ANULARE ÎNSCRISURI FALSIFICATE. ORDONANŢĂ DE SCOATERE DE SUB URMĂRIRE PENALĂ. COMPETENTA INSTANŢEI. CARACTERUL HOTĂRÂRII.
| Comentarii |
|
în cazul în care acţiunea penală nu poate fi exercitată, cu consecinţa netrimiterii în judecată a învinuitului sau inculpatului, procurorul nu se poate pronunţa, prin ordonanţa de scoatere sau de încetare a urmăririi penale, şi asupra desfiinţării totale sau parţiale a unui înscris, ci aceasta se poate dispune numai printr-o hotărâre judecătorească, pronunţată de instanţa civilă competentă, sesizată conform art.45 alin.1 C.pr.civ.
Prin adresa nr.324/P/17.05.1999, Parchetul de pe lângă Judecătoria Lehliu Gară a înaintat Judecătoriei Lehliu Gară declaraţia numitului N.F., act declarat fals prin ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală şi aplicare a unei sancţiuni cu caracter administrativ, întocmită de procuror la 17.05.1999.
Prin acest act procedural s-a constatat că fapta săvârşită de N.F., prev.de art.292 C.pen., nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, astfel încât a fost aplicată o amendă administrativă, dispunându-se înaintarea înscrisului ce a făcut obiectul cercetării la instanţa de judecată, în vederea anulării.
Prin sentinţa penală nr.136/17.06.1999, Judecătoria Lehliu Gară a anulat înscrisul fals (declaraţia întocmită de N.F.).
împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Lehliu Gară, criticând-o pentru nelegalitate, în sensul că, în mod greşit, prima instanţă a pronunţat o hotărâre penală, deşi a fost sesizată cu o cerere de anulare a unui înscris falsificat, astfel încât în cauză se impunea pronunţarea unei sentinţe civile.
Prin decizia penală 291/A/11.10.1999 a Tribunalului Călăraşi, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchet.
S-a reţinut că, potivit art.249 rap.la art.245 lit.c C.pr.pen., în cazul scoaterii de sub urmărire penală, prin ordonanţă procurorul dispune şi cu privire la „...restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii".
Rezultă că anularea înscrisului falsificat se putea dispune si prin ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală, dar dacă această măsură nu s-a dispus şi a fost sesizată Judecătoria, în nici un caz nu se putea pronunţa o sentinţă civilă, ci una penală, aşa cum s-a întâmplat în cauză.
împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi, invocând cazul de casare prev.de art.3859 pct.171 C.pr.pen., motivându-se că acestea sunt nelegale, în condiţiile în care instanţa de fond s-a pronunţat printr-o sentinţă penală,iar nu printr-o sentinţă civilă.
Se arată astfel că în materie procesual penală, aplicarea unor texte de lege şi în faza de urmărire penală este prevăzută în mod expres de legiuitor, iar art.445 C.pr.pen. nu conţine nici o dispoziţie cu privire la aplicarea sa în faza de urmărire penală, astfel încât numai instanţa de judecată poate anula actele false.
Pe de altă parte, restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii are un conţinut distinct de anularea actelor false; mai mult, chiar dacă cele două noţiuni ar avea acelaşi conţinut, nu ar fi incidente dispoziţiile art.170 C.pr.pen., în condiţiile în care în speţă procurorul a stabilit că este vorba despre o faptă, iar nu despre o infracţiune.
Recursul este întemeiat.
Potrivit art.14 alin.1 C.pr.pen., acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect „tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente", iar potrivit alin.3 lit. a al aceluiaşi articol „repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile, în natură, prin restituirea lucrului, restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare".
Aşadar, una dintre modalităţile de rezolvare a laturii civile a cauzei constă în anularea înscrisurilor falsificate. în ce priveşte situaţia în care procesul penal se finalizează printr-o hotărâre judecătorească, în cauză sunt incidente dispoziţiile art.348 C.pr.pen., potrivit cărora instanţa, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunţă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a înscrisurilor, dispoziţie legală care, prin coroborare cu art.346 C.pr.pen., are aplicabilitate şi în situaţia în care se dispune achitarea inculpatului, în baza art.11 pct.2 lit.a rap.la art.10 lit.b1 C.pr.pen.
Alta este situaţia în ipoteza în care procesul penal ia sfârşit ca urmare a unei soluţii de netrimitere în judecată, dispusă de procuror, întrucât, cum este cazul în speţă, acţiunea penală nu a putut fi exercitată deoarece fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni (art.10 lit.b1 C.pr.pen.).
Potrivit art.249 rap.la art.245 C.pr.pen., prin ordonanţa de încetare sau scoatere de sub urmărire penală se dispune asupra revocării măsurilor preventive şi a celor asigurătorii luate în vederea executării pedepsei amenzii; confiscării lucrurilor care, potrivit art.118 C.pen., sunt supuse confiscării speciale, şi a restituirii celorlalte; măsurilor asigurătorii privind reparaţiile civile şi a restabilirii situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii; cheltuielilor judiciare, restituirii cauţiunii, în cazurile prevăzute de lege, şi măsurilor de siguranţă provizorii.
Această enumerare este limitativă şi nu cuprinde menţiuni privind desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris. în plus, art.445 C.pr.pen., care reglementează punerea în executare a dispoziţiilor prin care un înscris a fost declarat fals, se referă exclusiv la hotărârea instanţei de judecată ce cuprinde asemenea menţiuni, iar nu şi la ordonanţa procurorului. Dacă ar fi dorit totuşi să facă o asemenea referire, legiuitorul ar fi prevăzut-o expres, cum este cazul măsurilor de siguranţă provizorii (art.345), confiscării speciale (art.439), amenzii judiciare (art.442), cheltuielilor judiciare (art.443) şi restituirii lucrurilor (art.444).
Rezultă că în ipoteza în care nu s-a dispus trimiterea în judecată a învinuitului sau inculpatului, anularea înscrisurilor falsificate se poate dispune exclusiv printr-o hotărâre judecătorească, pronunţată însă de instanţa civilă, iar nu de cea penală. Această concluzie se impune întrucât acţiunea civilă este rezolvată în cadrul procesului penal, condiţie care în cauză nu este îndeplinită, întrucât lipseşte însăşi acţiunea penală.
într-o asemenea ipoteză, sesizarea instanţei civile de către procuror este posibilă conform art.45 alin.1 C.pr.civ., fiind îndeplinite condiţiile de exercitare a acţiunii civile de către procuror în cazul falsificării unui înscris având drept consecinţă nulitatea absolută a acestuia. O asemenea soluţie este în acord şi cu dispoziţiile art.30 alin.3 şi 31 alin.1 lit.c din Legea nr.92/1992, potrivit cărora Ministerul Public îşi exercită atribuţiile pentru asigurarea respectării legii, iar între aceste atribuţii se află şi promovarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege.
în consecinţă, recursul fiind fondat, urmează a-l admite, a casa în totalitate ambele hotărâri şi a trimite dosarul spre soluţionarea civilă a cauzei la Judecătoria Lehliu Gară.
(Secţia a ll-a penală, decizia nr. 165/2000) NOTĂ : în principiu, soluţia prezentată este corectă, cu unele precizări: Reglementând repararea în natură a pagubei, în art.14 alin.3 lit.a C.pr.pen., legiuitorul se referă în mod distinct la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, respectiv la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris, distincţie
care se regăseşte şi ulterior în art.348 C.pr.pen. (ce vizează „rezolvarea din oficiu a reparării pagubei").
Desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris aparţine aşadar acţiunii civile când aceasta se soluţionează în cadrul procesului penal, adică atunci când acţiunea civilă a fost alăturată acţiunii penale şi împreună cele două acţiuni au ajuns în faţa instanţei penale.
Cum, în speţa analizată, acţiunea penală s-a stins în cursul urmăririi penale, deci cauza penală nu a mai ajuns în faţa instanţei, acţiunea civilă şi, implicit, desfiinţarea unui înscris nu mai pot fi soluţionate de instanţa penală, ci numai de către instanţa civilă.
Nu credem, de asemenea, că poate fi acceptată opinia ce se regăseşte în alte decizii de speţă ( a se vedea în acest sens decizia penală nr.83/ 24.01.2000 a aceleiaşi secţii a C.A.B), potrivit căreia restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii ar include şi desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat şi, în consecinţă (şi cu referire la art.245 alin.1 lit.c, teza a ll-a C.pr.pen.), competenţa de a se pronunţa asupra acestei măsuri ar reveni Parchetului (prin aceeaşi ordonanţă de încetare sau scoatere de sub urmărire penală), iar nu instanţei.
Argumentele de text invocate în decizia prezentată mai sus sunt concludente. Este adevărat că, în sens larg, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii unei infracţiuni, s-ar putea înţelege şi desfiinţarea unui înscris fals, în condiţiile în care acesta este o consecinţă a săvârşirii infracţiunii. O asemenea interpretare este însă înlăturată de enumerarea expresă şi limitativă cuprinsă în art.14 şi 348 C.pr.pen., care au în vedere ca modalităţi distincte de reparare a pagubei restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii şi desfiinţarea unui înscris.
în consecinţă, dacă ar fi dorit ca procurorul să se pronunţe şi asupra desfiinţării unui înscris, iar nu numai asupra restabilirii situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, legiuitorul, consecvent distincţiei din art. 14 şi 348, ar fi reluat-o şi în cuprinsul art.245 lit.c C.pr.pen.
Mai mult, dacă am accepta ipoteza că procurorul se poate pronunţa şi asupra desfiinţării unui înscris, o asemenea măsură nu ar putea fi pusă în executare, câtă vreme art.445 C.pr.pen. se referă exclusiv la „dispoziţia hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals în totul sau în parte" şi la judecătorul delegat care pune în executare această dispoziţie. De altfel, chiar denumirea secţiunii din care face parte şi art.445 C.pr.pen. este sugestiv („punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărâre").
în ce priveşte posibilitatea sesizării instanţei civile de către procuror, în vederea desfiinţării totale sau parţiale a unui înscris, aceasta este îndoielnică, ţinând seama de art.45 C.pr.civ., potrivit căruia Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. în lipsa unei asemenea prevederi exprese, sesizarea instanţei civile pentru desfiinţarea actului incriminat ar putea fi făcută de persoana ale cărei interese legitime
au fost vătămate prin acest act ce cuprinde menţiuni necorespunzătoare adevărului, potrivit regimului juridic al nulităţii relative.
A se vedea, în legătură cu speţa analizată „Colectiv - Practică judiciară penală, vol.l - pag.58"; R.Lupaşcu - Este competentă instanţa penală să dispună asupra desfiinţării unui înscris în cazul aplicării dispoziţiilor art. 181 C.pen. de către procuror în cursul urmăririi penale?, în Revista Dreptul nr. 12/ 1996, pag.80".(Judecator Ionut-Mihai Matei)
