Arest preventiv. Lipsă pericol concret pentru ordinea publică. Analiză criterii.
| Comentarii |
|
Judecătoria ROŞIORI DE VEDE Sentinţă penală nr. 15 din data de 05.09.2013
Cu adresa nr. 1204/P/2012 din 05.09.2013, înregistrată la Judecătoria Roșiorii de Vede la nr. 3134/292/2013 din 05.09.2013, Parchetul de pe lângă Judecătoria Roșiorii de Vede a sesizat instanța cu propunerea de arestare preventivă pe o perioadă de 29 de zile a inculpatei U.C.N., față de care, prin ordonanța din data de 05.09.2013 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 rap. la art. 215 alin. 1 și 2 cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal (patru fapte).
A fost înaintat alăturat dosarul de urmărire penală nr. 1204/P/2012
Din referatul cu propunere de arestare preventivă reiese că prin ordonanța din data de 04.09. 2013 , s-a luat față de inculpată măsura preventivă a reținerii pe o durată de 24 ore, începând cu data de 04.09.2013, ora 16, până la data de 05.09.2013, ora 15,00 .
Prin ordonanța nr.1204/P/2012 din 05.09.2013 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Roșiorii de Vede a fost pusă în mișcare acțiunea penală față de inculpată pentru săvârșirea infracțiunii sus menționate, apreciindu-se că este în interesul urmăririi penale ca față de această inculpată să se dispună măsura arestării preventive pe o perioadă de 29 zile având în vedere pericolul social ridicat al faptei. Fapta comisă de aceasta, respectiv complicitate la înșelăciune prin folosire de nume sau calități mincinoase faptă prev. și ped. de art. 26 rap. la art. 215 alin. 1 și 2 cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal (patru acte materiale realizate în baza aceleiași rezoluții infracționale) constă în aceea că la solicitarea unor persoane aflate în executarea unor pedepse privative de libertate, persoane deținute în penitenciar, i-a ajutat pe aceștia să comită infracțiunile de înșelăciune prin inducerea în eroare a mai multor părți vătămate. Conform situației prezentate de unitățile bancare, inculpata a ridicat sume de bani depuse pe numele acesteia de către PM- 800 lei și GC - 900 lei, 1800 lei și ulterior 2768 lei, fapte ce au fost dovedite . Deși inițial inculpata nu a recunoscut faptele, ulterior aceasta a precizat că ridica sume de bani la cererea deținutului M.P., bani pe care ulterior îi expedia acestuia. Este de remarcat și discuția avută de către unul din deținuți de pe telefonul mobil ridicat din camera penitenciarului, discuție redată în nota de redare, ce a avut loc la data de 04.07.2012 în care se precizează că "nevasta"; lui Ministerul Public (în fapt, concubina acestuia, UCN) este cea care ridică banii și efectuează astfel de activități de 6 luni.
Faptele pentru care s-a pus in mișcare acțiunea penală sunt probate cu înscrisuri, respectiv formularele de ridicare a banilor depuși de părțile vătămate, înscrisuri care atestă trimiterea banilor către deținutul MP, declarațiile părților vătămate, înregistrarea convorbirilor telefonice.
S-a susținut că din probele administrate, s-a reținut că inculpata se află în situația prev. de art. 148 lit. f Cod procedura penală, pedeapsa prevăzută de lege fiind mai mare de 4 ani și lăsarea acesteia în libertate prezintă pericol social concret pentru ordinea publică. De asemenea, modul concret în care a acționat inculpata, frecvența mare de comitere a unor asemenea fapte în rândul comunității a dus la producerea unei reacții sociale de indignare provocată în rândul cetățenilor cu privire la astfel de fapte și la existența unei temeri serioase și rezonabile produsă în rândul comunității că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Este de observat că cercetările urmează a fi extinse întrucât este vorba de o multitudine de fapte, inculpata dând ajutor esențial autorilor infracțiunilor de înșelăciune, astfel că, în mod concret prin activitatea inculpatei infracțiunile respective s-au consumat. De asemenea, mai multe părți vătămate au fost oprite de către organele de urmărire penală de la efectuarea depunerilor de bani. Utilizarea acestui procedeu infracțional a luat amploare astfel că se impune o reacție fermă pentru a înlătura starea de insecuritate generată în rândul opiniei publice de către infractorii care acționează în acest fel .Există un real pericol ca prin lăsarea în libertate a inculpatei aceasta să continue să sprijine autorii infracțiunilor de înșelăciune comise în acest mod. Se solicită în baza art.146- 149 1 Cod procedură penală admiterea propunerii și luarea măsurii arestării preventive pe o perioadă de 29 de zile, respectiv de la 5 septembrie 2013 pană la 3 octombrie 2013..
Analizând ansamblul actelor din dosarul de urmărire penală precum și actele efectuate în ședința camerei de consiliu din data de 05.09.2013, instanța a reținut următoarele:
Prin ordonanța nr.1204/P/2012 din 05.09.2013 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Roșiorii de Vede a fost pusă în mișcare acțiunea penală față de inculpată pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la înșelăciune prin folosire de nume sau calități mincinoase, prevăzută de art. 26 rap. la art. 215 alin. 1 și 2 C.pen. cu aplicarea art. 41 al. 2 C.pen., reținându-se în sarcina acesteia că, că la solicitarea unor persoane aflate în executarea unor pedepse privative de libertate, persoane deținute în penitenciar, i-a ajutat pe aceștia să comită infracțiunile de înșelăciune prin inducerea în eroare a mai multor părți vătămate.
Prin ordonanța din data de 04.09.2013 s-a luat față de inculpată măsura preventivă a reținerii pe o durată de 24 ore, începând cu data de 04.09.2013, ora 16, până la data de 05.09.2013, ora 15,00, fiind prezentată în fața instanței cu propunere de arestare preventivă pentru 29 de zile.
Principiul general de la care trebuie plecat în soluționarea propunerii de arestare preventivă este cel stabilit în această materie de CEDO în cauza Wemhoff contra Germaniei, potrivit căruia "detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normală - și ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile - independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă";.
Așadar, instanța reține că libertatea persoanei constituie regula, iar privarea de libertate fiind excepția, reprezintă o gravă derogare de la principiile libertății individuale și de la prezumția de nevinovăție.
1. Nefiind un drept absolut, dreptul la libertate poate suferi unele restrângeri, așa cum sunt ele prevăzute de art. 5 din Convenție, iar in acest sens s-a stabilit că pentru ca privarea de libertate să fie considerată licită trebuie îndeplinite următoarele condiții : legalitatea măsurii și măsura preventivă să se încadreze în cazurile strict și limitativ prevăzute de art. 5 paragraful 1 lit. a-f din Convenție.
Sub acest aspect, instanța reține că exigența legalității este satisfăcută în cauză, având în vedere că măsura arestării preventive ce se solicită a fi luată, este o măsura care este prevăzută de art. 136 alin. 1 lit. d și art.148 lit. f Cod procedură penală, iar dispunerea acesteia se face cu respectarea dispozițiilor substanțiale și procedurale în materie.
De asemenea, instanța a constatat că și cea de doua condiție generală enunțată este îndeplinită, întrucât se poate lesne observa că măsura arestării preventive prevăzută de art. 148 lit. f C.p.p. prevăzută în dreptul intern se încadrează pe deplin în ipotezele prevăzute de art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenție.
2. Cu toate că, pentru privarea licită de libertate, art. 5 al Convenției, nu prevede o altă condiție în afara celei de existență a unei bănuieli rezonabile de săvârșire a unei infracțiuni, instanța constată că, în virtutea obligativității conformității măsurii cu dreptul intern, pentru a nu se încălca dispozițiile CEDO, trebuie îndeplinite si condițiile suplimentare prevăzute de art. 148 lit. f din Codul de procedură penală.
a. Probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani.
În primul rând instanța a reținut că, așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Brogan și Murray contra Marea Britanie, luarea unei măsuri arestării preventive față de o persoană nu presupune ca autoritățile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzații încă din momentul arestării.
În consecință, chiar și legiuitorul român a prevăzut faptul că pentru a se putea dispune luarea măsurii arestului preventiv față de o persoană este suficientă existența unor indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, indicii care, potrivit dispozițiilor art. 68 1 C. proc. pen. sunt definite ca fiind orice date din care rezultă presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează acte de urmărire penală a săvârșit fapta.
Ca atare, spre deosebire de condamnare, când instanța de judecată trebuie să dovedească fără echivoc vinovăția inculpatului, iar hotărârea de condamnare să se întemeieze pe probe, la luarea măsurii arestului preventiv sunt suficiente și anumite date care să conducă către o concluzie plauzibilă că persoana în cauză este posibil să fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.
În acest sens, s-a pronunțat și Curtea în cauzele O";Hara contra Regatului Unit și Murray Hara contra Regatului Unit, stabilindu-se că probele care să dea naștere unor bănuieli legitime nu trebuie să fie la același nivel de certitudine cu cele necesare pentru a justifica o condamnare.
Rolul detenției preventive este tocmai acela de a permite clarificarea sau, dimpotrivă, înlăturarea suspiciunilor care planează asupra unei persoane, persoană care, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în baza prezumției de nevinovăție, este considerată nevinovată.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza Jecius contra Lituania că pentru a considera că există motive verosimile de a se aprecia că persoana față de care s-a luat o măsură preventivă a comis o faptă prevăzută de legea penală, este necesar ca faptele sau împrejurările pe care se întemeiază aceste motive să fie nu numai autentice și reale, ci trebuie să fie și în măsură să convingă un observator independent că persoana respectivă este posibil să fi săvârșit acea infracțiune. (în acest sens si cauza Fox, Campbell și Hartley c. Marii Britanii, Hotărârea din 30 august 1990, par. 31-32).
Cu toate că din probele administrate nu reiese cu certitudine dacă inculpata cunoștea natura și proveniența sumelor ridicate, având în vedere declarația inculpatei, care se coroborează cu înscrisurile de la filele 140-150 dup. și cu notele de interceptări, instanța a considerat totuși că în prezenta cauză există suficiente indicii care să convingă un observator independent că este posibil ca inculpata să fi comis infracțiunea de complicitate la înșelăciune prin folosire de nume sau calități mincinoase, prevăzută de art. 26 rap. la art. 215 alin. 1 și 2 C.pen. cu aplicarea art. 41 al. 2 C.pen.
În ce privește limitele de pedeapsă acestea sunt clare și nu există nici un fel de dubiu, faptele presupuse a fi săvârșite de inculpată fiind sancționate cu pedepse ce depășesc limita impusă de Codul de procedură penală, conform art. 148 lit. f.
b. Existența unor probe că lăsarea inculpatului în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică (art. 148 lit. f din C.p.p.)
Potrivit art. 63 din Codul de procedură penală, constituie probă orice element de fapt care servește la constatare existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.
Interpretând aceste dispoziții legale prin prisma art. 148 alin. 1 lit. f C.p.p., instanța a apreciat că, în cadrul procesual determinat de propunerea de arestare preventivă, prin probe se înțeleg faptele și împrejurările care servesc la determinarea pericolului concret pentru ordinea publică pe care îl prezintă inculpatul și care urmează a fi analizate de instanță în cadrul aprecierii pertinenței și suficienței motivelor de arestare preventivă.
Așa cum CEDO a arătat în cauzele Calmanovici și Scundeanu împotriva României, în împrejurări asemănătoare, pericolul pentru ordinea publică necesar arestării unei persoane poate fi luat în calcul potrivit art. 5 din Convenție, în circumstanțe excepționale și nu poate fi considerat un motiv relevant și suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să indice că libertatea inculpatului ar tulbura în mod real ordinea publică.
Instanța a constatat că potrivit practicii CEDO (cauza Labita c. Italiei sau Neumeister c. Austria) detenția preventivă poate fi justificată atâta timp cât există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a cercetării în stare de libertate.
Prin urmare, instanța a fost obligată să pună în balanță pe de o parte, dreptul inculpatului la libertate individuală iar pe de altă parte, necesitatea protecției ordinii publice împotriva unui pericol concert pe care l-ar reprezenta lăsarea inculpatului în stare de libertate.
Ordinea publică se asigură prin respectarea drepturilor cetățenilor, prin menținerea siguranței acestora, iar în momentul în care acestea sunt afectate ca urmare a săvârșirii unor fapte cu un grad ridicat de pericol social, trebuie luate măsuri împotriva infracționalității.
Cu toate că pericolul concret pentru ordinea publică prevăzut de art. 148 lit. f Cp.p. nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, instanța consideră că acest lucru nu înseamnă că aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică trebuie făcută prin abstracție de gravitatea faptei.
În acest sens, în cauza Letellier c. Franta, Curtea a reținut că "datorită gravitații deosebite si a reacției publicului fata de acestea, unele infracțiuni pot determina tulburări sociale care justifica arestarea preventiva cel puțin temporar. Acest motiv trebuie considerat pertinent si suficient numai daca este bazat pe fapte de natura sa demonstreze ca eliberarea persoanei acuzate ar determina o tulburare reala a ordinii publice.";
Din probele administrate în cursul urmăririi penale instanța a reținut că fapta săvârșită de inculpată nu are o gravitate deosebită și nu au fost probate de către Parchet fapte de natură să demonstreze că eliberarea persoanei acuzate ar determina o tulburare reală a ordinii publice în sensul reținut în cauza Letellier c. Franta.
Pe de altă parte, în lipsa unei fapte de o gravitate deosebită în sensul reținut în cauza Letellier c. Franta, instanța nu a putut considera că gravitatea faptei este singurul element care trebuie luat în seamă pentru a se stabili dacă cercetarea inculpatului în stare de libertate prezintă un pericol pentru ordinea publică, întrucât art. 136 alineat ultim C. pr. pen. precizează că trebuie să se țină cont, de asemenea, de scopul măsurii ce urmează a fi luată, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura.
În aceste condiții, instanța a considerat că o evaluare corectă a pericolului pentru ordine publică pe care reprezintă inculpata, nu se poate face decât prin raportare, deopotrivă, la gravitatea faptei care se presupune că a fost săvârșită cât și la circumstanțele personale ale inculpatei.
Rezumând cele expuse, în determinarea pericolului social concret pentru ordinea publică, instanța a avut în vedere următoarele aspecte: gravitatea faptei, modul și circumstanțele de comitere a acesteia, prejudiciul rezultat, rezonanța publică și socială a infracțiunii comise, sănătatea, vârsta, ocupația, antecedentele penale ale inculpatului, atitudinea inculpatului după săvârșirea faptei, anturajul și mediul din care acesta provine și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia.
Cu privire la gravitatea faptelor pe care inculpata se presupune că le-a săvârșit, în ciuda faptului că astfel de infracțiuni au un pericol social ridicat având în vedere modalitatea specifică de săvârșire, totuși, instanța a constatat că gradul de implicare al inculpatei în activitatea infracțională era unul redus, inculpata fiind doar un simplu "instrument"; prin intermediul căruia ceilalți inculpați reușeau să primească sumele de bani provenite din inducerea în eroare a persoanelor vătămate.
Într-adevăr, instanța a constatat din probele administrate și mai ales din convorbirile telefonice, că cei care au inițiat, condus, și coordonat întreaga activitate infracțională erau ceilalți inculpați și numitul MP, lor revenindu-le toate sumele de bani rezultate din săvârșirea faptelor reținute în sarcina lor.
În acest context, se poate observa că nu s-a probat în niciun fel că între ceilalți inculpați, numitul MP și inculpată a existat vreo înțelegere potrivit căreia inculpata să primească vreun folos material pentru ridicarea sumelor de bani pe numele ei și trimiterea către inculpați.
Instanța a constatat că inculpata a avut un comportament, în principiu, sincer, a recunoscut faptele atât în cursul urmăririi penale cât și cu ocazia soluționării propunerii de arestare preventivă și s-a prezentat singură de câte ori a fost chemată de organele judiciare, venind din Slatina la Roșiorii de Vede.
De asemenea, instanța a reținut încă un element care se coroborează cu celelalte și care relevă faptul că inculpata nu reprezintă un pericol concret pentru ordine publică, și anume faptul că aceasta nu a mai fost condamnată anterior așa rezultă din fișa de cazier de la fila 12 dup.
Din probele administrate instanța a reținut că inculpata nu a încercat niciodată să se sustragă urmăririi penale și chiar și atunci când măsura reținerii a expirat, a rămas în sala de ședință și a așteptat deliberarea și pronunțarea soluției cu privire la propunerea de arestare preventivă.
În prezenta cauză, organele de urmărire penală au motivat că scopul pentru care se impune arestarea preventivă a inculpatei este buna desfășurare a procesului penal.
Instanța a considerat neîntemeiată o astfel de susținere generală și imprecisă, întrucât o mare parte din probe au fost deja administrate în faza de urmărire penală, au fost audiate părțile vătămate, au fost audiați ceilalți inculpați, s-au efectuat percheziții, s-au efectuat interceptări ale convorbirilor telefonice etc.
În aceste condiții, nu există nicio dovadă că lăsarea inculpatei în libertate s-ar răsfrânge negativ asupra desfășurării procesului penal.
Inculpata, după inițiale ezitări, a relatat organelor de urmărire penală modalitatea în care s-a implicat în desfășurarea evenimentelor ce formează obiectul prezentului dosar, manifestând un comportament sincer, astfel că nu s-a putut reține existența unor date din care să rezulte posibilitatea îngreunării activității de urmărire penală.
În același context, având în vedere circumstanțele personale ale inculpatei, vârsta, pregătirea acesteia, mediul din care provine, instanța a considerat că inculpata nu a prezentat o reală amenințare pentru bunul mers al procesului penal și nici pentru ordinea publică, neavând posibilitatea să influențeze în nici un fel martorii, experții, părțile vătămate, sau inculpații din prezenta cauză.
Privitor la susținerea potrivit căreia natura faptei pentru care este cercetată inculpata coroborată cu lăsarea acesteia în libertate ar crea un sentiment de insecuritate, credința că justiția nu acționează îndeajuns împotriva infracționalității, în lipsa luării măsurii arestării preventive, instanța a apreciat că sentimentele de securitate și încredere a societății în organele statului presupun aplicarea de către acestea cu promptitudine și fermitate a dispozițiilor legale, aceasta implicând inclusiv prin posibilitatea întocmirii rechizitoriului și trimiterea de urgență în judecată a inculpatei în stare de libertate, urmând a se stabili în mod cert vinovăția acesteia.
Simpla comitere a unor infracțiuni nu constituie, prin ea înseși, un temei suficient pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului.
Previziunea asupra atitudinii viitoare a inculpatului trebuie raportată, în mod obligatoriu, întotdeauna, unor criterii obiective din care să reiasă în mod cert un pericol pentru ordinea publică.
În caz contrar, s-ar ajunge la o soluție arbitrară, așa încât, orice persoană suspectată de comiterea unei fapte de natura penală ar fi considerată ca prezentând pericolul de a săvârși, din nou, asemenea fapte si ar fi plasată, în mod automat, in detenție preventivă, ajungându-se astfel fie la o inutilă privare de libertate, în cazul unei achitări, fie la o anticipare a pedepsei, în cazul unei condamnări.
Cu privire la celelalte motive invocate în referatul Parchetului, instanța a apreciat că arestarea preventivă nu poate fi justificată exclusiv de rațiuni privind rezonanță socială negativă a faptelor si reacția de indignare a opiniei publice.(în fond, orice infracțiune săvârșită, în mod firesc, atrage indignarea opiniei publice)
Așadar, aceste motive, la fel cum s-a mai arătat anterior, nu reprezintă un temei absolut, pentru lipsirea de libertate a unei persoane, această măsură fiind acceptată, in circumstanțe excepționale si in măsura in care se întemeiază pe fapte de natura sa demonstreze, indubitabil, ca punerea in libertate a inculpatului tulbura, in mod real, opinia publica (cauza Letellier contra Frantei.
În aceste condiții, instanța constată că în prezenta cauza nu există probe care să contureze previzibilitatea unei conduite negative a inculpatei care să releve un pericol concret pentru ordinea publică, faptele expuse nefiind de natură a constitui motive pertinente și suficiente a se dispune față de acesta măsura arestării preventive.
c. Necesitatea și proporționalitatea măsurii
Având în vedere obligația instanțelor naționale confruntate cu soluționarea unei propuneri de luare a măsurii arestării preventive de a lua în considerare măsurile alternative prevăzute de legislația națională (cauza Jiga c României, 16.03.2010, mutatis mutandis: Scundeanu c. României 15.03.2010 § 87; Becciev c. Moldovei 4.10.2005 § 62; Calmanovici c României 1.10.2008 § 98 și 100), instanța, fațăde gravitatea faptei și circumstanțele personale ale inculpatei, apreciază că măsura arestării preventive este nu necesară pentru buna desfășurare a procesului penal.
Cu privire la cerința proporționalității, raportându-se la pericolul concret al inculpatei ce reiese din analiza efectuată mai sus, instanța a considerat că prin dispunerea arestării preventive nu ar fi păstrat un just echilibru între măsura privativă de libertate și scopul urmărit prin dispunerea ei, stfel încât să fie evitată incidența arbitrariului în luarea unei măsuri atât de grave.
Cu toate acestea, în condițiile în care în prezenta cauză, pentru aflarea adevărului se impune prezența personală a celor a inculpatei, și pentru a înlătura orice pericol de sustragere de la urmărire penală, ceea ce s-ar putea răsfrânge în mod negativ asupra desfășurării cu celeritate a urmăririi penale, instanța consideră necesară și suficientă luarea față de inculpată a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu pe o perioadă de 30 de zile.
Astfel în temeiul art. 149 1 rap. la art.146 alin. 111 și art. 145 ind. 1 C.p.p. instanța a luat față de inculpată măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara pe o perioadă de 30 zile, până la data de 04.10.2013.
Pe durata măsurii, inculpata a fost obligată să respecte următoarele obligații : - să se prezinte la organele de urmărire penală, sau după caz la instanța de judecată, ori de câte ori este chemată ;- să se prezinte la organele de poliție desemnate cu supravegherea, conform programului de supraveghere întocmit de către organul de poliție sau ori de câte ori este chemată ;- să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței;- să nu dețină, să nu folosească și să nu posede nici un fel de arme;- să nu se apropie de persoanele vătămate, membrii familiilor acestora, persoana împreună cu care a comis faptele, martorii cauzei, experți și să nu comunice cu aceștia direct sau indirect;
Instanța reține că măsura preventivă dispusă este necesară, suficientă și proporțională, pentru asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, respectând exigențele CEDO în materie.
În temeiul art. 192 alin.3 C.p.p cheltuielile judiciare de avansate de stat au rămas în sarcina acestuia iar onorariul avocatului din oficiu în cuantum de 200 de lei a fost avansat din fondurile Ministerului Justiției.
