit de către Înalta Curte, prescripția răspunderii penale era împlinită la data la care au avut loc dezbaterile judiciare, procurorul și părțile așteptau o soluție de încetare a procesului penal, aceasta fiind singura previzibilă în cauză. Faptul că în termenul de pronunțare a fost publicată decizia Curții Constituționale care răstoarnă interpretarea dată de instanța supremă schimbă fundamental și soluția care poate fi dată asupra acțiunii penale și care poate fi ori de achitare, ori de condamnare. O achitare nu ridică probleme din perspectiva legalității pedepsei, în schimb o soluție de condamnare vine în contradicție cu acest principiu și aduce atingere previzibilității legii penale.
