CUNOAŞTEREA LIMBII OFICIALE. DREPT LA APĂRARE. PROCES ECHITABIL. GARANTARE. DREPTUL LA TĂCERE. CONSECINŢE.

Decizia penală nr. 123/31.07.2007

Principiul folosirii limbii oficiale prin interpret este de natură să garanteze părţilor exercitarea dreptului la apărare, dar şi egalitatea lor în faţa autorităţilor judiciare, raţiune pentru care nerespectarea sa atrage nulitatea actelor efectuate în alte condiţii. Este considerată legală desfăşurarea procesului în limba română, atâta timp cât judecătorii, procurorul şi părţile din proces cunosc această limbă.

Dreptul la tăcere nu este un drept absolut.iar în situaţiile în care probele de vinovăţie sunt evidente, judecătorul poate reţine unele consecinţe defavorabile din tăcerea acuzatului, fără să fie afectat caracterul echitabil al procesului şi prezumţia de nevinovăţie(cauza Saunders contra Regatului Unit 17 decembrie 1996).

Tribunalul Cluj prin sentinţa penală nr.388 din 22 iunie 2006 i-a condamnat pe inculpaţii P.V. şi C.A ambii pentru comiterea infracţiunilor de tentativă la omor deosebit de grav, prev. şi ped. de art.20 raportat la art.174, 176 lit.d Cod penal, la pedeapsa de 12 ani şi 6 luni închisoare fiecare şi interzicerea, pentru fiecare inculpat, pe durata de 8 ani a exerciţiului drepturilor prev. de art.64 lit.a,b Cod penal şi tâlhărie, prev. şi ped.de art.211 al.2 lit.b, c, al.2/1 lit.a, b cu art.13 Cod penal, la pedeapsa de10 ani închisoare fiecare.

În temeiul art.33 lit.a şi art.34 lit.b Cod penal, s-a constatat că aceste fapte sunt concurente şi s-a dispus contopirea pedepselor, urmând ca fiecare inculpat să execute pedeapsa ce mai grea, aceea de 12 ani 6 luni închisoare şi interzicerea pe 8 ani a exerciţiului drepturilor prev. de art.64 lit.a,b Cod penal, sporită cu 5 ani închisoare, rezultând pedeapsa finală de:

- 17 ani 6 luni închisoare fiecare inculpat şi interzicerea, pe 8 ani, a exerciţiului drepturilor prev. de art.64 lit.a,b Cod penal.

S-a făcut aplicaţiunea art.71,64 Cod penal.

În temeiul art.350 C.pr.pen., s-a menţinut starea de arest a ambilor inculpaţi şi potrivit art.88 Cod penal, din pedepse s-a dedus timpul reţinerii şi arestării preventive începând cu data de 25.12.2004 la zi, pentru ambii inculpaţi.

În baza art.118 lit.d Cod penal s-a dispus confiscarea specială de la inculpaţi a sumei de 2.279,41 Euro.

Potrivit art.189 C.pr.pen., onorariile av. oficiu de câte 100 lei pentru fiecare inculpat se suportă de la FMJ.

S-a dispus suportarea de la FMJ, pentru a fi acordată traducătoarei Misirianţu Sanda, suma de 2.400.000 lei reprezentând traducere simultană, în dezbateri, pentru 6 h şi suma de 1.120.000 lei reprezentând traducerea în limba rusă a prezentei hotărâri.

În temeiul art.191 C.pr.pen. a fost obligat fiecare inculpat să plătească câte 1.000 lei RON cheltuieli judiciare în favoarea statului.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj s-a dispus trimiterea în judecată penală, în stare de arest preventiv a inculpaţilor P.V. şi C.A., ambii pentru comiterea tentativei la infracţiunea de omor deosebit de grav prev.şi ped.de art.20 raportat la art.174, 176 lit.d C.pen., şi tâlhărie prev.şi ped.de art.211 alin.2 lit.b, c, alin.2/1 lit.a, b cu art.13 şi art.33 lit.a C.pen.

În concret, în actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că cei doi inculpaţi, în dimineaţa de 30.12.2000, s-au deplasat la casa de schimb valutar SC “P.E.” din Cluj-Napoca, unde au tras două focuri de armă asupra casierei - partea vătămată K.I., pătrunzând în interiorul casei şi sustrăgând din seif sume de bani în lei şi valută străină.

În instanţă, cei doi inculpaţi au refuzat să declare în legătură cu faptele penale reţinute în sarcina lor, susţinând că totul este o înscenare, nu au fost lăsaţi de procuror să se apere, neştiind limba română şi neînţelegând învinuirile ce li se aduc, dar în esenţă arătând că ei nu au comis faptele respective, nu se aflau în România la acea dată.

Din actele şi lucrările dosarului, declaraţiile martorilor audiaţi în instanţă, dar şi a celor din faza de urmărire penală, instanţa a reţinut starea de fapt consemnată în actul de sesizare a instanţei şi care va fi detaliat mai jos, împreună cu consideraţiile reţinute de către instanţă şi motivarea respingerii cererilor propuse de inculpaţi în apărare.

În data de 29.12.2000, la orele 20,00, partea vătămată a intrat de serviciu la punctul de schimb valutar din Cluj-Napoca, a S.C. "P.E." S.R.L.Cluj.

Punctul de schimb valutar era deschis non-stop, partea vătămată urmând deci să-şi desfăşoare activitatea şi pe timpul nopţii.

Aşa după cum a rezultat din declaraţia părţii vătămate şi procesul-verbal de cercetare la faţa locului, pe timpul nopţii accesul clienţilor nu era permis în interiorul casei de schimb valutar, servirea făcându-se printr-un geam al uşii de acces. Această uşă de acces din lemn şi prevăzută cu o încuietoare în broască, era închisă pe timp de noapte şi protejată de un grilaj metalic şi o bară metalică închisă cu lacăt.

În intervalul orar cuprins între 4,30 - 4,45 din dimineaţa zilei de 30.12.2000, la geamul casei de schimb valutar s-a prezentat inculpatul C.A. înmânând părţii vătămate o bancnotă de 50 dolari americani şi solicitând să-i fie schimbată suma de 30 dolari americani în lei. Inculpatul nu a prezentat nici un act de identitate, dar a declarat că se numeşte B.V.

Partea vătămată a declarat că şi-a dat seama că aceasta nu este identitatea reală a inculpatului, mai ales că acesta vorbea în limba română cu un pronunţat accent basarabean, accent pe care partea vătămată arată că-l cunoaşte foarte bine.

Partea vătămată s-a deplasat la seif, a luat banii necesari efectuării schimbului şi a întocmit chitanţa de schimb pe numele B.V. În momentul în care a trecut de ghişeul interior al casei de schimb valutar având în mână banii şi chitanţa, partea vătămată l-a văzut pe inculpatul C.A. cu un pistol în mână. Imediat inculpatul a şi executat două focuri de armă asupra părţii vătămate, nimerind-o în ambele cazuri în zona capului.

Partea vătămată a declarat că a căzut la pământ, prefăcându-se moartă, dar nu şi-a pierdut nici un moment cunoştinţa. A auzit în continuare cum cineva loveşte cu piciorul în uşa de lemn a casei de schimb valutar, uşă care însă nu s-a deschis. O a doua persoană, identificată ulterior ca fiind inculpatul P.V., a pătruns însă în interiorul casei de schimb valutar prin geamul prin care se făcea servirea în timpul nopţii. Această persoană s-a dus la seif, care avea cheile în el, partea vătămată auzind că foşneşte o pungă.

Partea vătămată s-a prefăcut în continuare că este moartă, sesizând că persoana care a intrat în casa de schimb valutar s-a aplecat asupra ei, întrebând pe cineva de afară dacă să o mai împuşte o dată, zicând însă că crede că partea vătămată este moartă. Aceasta este declaraţia iniţială a părţii vătămate, dată în chiar ziua comiterii faptei, în timp ce partea vătămată era în spital. Aşa cum se va arăta mai încolo, partea vătămată a dat ulterior şi alte declaraţii şi a făcut unele precizări cu ocazia unei prezentări pentru recunoaştere din album foto a inculpaţi lor, nuanţându-şi declaraţia iniţială. Acest lucru este pe deplin explicabil pentru că evident prima declaraţie a fost dată când victima era încă în stare de şoc, pe parcurs aceasta amintindu-şi şi alte amănunte, rememorând în mod firesc o faptă atât de gravă comisă asupra sa.

Cert este că partea vătămată a prezentat la internare diagnosticul "T.C.C. Plagă împuşcată a pavilionului urechii drepte. Corp străin epicranian în fosa temporală dreaptă. Fractură cominutivă paramedian stâng a ramurii orizontale a mandibulei. Agresiune prin împuşcare".

S-a practicat o intervenţie chirurgicală, fiind extras corpul străin, în speţă un glonţ din fosa temporală dreaptă.

Un alt glonţ nu a rămas în corpul victimei, fiind găsit la faţa locului, dar a străbătut capul acesteia urmând însă o traiectorie ce nu a atins organe vitale.

Din raportul de expertiză medico-legală efectuată în cauză a rezultat că victima a suferit leziuni traumatice care s-au putut produce prin acţiunea unor proiectile monobloc care au avut forţă cinetică crescută în momentul impactului (împuşcare cu glonţ). Aceste leziuni au necesitat pentru vindecare peste 60 zile îngrijiri medicale datând din 30.12.2000 şi au pus în primejdie viaţa victimei.

În acest raport de expertiză medico-legală este consemnat că la Clinica de Neurochirurgie Cluj-Napoca, unde a fost iniţial internată, aceasta era conştientă şi orientată temporospaţial, dar cu deficit de vorbire.

Partea vătămată K.I. a mai declarat că persoana care a intrat în casa de schimb valutar a ieşit tot pe geamul pe care intrase, îndreptându-se spre B-dul Eroilor. Partea vătămată a apăsat cele două butoane de alarmă şi văzând că nu vine nimeni a şi sunat la telefon la Agenţia de pază" T.S." cu care S.C. "P.E." avea contract.

Apelul a fost preluat de martorul R.N., dispecer de serviciu în acea noapte, care i -a alertat pe agenţii din teren, respectiv pe martorii B.A. şi B.P. Aceştia au ajuns în circa 2-3 minute la faţa locului, constatând că victima este conştientă, dar plină de sânge, sângele fiind prezent şi pe podeaua casei de schimb valutar. Au fost anunţate salvarea şi organele de poliţie.

În baza probelor de la dosar se poate stabilit că apelul părţii vătămate a avut loc în intervalul orar 4,31 - 4,45, dispecerul Poliţiei mun. Cluj-Napoca, fiind sesizat telefonic de către R.R. la ora 4,50. Aceste intervale orare rezultă din declaraţiile martorilor şi nu din anumite scripte sau registre ale agenţiei de securitate sau poliţiei. Până la urmă ora exactă a comiterii faptei nici nu este relevantă în cauză, important fiind că declaraţiile martorilor şi părţii vătămate K.I. se coroborează între ele.

Reprezentanţii S.C. "P.E." chemaţi la faţa locului au constatat în prezenţa organelor de urmărire penală că seiful casei de schimb valutar este gol şi au stabilit în baza actelor contabile că au fost sustrase următoarele sume de bani: 156.303.433 lei; 1982 dolari americani; 4550 DM; 190 lire sterline; 100 franci elvenţieni; 3.481.000 lire Italia, 2100 franci francezi; 200 guldeni Olanda; 180 dolari Canada; 4770 schilling Austria şi 4100 franci belgieni. La data respectivă moneda europeană unică nu intrase pe piaţă dar conform părţii civile suma totală sustrasă ar reprezenta 11.186,88 euro la cursul de schimb de 27.505 lei. Oricum societatea a fost despăgubiră de societatea de asigurări cu suma de 245.000.000 lei, rămânând de recuperat suma de 2.279,41 lei.

Abia în anul 2002, inculpaţii au fost identificaţi ca autori ai faptelor de către partea vătămată, dar prinderea şi reţinerea lor s-a realizat la 25.12.2004, pornindu-se de la declaraţia martorului F.I., care a arătat că ştia ceva despre această faptă după ce a auzit în mass-media, unde a fost intens descrisă şi prezentată. Acest martor, la data de 06.03.2002, a declarat că în cursul anilor 1994-1995 a cunoscut, prin intermediul unui cetăţean moldovean pe nume C.S., pe alţi doi cetăţeni moldoveni, pe nume A.K. şi V. Acest martor nu i-a cunoscut sub alte nume, dar i-a transportat cu taxi-ul şi i-a găzduit, iar în anul 1998 a fost acasă la Chişinău la acel V.

Astfel, martorul a arătat că în data de 20 sau 21 decembrie 2000, a fost dirijat de la dispeceratul firmei de taxi "P.R." să se deplaseze la restaurantul "M." de pe str.Pavlov. Aici i-a întâlnit pe V. şi A. care l-au rugat să-i ducă cu maşina până la Iaşi de revelion. A rămas stabilit ca cei doi să-l contacteze pe martor în ziua când vor să plece.

In noaptea de 29/30 decembrie 2000, în jurul orelor 1,00, martorul a fost dirijat din nou prin dispecerat să se deplaseze la benzinăria "S." de pe Calea Turzii din Cluj-Napoca. Aici era din nou aşteptat de cei doi care i-au spus că în acea noapte, în jurul orelor 3,00, vor să plece la Iaşi şi de acolo în Republica Moldova şi că îl roagă să-i aştepte cu taxiul în spatele Liceului "B." la intersecţia cu străduţa de lângă magazinul "S.".

Martorul F.I. declară că aşa a şi făcut, iniţial apărând V. pentru a se asigura dacă el este acolo şi rugându-l să aştepte pentru că în scurt timp vor veni amândoi. V. a plecat apoi şi după circa o oră, timp în care martorul a rămas în maşină, a apărut A., cu o geantă în mână, urcându-se pe bancheta din spate. La circa un minut a apărut şi V. care a urcat în faţă pe locul din dreapta, martorul pornind spre municipiul Bistriţa. La ieşirea din Cluj-Napoca cei doi şi-au dat jos puloverele cu care erau îmbrăcaţi şi le-au băgat într-o pungă, îmbrăcându-se cu alte haine. În Gherla, la podul de pe Someş, V. i-a cerut martorului să oprească, a coborât şi a aruncat plasa cu puloverele în Someş.

În municipiul Gherla martorul a declarat că a fost oprit de un filtru al poliţiei, filtru din care făcea parte agentul S.I.L. cu care se cunoştea de mai mult timp. Acesta nu a controlat maşina şi i-a dat drumul să plece mai departe. Martorul S. a negat însă acest lucru, fiind cert însă că în noaptea comiterii faptei toate unităţile de poliţie au fost alertate, inclusiv Poliţia municipiului Gherla, iar el era de serviciu în noaptea respectivă, ieşind din schimb doar la ora 5.00. În nota telefonică de la dosar este consemnat faptul că autorii faptei sunt înarmaţi şi vorbesc cu accent moldovenesc, iar martorul F.I. arată că S. i-a spus că filtrul este organizat din cauza unui jaf armat care a avut loc în Cluj-Napoca.

Nesinceritatea martorului S. este evidentă şi justificată de faptul că se teme de posibilele consecinţe ale faptului că la scurt timp după comiterea faptei, îndeplinindu-şi superficial atribuţiile de serviciu a permis autorilor să scape.

Martorul F.I. a declarat că în continuare s-a îndreptat spre Dej şi undeva înainte de această localitate, V. a scos de sub scaunul pe care stătea în maşină un sac de pânză din care a luat un pistol cu amortizor, i-a cerut să oprească maşina şi l-a aruncat printre boscheţi. Apoi şi-au continuat drumul spre Bistriţa unde cei doi i-au spus că vor merge cu trenul la Iaşi, dar negăsind o legătură potrivită au plecat mai departe cu un taxi al unei firme din Bistriţa, martorul întorcându-se la Cluj.

Această primă declaraţie abundă în amănunte şi este dată într-un moment în care martorul nici măcar nu cunoştea identitatea reală a celor doi inculpaţi.

Ulterior, martorul şi-a adus aminte că în anul 2001, în timp ce se afla cu cei doi pe o stradă din Cluj-Napoca, au fost legitimaţi de organele de poliţie şi A. a fost sancţionat contravenţional. S-a căutat în arhivele Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Cluj şi s-a găsit raportul subofiţerului în care este consemnată legitimarea celor trei, cu toate datele de identitate, precum şi procesul-verbal de contravenţie.

Aşa s-a ajuns la identificarea celor doi inculpaţi, după care s-a obţinut din Republica Moldova fotografiile lor şi o casetă video pe care cei doi apar iar în baza acestor fotografii, martorul F.I. i-a indicat ca autori ai faptei.

De asemenea planşa foto şi caseta audio au fost prezentate părţii vătămate, aceasta recunoscându-l pe C.A. ca fiind cel care a împuşcat-o. Partea vătămată a mai precizat că vocea inculpatului P.V. ce se aude pe casetă seamănă cu vocea persoanei care a purtat un dialog cu inculpatul C.A.

În baza acestor probe, la data de 22 august 2002, Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj a pus în mişcare acţiunea penală faţă de cei doi inculpaţi şi a emis în lipsă mandatele de arestare preventivă pe o durată de 30 de zile pe numele lor.

Din comunicările Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră şi ale Ministerului Administraţiei şi Internelor - Autoritatea Pentru Străini - Biroul Pentru Străini Cluj, precum şi din paşapoartele celor doi inculpaţi a rezultat că cei doi nu au mai intrat în tară de la data emiterii mandatelor de arestare. Cei doi inculpaţi au arătat că au mai intrat în ţară de la comiterea faptei, dar nu au fost reţinuţi, lucru care este nereal, după cum se va dovedi din probele administrate.

La 25.12.2004, cei doi au intrat prin vama Siret, ocazie cu care s-a constatat că pe numele lor sunt emise mandate de arestare şi s-a procedat la reţinerea şi predarea lor Inspectoratului de Poliţie al jud. Cluj. În aceeaşi zi, Tribunalul Cluj a dispus reţinerea lor pentru 24 ore şi apoi arestarea preventivă pentru 29 zile.

În faza de urmărire penală, ambii inculpaţi au negat în mod constant comiterea faptelor.

Cu ocazia reţinerii sale, inculpatul P.V. a acceptat să dea declaraţie, recunoscând de bună voie că îl cunoaşte pe martorul F.I., că în luna decembrie a anului 2000 s-a aflat în România, unde a stat până în data de 30 sau 31 decembrie, împreună cu coinculpatul C. şi că martorul i-a transportat pe amândoi cu taxiul până în Dej sau Bistriţa.

Inculpatul C.A. a refuzat să dea declaraţii organului de urmărire penală, refuz pe care l-a menţinut pe tot parcursul cercetărilor. El a dat de altfel o singură declaraţie în faţa Tribunalului Cluj cu ocazia soluţionării propunerii de arestare preventivă, admiţând şi el că în decembrie 2000 s-a aflat în România, dar că în 29 sau 30 decembrie se afla în municipiul Iaşi la Hotel "S." de unde a şi plecat spre Republica Moldova.

În faza de cercetare judecătorească, cei doi inculpaţi au refuzat iniţial să dea declaraţii în legătură cu învinuirea ce li se aduce, dar la ultimul cuvânt au fost lăsaţi să-şi expună punctul de vedere şi să treacă în revistă aspectele pe care le considerau importante în apărare, analizând de fapt probele administrate şi solicitând altele. În faza de cercetare judecătorească au fost încuviinţate probele apreciate de către instanţă ca pertinente şi concludente pentru soluţionarea cauzei deduse judecăţii. Inculpaţii au susţinut mereu că tot ce au propus ei în apărare nu s-a încuviinţat, dar tocmai probatoriul administrat îi contrazice.

În cauză, nu s-a considerat oportun şi concludent a fi efectuate expertize medico-legale părţii vătămate, pentru a vedea dacă o persoană rănită aşa cum a fost ea, în urma agresiunii suferite putea să reţină detaliile arătate; de asemenea, nu a fost concludentă expertiza balistică, având în vedere că arma cu care au tras a fost aruncată şi nu s-a mai găsit. Aceste solicitări venite din partea inculpaţilor au avut drept scop întârzierea şi îngreunarea judecării dosarului, cei doi folosind aceleaşi "tactici" atât cu organul de urmărire penală, cât şi cu instanţa, pentru obţinerea eliberării lor prin revocarea măsurii arestului preventiv. Aceasta pentru a nu mai aminti toate cererile formulate în instanţă,

începând cu repetate recuzări, cereri de strămutare, toate respinse, ajungând până la un evident abuz de drept şi rea-credinţă din partea inculpaţilor. Aceasta nu a împiedicat instanţa de a încuviinţa probele, chiar cele propuse de inculpaţi În apărare, care s-au dovedit pertinente şi evidente în aflarea adevărului.

Vinovăţia inculpaţilor s-a conturat însă şi mai clar după administrarea şi reţinerea probelor din instanţă şi din faza urmăririi penale, care vor fi detaliate imediat.

Astfel, partea vătămată l-a recunoscut pe inculpatul C.A. dintr-un grup de persoane ca fiind cel care a împuşcat-o la 30.12.2000. Au fost efectuate confruntări între martorul F.I. şi cei doi inculpaţi. Martorul şi-a menţinut poziţia din declaraţii iar inculpatul P., în ciuda declaraţiei iniţiale în care a arătat că pe data de 30 decembrie 2000, martorul l-a transportat pe el şi pe celălalt inculpat la Bistriţa, a spus că toată declaraţia martorului este o minciună, fără să explice în nici un fel în ce constau minciunile. Inculpatul C. a declarat că în 30 decembrie 2000 nu a fost transportat de martor cu taxiul. Se observă deci o contradicţie flagrantă între declaraţia iniţială a inculpatului P. şi cele declarate de inculpatul C. la confruntarea cu martorul F.

Sinceritatea martorului F. rezultă însă şi din testul poligraf la care a fost supus, test care relevă că la întrebările relevante ce i-au fost puse, acesta a fost pe deplin sincer.

De altfel, sinceritatea declaraţiilor martorului este parţial dovedită şi prin declaraţiile martorilor O.I.F. şi C.M.M. Primul dintre ei era şofer de taxi în Cluj şi confirmă că la rugămintea lui F. i-a transportat o dată pe inculpaţi la Iaşi. Al doilea martor recunoaşte că a transportat trei persoane de la Bistriţa la Iaşi, una dintre ele fiind martorul F., iar celelalte două fiind cetăţeni moldoveni. Martorul nu a fost însă foarte sigur cu privire la data efectuării cursei, arătând că au fost mai multe astfel de curse, dar sigur nici una nu a avut loc în 30 decembrie 2000.

Contradicţiile dintre cele declarate de martorul F. şi ceilalţi doi martori mai sus arătaţi sunt însă pe deplin explicabile, dat fiind intervalul mare de timp trecut de la data efectuării curselor şi până la data audierii martorilor. Pe de altă parte, martorii O. şi C. nu i-au cunoscut îndeaproape pe cei doi inculpaţi, i-au văzut doar de câteva ori şi în îndeplinirea profesiei lor, în cursul căreia văd foarte multe persoane şi efectuează foarte multe curse, fiind greu de precizat perioade exacte de timp. Prin opoziţie cu aceşti martori, F. a avut relaţii mai apropiate cu cei doi inculpaţi şi a fost indirect şi fără voia lui legat de fapta gravă comisă de aceştia, astfel că este normal că a retinut mult mai multe amănunte.

Pe lângă alte probe propuse de inculpaţi, inclusiv cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, probe ce vizau cercetarea locului faptei şi expertiza balistică, inculpaţii au propus şi probe care urmau să se constituie ca alibiuri în favoarea lor:

Astfel ei au arătat că au fost cazaţi la Hotelul "S." din Iaşi, inclusiv în data de 30 decembrie 2000; Verificându-se această apărare, s-a constatat că cei doi nu figurează în tot anul 2000 ca fiind cazaţi în hotel; inculpatul P.V. a mai arătat că în data de 30.12.2000 a depus la Biroul de Bagaje de mână al gării C.F.R. Iaşi bagaje, în numele său, solicitând să se facă verificări pentru a fi găsit în evidenţe; verificându-se acest aspect, s-a constatat că şi în anul 2000 şi în prezent la biroul de bagaje nu se ţine o evidenţă a persoanelor care depun bagaje;

Inculpatul P.V. a arătat că în data de 30 decembrie 2000 a efectuat un schimb valutar la casa de schimb valutar "N.E.", situată în apropierea gării Iaşi, solicitând să se stabilească ora tranzacţiei, în încercarea evidentă de a dovedi că la ora comiterii faptei nu avea cum să se afle în mun. Cluj-Napoca; verificându-se acest aspect, s-a constatat că în data de 16.12.2000, inculpatul C.A. a efectuat la ora 16,32 un schimb valutar, respectiv a schimbat 100 DM; Pe data de 30 decembrie 2000 nici unul dintre inculpaţi nu figurează cu schimb valutar efectuat; rezultă deci că S.C. N.E. a păstrat evidenţe din care reies schimburile valutare efectuate, dovadă că s-a găsit schimbul efectuat la intrarea în ţară de inculpatul C., dar nu şi pretinsul schimb efectuat în 30 decembrie 2000 de către inculpatul P.

Ora exactă a ieşirii celor doi inculpaţi din România în data de 30 decembrie 2000 nu a putut fi stabilită întrucât la acea dată poliţia de frontieră nu ţinea evidenţă computerizată; aşa cum s-a arătat, s-a putut stabili doar că ambii inculpaţi au intrat în România în 16.12.2000 şi au ieşit din România în 30.12.2000 (în ceea ce-l priveşte pe inculpatul P.V., din unele adrese rezultă că în 2000 nu figurează a fi ieşit din România pe 30 decembrie 2000, figurând însă o reintrare în România în cursul anului 2001; contradicţiile dintre aceste adrese se explică prin faptul că provin de la instituţii diferite şi prin faptul că în anul 2000 evidenţele nu erau computerizate;

Ambii inculpaţi au solicitat să fie la rândul lor supuşi testului poligraf, dar la prezentarea materialului de urmărire penală au arătat că nu doresc ca acest test să fie efectuat la Inspectoratul de Poliţie al Jud. Cluj; acest refuz trebuie privit ca un refuz absolut de a fi efectuat testul, tocmai pentru că oriunde ar fi efectuat, acest test ar putea dovedi încă o dată nesinceritatea inculpaţilor.

De altfel întreaga strategie de apărare adoptată de inculpaţi s-a bazat pe solicitarea a numeroase probe, unele dintre ele apreciate ca utile şi concludente, administrate de altfel, iar altele propuse cu scopul vădit de a întârzia şi îngreuna soluţionarea cauzei. Mai mult, în faţa instanţelor inculpaţii au invocat la un moment dat că prelungirea arestării lor nu se justifică, deşi se administrau probe solicitate chiar de ei.

În ceea ce-l priveşte doar pe inculpatul C.A., recunoscut aşa cum s-a arătat dintr-un grup de persoane de către partea vătămată, acesta a încercat să inducă ideea că organul de urmărire penală l-a prezentat anterior, în mod fraudulos părţii vătămate. El a susţinut că a fost scos din arest singur, înaintea efectuării recunoaşterii din grup în prezenţa apărătorilor, dus într-o cameră de la Poliţia mun. Cluj-Napoca, cameră prevăzută cu un geam pe care a văzut în încăpere a alăturată mai multe persoane.

Într-adevăr, la data de 1 februarie 2005, s-a efectuat recunoaşterea din grup între orele 15,20 şi 15.45. Anterior acestei activităţi, partea vătămată a fost audiată la sediul Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, în prezenţa apărătorului inculpaţilor şi a apărătorului ei, între orele 11,30 şi 12,30. Pentru a se câştiga timp, s-a telefonat la Inspectoratul de Poliţie al Jud. Cluj pentru ca inculpatul C.A. să fie scos din arest pentru efectuarea recunoaşterii. Ulterior, apărătorii au arătat că nu pot să participe la recunoaştere decât în jurul orelor 15,00, motiv pentru care inculpatul C.A. a fost reintrodus în arest, fiind scos din nou pentru recunoaştere din grup.

Aşa după cum rezultă din registrul arestului Inspectoratului de Poliţie al jud.Cluj, prima dată inculpatul a fost scos din arest între orele 11,50 şi 12,25 (f.86), oră la care aşa cum s-a arătat, partea vătămată se afla la sediul parchetului. Inculpatul Chiseliov a susţinut însă că el a fost scos prima dată din arest la ora 13.00 şi a aşteptat circa 15-20 minute în camera 33 de la Poliţia mun. Cluj-Napoca, susţinere care a fost înserată în procesul-verbal care a fost întocmit cu ocazia recunoaşterii din grup, deşi era vădit mincinoasă.

Concluzia firească, fără dubiu, care se desprinde din ansamblul probatoriu de la dosar este aceea a faptului că cei doi inculpaţi se fac vinovaţi de comiterea tentativei la omor deosebit de grav şi tâlhărie, aşa cum a fost descrisă mai sus. În scopul comiterii faptelor, cei doi au venit din Republica Moldova în data de 16.12.2000 şi au părăsit România în data de 30.12.2000, la scurt timp după comiterea faptelor. Plecarea lor în Republica Moldova a fost evident precipitată şi nu normală, aşa cum au susţinut prin propunerea unor probe, care o dată administrate au dovedit însă contrariul. Nu au lăsat probe materiale multe ale trecerii lor prin municipiul Cluj-Napoca, deşi spre exemplu, la faţa locului, au fost găsite resturi de ţigări cu grupele sangvine ale celor doi inculpaţi, respectiv A şi 0. Deşi nu au intenţionat nici un moment să o lase în viaţă pe partea vătămată, prin noroc aceasta a scăpat, putând astfel să-l identifice pe inculpatul C.A, după figură şi pe inculpatul P.V. după voce.

În data de 25 decembrie 2004, deci tot în preajma unor sărbători de iarnă, cei doi inculpaţi au venit din nou în România, probabil tot cu intenţia de a comite infracţiuni, dat fiind că în maşina condusă de inculpatul P.V. a fost găsit un întreg arsenal de scule şi dispozitive ce pot fi folosite la spargeri, respectiv la forţarea unor încuietori şi uşi. Acest fapt, deşi nu constituie o probă directă de vinovăţie, poate contura un anumit comportament al celor doi inculpaţi.

În apărare, s-au speculat anumite contradicţii fireşti din declaraţiile părţii vătămate, ale martorului F.I., însă din nici o probă de la dosar, nici măcar dacă a fost solicitată de către inculpaţi, nu a rezultat că cei doi sunt nevinovaţi, ci din contră că în sarcina lor se conturează clar, fără putinţă de tăgadă, faptele penale menţionate.

Împotriva soluţiei instanţei de fond au declarat apel inculpaţii solicitând admiterea căilor de atac promovate, desfiinţarea hotărârii tribunalului şi judecând, a se dispune achitarea lor în baza art. 10 lit.c şi art.11 pct.2 lit.a C.pr.pen. întrucât nu ei sunt autorii infracţiunilor imputate prin rechizitoriul Parchetului, iar pe de altă parte, a se constata nulitatea actului de judecată conform art.197 alin.1-4 C.pr.pen., deoarece li s-a încălcat dreptul la apărare prin lipsa unui interpret de limba rusă, conform art.128 C.pr.pen.

Curtea examinând apelurile declarate prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări:

Conform art.1 din Codul de procedură penală român, scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul legii.

Pentru aceasta, procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.

În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.

Legea obligă organele de urmărire penală şi instanţele de judecată să aibă rol activ şi pe întreg cursul procesului penal să respecte dreptul de apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi, în procesul penal.

Orice persoană, bucurându-se de prezumţia de nevinovăţie, este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale, printr-o hotărâre penală definitivă.

Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.

Vinovăţia nu se poate stabili decât în cadrul juridic procesual penal, cu probe, sarcina administrării acestora revenind organului de urmărire penală şi instanţei judecătoreşti.

Probele trebuie să fie concludente şi utile, ceea ce presupune, necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.

Raportând conţinutul apelurilor inculpaţilor, motivele invocate, la actele şi probele din dosar, la modul de administrare, prin prisma principiilor procesual penale enumerate, curtea constată că apelurile declarate împotriva sentinţei tribunalului nu sunt fondate şi că vor trebui respinse ca atare, menţinându-se astfel hotărârea atacată, care este temeinică şi legală.

În legătură cu motivul de apel constând în încălcarea dreptului la apărare, prin lipsa unui interpret de limba rusă, cu ocazia reţinerii inculpaţilor de către procuror la 25 decembrie 2004 şi a luării împotriva lor a măsurii arestării preventive la 26 decembrie 2004 de către un judecător de la Tribunalul Cluj, sunt de remarcat următoarele:

Potrivit art.128 C.proc.pen. în situaţia în care o parte ce urmează a fi ascultată nu cunoaşte limba română, sau nu se poate exprima, i se va desemna un interpret autorizat de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată.

Importanţa cunoaşterii limbii în care se desfăşoară procesul şi necesitatea folosirii interpretului pentru cei care nu vorbesc sau nu înţeleg această limbă, a fost subliniată de practica CEDO cât şi de cea română (a se vedea cazul Brozicek contra Italia - „Studii privind jurisprudenţa CEDO - INM Bucureşti 2003 pag.209).

Astfel, „s-a considerat legală desfăşurarea procesului în limba română, atâta timp cât judecătorii, procurorul şi părţile din proces cunoşteau această limbă”.

De asemenea, „un cetăţean turc rezident în România, a declarat că nu are nevoie de interpret căci cunoaşte limba română” condiţii în care s-a considerat că instanţa nu ia încălcat dreptul la apărare prin nedesemnarea acestuia.

Revenind la speţa de faţă, reiese că la 25 decembrie 2004 cu ocazia reţinerii de către procuror, inculpatul P.V. a dat o declaraţie în limba română, în prezenţa unui apărător din oficiu, în care nu a solicitat interpret de limba rusă, dovadă că acesta cunoştea bine limba română.

Inculpatul C.A., în faţa procurorului, la aceeaşi dată, a arătat tot în limba română, că nu doreşte să dea declaraţii şi nu este de acord să fie asistat de un avocat din oficiu, deoarece „nu cunoaşte nici un avocat din România”. Nici un moment nu a solicitat un interpret de limba rusă.

Nici cu ocazia arestării, la 26 decembrie 2004 în faţa Tribunalului Cluj, când au fost ambii de acord să dea declaraţii, nu au adus la cunoştinţa judecătorului faptul că doresc un interpret şi că nu ar înţelege limba română.

Mai mult, la 29 decembrie 2004, cu ocazia soluţionării recursului promovat de inculpaţi împotriva măsurii arestării preventive, în faţa Curţii de Apel Cluj, inculpatul P.V. arată că înţelege limba română şi nu solicită interpret, iar inculpatul C.A. a

învederat instanţei că în această fază „este de acord ca traducerea să o efectueze inculpatul P.V.”, astfel că nu se poate vorbi de o încălcare a dreptului la apărare, câtă vreme nici unul dintre inculpaţi nu a solicitat folosirea unui interpret, au dat declaraţii în limba română, pe care le-au citit şi semnat.

Abia la 6 ianuarie 2005, inculpaţii au solicitat un interpret de limba rusă pentru înţelegerea corectă a unor expresii juridice, solicitare admisă de către procuror în faza de urmărire penală, moment de la care, inculpaţii au beneficiat pe tot parcursul procesului penal de o traducere corespunzătoare a tuturor actelor şi lucrărilor dosarului, neimpunându-se a se aplica sancţiunea nulităţii prev.de art.197 alin.1-4 C.proc.pen. ori, cea prevăzută de art.64 alin.2 C.proc.pen. privind lipsa valorii de mijloc de probă a declaraţiei.

Pe de altă parte, din 6 ianuarie 2005 şi până în prezent interpretul le-a tradus (deşi nu era cazul, inculpaţii cunoscând limba română), conţinutul tuturor actelor dosarului, în raport de care şi-au propus probe, neputându-se lua în discuţie o încălcare, nici măcar eventuală a dreptului la apărare, susţinerile inculpaţilor fiind în acest sens lipsite de orice suport. Împrejurarea că inculpaţii cunosc limba română este dovedită şi prin declaraţia părţii vătămate din faza de urmărire penală „am auzit imediat după aceea, o discuţie în limba română , cel care m-a împuşcat întrebând o altă persoană dacă să mai tragă o dată asupra mea sau nu. Cealaltă persoană a răspuns nu, paşli”.

În tot cursul urmăririi penale, inculpaţii au fost asistaţi de avocaţi, li s-a asigurat traducerea de către un interpret autorizat. La fel, în faza de cercetare judecătorească au fost respectate drepturile inculpaţilor, acestora fiindu-le acordate termene pentru a fi asistaţi de apărători, asigurându-li-se traducerea în limba rusă a rechizitoriului, iar preşedintele completului de judecată le-a explicat, prin intermediul traducătorului, care sunt drepturile lor procesuale.

Măsura arestării inculpaţilor a fost luată de judecător cu respectarea tuturor cerinţelor procesuale, supusă căilor de atac prevăzute de lege, la fel ca şi menţinerea acestei măsuri.

Întreaga urmărire penală s-a efectuat de procuror în baza rezoluţiei de începere a urmăririi penale din data de 15 iulie 2002 pentru infracţiunile de tâlhărie prev.de art.211 alin.2 lit.b, c şi alin.2/1 lit.a,b C.pen. cu art.13 C.pen.şi tentativă la omor deosebit de grav prev.de art.20, 174, 176 lit.d C.pen.

În declaraţiile date s-a consemnat poziţia procesuală oscilantă a inculpaţilor, existând astfel dovada modului în care aceştia şi-au construit şi dezvoltat apărările, chestiune care nu ar fi fost posibilă în lipsa interpretului.

De altfel, inculpaţii nu au recunoscut infracţiunile reţinute în sarcina lor, astfel că în stabilirea vinovăţiei acestora, instanţa de judecată a avut în vedere întregul material probator administrat în cauză, nu numai depoziţiile acestora.

Inculpaţilor li s-a respectat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil prin respectarea principiului egalităţii de arme, promovat de CEDO. Astfel, cu privire la acest principiu, CEDO precizează că „exigenţa egalităţii armelor, în sensul unui echilibru just între părţi, implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza, inclusiv probele, în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj net în comparaţie cu adversarul său. Obligaţia de a veghea în fiecare caz la respectarea condiţiilor unui proces echitabil revine autorităţilor naţionale”. (a se vedea hotărârea nr.27 din oct.1993 Dombo Beheer Bv versus Olanda).

Mai mult, aceeaşi Curte, a statuat obligativitatea comunicării pieselor dosarului, „în măsura în care presupune un proces echitabil şi în contradictorialitate”. (hotărârea din 24 februarie 1994 Bendenoun versus Franţa). De asemenea, „respectarea dreptului la un proces echitabil, presupune dreptul de a avea acces la toate dovezile strânse de procuror” (a se vedea hotărârea CEDO Edwards versus Marea Britanie din 16 dec.1992).

Ca atare, garanţiile cu privire la un proces echitabil au fost respectate, atât din perspectiva dreptului intern cât şi al disp.art.5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reţine vreo cauză de nulitate absolută, dintre cele prevăzute de art.197 alin.2 C.proc.pen.

Ca o componentă a dreptului la apărare trebuie menţionat şi dreptul la tăcere al învinuitului sau inculpatului.

Este în afara oricărui dubiu, că dacă inculpaţilor le-ar fi fost încălcate drepturile procesuale, (de apărare) în faza de urmărire penală, era normal ca în faţa instanţei de fond, cu ocazia cercetării judecătoreşti, să le releve, pentru a fi consemnate şi remediate.

Ori, aşa cum rezultă din actele dosarului instanţei, în faţa Tribunalului Cluj, inculpaţii au uzat de dreptul lor la tăcere conform art.70 C.proc.pen. şi art.143 alin.3 C.proc.pen., refuzând să facă vreo declaraţie.

Deşi art.6 paragraf 2 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului nu prevede, în mod expres, dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria acuzare, CEDO s-a pronunţat în sensul că acestea reprezintă reguli general recunoscute şi acceptate pe plan internaţional care stau la baza noţiunii de proces echitabil.

Curtea Europeană a admis însă că „dreptul la tăcere nu este un drept absolut şi că, în situaţiile în care probele de vinovăţie sunt evidente, judecătorul poate reţine unele consecinţe defavorabile din tăcerea acuzatului, fără să fie afectat caracterul echitabil al procesului şi prezumţia de nevinovăţie”.(cauza Saunders contra Regatului Unit 17 decembrie 1996).

O altă critică adusă hotărârii este cea privitoare la încălcările vizând administrarea probatoriilor (neaudierea tuturor martorilor din rechizitoriu, respectiv a numiţilor R.R., B.A. şi B.P.; neîntocmirea unei adrese la Poliţia Gherla pentru a comunica dacă s-a organizat un filtru al tuturor autoturismelor la 30 decembrie 2000 şi numele poliţiştilor care făceau parte din acesta; neefectuarea unei noi expertize balistice pentru a se stabili natura armei cu care s-a tras, pentru a vedea dacă este vorba de un dispozitiv construit sau de o armă, victima susţinând că a fost împuşcată cu un pistol; neefectuarea unei noi expertize medico-legale asupra victimei şi a hainelor acesteia pentru a vedea dacă o persoană împuşcată în cap putea să reţină detaliile expuse în declaraţia sa; neaudierea celor două persoane cărora le aparţineau chitanţele găsite la locul faptei şi care atestau efectuarea unui schimb valutar în acea zi; neefectuarea unei expertize asupra mucurilor de ţigări şi a unei eventuale urme de pantofi găsite la locul faptei; neîntocmirea unei adrese către Hotelul Sport din Iaşi care să ateste că la 30 decembrie 2000, inculpaţii erau cazaţi în acea unitate hotelieră şi nu se aflau în Cluj-Napoca).

Instanţa de fond a respins cererile în probaţiune cu motivarea că nu sunt concludente, pertinente şi utile, arătând că la dosar există o expertiză medico-legală asupra victimei, cu diagnosticul precizat de „traumatism cranio cerebral” din care rezultă că victima era conştientă, orientată temporo-spaţial după comiterea omorului asupra sa, dar cu deficit de vorbire, ceea ce îi permitea să dea o declaraţie completă procurorului.

De asemenea, s-a apreciat că o nouă expertiză balistică nu este oportună, câtă vreme arma crimei nu mai există.

Din expertiza balistică depusă la dosarul de urmărire penală (f.52) rezultă că inculpaţii au tras cu un pistol semiautomat de provenienţă rusească, descriere ce se potriveşte perfect cu cea realizată de martorul F.I.

S-a apreciat de către Tribunalul Cluj că nu este necesară audierea celor două persoane care au efectuat schimb valutar în acea zi, conform chitanţelor găsite la faţa locului, deoarece nu au putut fi plasate ca prezenţă fizică la locul faptei.

În dosarul de urmărire penală există expertiza medico-legală a mucurilor de ţigări găsite în apropierea locului faptei care atestă că resturile de ţigări au fost fumate de doi indivizi cu grupa A şi 0, neindicându-i pe inculpaţi, nefăcându-se referire la împrejurarea că inculpaţii ar fi fumat respectivele ţigări, astfel că nu s-a mai impus în faza cercetării judecătoreşti, refacerea unei asemenea expertize.

Urma de pantof nu a fost aptă pentru ridicare, astfel că nu a fost expertizată de specialişti.

Tribunalul Cluj la cererea inculpaţilor a întocmit la 16 februarie 2006 o adresă prin care solicita Hotelului S. din Iaşi să comunice un desfăşurător al cazării tuturor persoanelor din data de 30 decembrie 2000, răspuns sosit la dosar la 31 mai 2006 din care reiese că inculpaţii nu au fost cazaţi la 30 decembrie 2000 în acea unitate hotelieră.

Având în vedere criticile aduse de inculpaţi hotărârii tribunalului, instanţa de apel ţinând cont de efectul devolutiv al căii de atac promovate, a efectuat o nouă judecată în fond a cauzei prin reexaminarea probatoriului deja administrat, dar în acelaşi timp a readministrat unele probe sau, a completat ea însăşi probatoriul administrat iniţial.

Potrivit art. 345 al.1 Cod pr. penală, asupra învinuirii aduse inculpatului, instanţa hotărăşte prin sentinţă, pronunţând după caz condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal.

Art. 345 al.2 din acelaşi Cod, precizează că soluţia de condamnare a inculpatului se pronunţă numai dacă instanţa constata ca fapta exista, constituie infracţiune si a fost săvârşita de inculpat.

Din economia acestor texte de lege, rezultă, cu claritate, că instanţa de judecata pronunţă condamnarea inculpatului numai în situaţia în care probele strânse în cursul urmăririi penale şi verificate in cursul cercetării judecătoreşti, dovedesc în mod cert, printre altele, că fapta a fost săvârşită de inculpat.

Potrivit art. 200 din Codul de procedura penala, „urmărirea penala are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora pentru a se constata daca este sau nu cazul sa se dispună trimiterea în judecată.

Art. 289 Cod pr. penală dispune ca „ judecata cauzei se face in fata instanţei constituita potrivit legii si se desfăşoară în şedinţă, oral, nemijlocit si in contradictoriu”.

Astfel, probele strânse in cursul urmăririi penale servesc numai ca temei pentru trimiterea in judecata.

Pentru a servi drept temei de condamnare, probele strânse in cursul urmăririi penale trebuie verificate in activitatea de judecata de către instanţa, in şedinţă publică in mod nemijlocit, oral şi in contradictoriu.

Numai după verificarea efectuata, în aceste condiţii, instanţa poate retine motivat, ca exprima adevărul, fie probele de la urmărire penala, fie cele administrate in cursul judecăţii.

Pe de alta parte, in raport de dispoziţiile art. 62, 63 Cod pr. penală, cu referire la art. 1, art. 200, art. 289 Cod pr. penală , hotărârea prin care se soluţionează cauza penala dedusa judecăţii trebuie sa apară ca o concluzie, susţinută de materialul probator administrat in dosar, constituind un lanţ deductiv , fără discontinuitate.

Ori, in cauza, probele strânse în cursul urmăririi penale şi care au servit drept temei de trimitere in judecata, precum si probele administrate în faza judecăţii, dovedesc, in mod cert, ca autorii infracţiunilor de tâlhărie şi tentativă la omor deosebit de grav, sunt inculpaţii şi ca faptele au existat in realitate.

Revenind la cauză, deşi în rechizitoriu erau indicaţi ca martori ai acuzării 6 persoane, Tribunalul Cluj a audiat nemijlocit doar patru, însă această omisiune a fost remediată de către instanţa de control judiciar, care i-a ascultat în şedinţa publică din 16 aprilie , 11 iunie şi 3 iulie 2007, martori B.A., R.R. şi B.P.

La termenul din 2 aprilie 2007 în faţa Curţii de Apel, inculpaţii au solicitat administrarea aceloraşi probe care le-au cerut şi în faţa Tribunalului Cluj, dar acestea au fost respinse ca nefiind pertinente, concludente şi utile cauzei.

Instanţa de apel consideră că Tribunalul Cluj a dat relevanţă disp.art.67 alin.3 C.proc.pen., respingând motivat cererea de probe solicitată de apărare, materialul probator administrat şi corect coroborat susţinând pe deplin vinovăţia inculpaţilor în comiterea ambelor infracţiuni.

Cu privire la reiterarea probelor solicitate în apel sunt de remarcat următoarele:

Prima probă vizează audierea nemijlocită a părţii vătămate în instanţă. Deşi judecătorii au depus diligenţe sporite pentru a asigura prezenţa părţii vătămate la proces, aşa cum rezultă din scriptul de la dosarul instanţei, aceasta se află în străinătate şi nu doreşte să participe la judecată.

Mai mult, victima a fost audiată în calitate de parte vătămată la 30 decembrie 2000 şi 1 februarie 2005 de către procuror, ocazie cu care a precizat că nu doreşte să fie confruntată cu inculpaţii, poziţie normală raportat la natura infracţiunilor comise asupra ei. În cuprinsul declaraţiei din 1 februarie 2005 a arătat că se va gândi cu privire la o eventuală constituire de parte civilă, pe care ulterior, în faţa Tribunalului Cluj nu a mai realizat-o, lipsind de la dezbateri şi plecând în străinătate.

Potrivit art.24 C.proc.pen., partea vătămată este persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal, iar partea civilă este persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal.

Rezultă că, partea vătămată în procesul penal devine numai persoana vătămată care îşi exprimă voinţa în acest sens, iar în vederea recuperării prejudiciului material sau moral, persoana vătămată are la îndemână acţiunea civilă.

Ori, în cauză, persoana vătămată a fost audiată în faza de urmărire penală în calitate de parte vătămată de două ori, la 30 decembrie 2000 şi 1 februarie 2005, după care, în faza cercetării judecătoreşti, din motive de securitate personală nu şi-a mai manifestat voinţa de a participa în proces în calitate de parte vătămată sau parte civilă şi nici nu a efectuat acte specifice susţinerii laturii penale sau civile a cauzei.

Chiar dacă persoana vătămată şi-ar fi manifestat voinţa de a participa în proces în calitate de parte vătămată sau civilă, numai aceasta ar fi putut invoca încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la citarea sa în prima instanţă sau apel.

Întrucât ne aflăm în prezenţa unei nulităţi relative, potrivit art.197 alin.1 şi 4 C.proc.pen. inculpaţii ar fi putut invoca eventuala încălcare a dispoziţiilor legale

referitoare la citarea victimei, numai dacă ar fi făcut dovada producerii unei vătămări prin acest fapt.

Ori, în cauză, o astfel de vătămare a drepturilor procesuale nu ar fi putut fi invocată decât de victimă şi nu de către inculpaţi. De altfel, nimeni nu poate fi obligat să participe în proces în calitate de parte vătămată, dacă nu doreşte.

De menţionat însă că declaraţia părţii vătămate din faza de urmărire penală a fost considerată atât de către prima instanţă cât şi de către cea de apel, o probă importantă, o piesă de bază a dosarului, pe baza recunoaşterii din grup a inculpatului C.A. efectuată de partea vătămată, putându-se realiza prinderea acestora. Partea vătămată a arătat în declaraţiile date, cu lux de amănunte, modul în care s-au comis faptele, împrejurarea că inculpaţii vorbeau cu accent moldovenesc, basarabean, că discuţiile s-au purtat între ei în limba română, descriindu-l din punct de vedere fizic pe inculpatul C.A. care a tras cu pistolul asupra sa, efectuând şi o descriere a armei.

Dispoziţiile art.63 alin.2 C.proc.pen. exclud o ordine de preferinţă, nefăcându-se distincţie în ceea ce priveşte valoarea în stabilirea adevărului, în raport de faza în care au fost administrate, criteriul determinant în aprecierea probelor constituindu-l forţa acestora de a exprima adevărul, indiferent de momentul procesual căruia aparţine sau de organul care le-a administrat.

Dând sens şi dispoziţiilor art. 3 din C.proc.pen. privind aflarea adevărului, normă cu valoare de principiu în procesul penal, instanţele de fond şi apel au reţinut şi apreciat numai acele probe care reflectă adevărul, ţinând seama de întregul material administrat în cauză.

Împrejurarea criticată de inculpaţi - absenţa şi lipsa unei declaraţii a părţii vătămate în faza cercetării judecătoreşti în fond şi apel - îi vizează în realitate şi pe ei, deoarece în faţa Tribunalului Cluj prevalându-se de dreptul la tăcere, au refuzat să facă vreo declaraţie, împrejurare apoi pe care au speculat-o în şedinţa publică din 31 iulie 2007 în faţa Curţii de Apel Cluj unde au arătat că judecătorul de la fond nu i-a ascultat în legătură cu faptele deduse judecăţii, ceea ce atestă nesinceritatea profundă a acestora şi lipsa de veridicitate a susţinerilor lor.

Cum, potrivit art. 64 C.proc.pen. nu se face distincţie între valoarea probantă a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale şi a judecăţii, se poate concluziona că nu există un temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile inculpaţilor.

Pe de altă parte, declaraţiile inculpaţilor date în faza judecăţii (ei nu le-au dat) pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care se coroborează cu alte probe.

A doua probă solicitată în apel viza audierea tuturor martorilor ascultaţi în faza de urmărire penală, probă încuviinţată şi realizată în şedinţa publică din 16 aprilie, 11 iunie şi 3 iulie 2007 când au fost ascultaţi martorii B.I., R.R. şi B.P.

A treia probă solicitată în apel se referă la efectuarea unui experiment al modului în care inculpaţii au pătruns în casa de schimb valutar, datorită faptului că accesul era protejat printr-un grilaj metalic şi o bară metalică, închisă cu lacăt, ceea ce nu ar fi permis pătrunderea inculpaţilor în interior. Proba a fost respinsă de către instanţă, cu motivarea că sediul casei de schimb valutar a suferit modificări de acum şapte ani, astfel că nu mai este posibilă reconstituirea.

S-a cerut de asemenea ca în absenţa reconstituirii, instanţa să solicite de la parchet toate pozele şi filmările efectuate cu ocazia cercetării la faţa locului, probă încuviinţată de către curte, caseta video fiind vizionată de către părţi şi instanţă la 20

iunie 2007 conform procesului verbal de la dosarul instanţei. Inculpaţii au cerut de asemenea expertizarea hainelor victimei, pentru a vedea dacă pe acestea se mai găsesc urme de pulbere, praf de puşcă sau fire de păr ce ar putea proveni de la agresor. Proba solicitată a fost respinsă, întrucât nu poate fi efectuată, deoarece nu au fost prelevate alte probe biologice şi materiale de la faţa locului, de către procuror.

A patra probă invocată în apel, respectiv descrierea traiectoriei proiectilului găsit la faţa locului şi unde se aflau urmele provocate de acesta în incinta casei de schimb valutar, s-a încuviinţat şi efectuat cu ocazia vizionării casetei la 20 iunie 2007.

A cincea probă solicitată vizând efectuarea unei noi expertize medico-legale asupra victimei, pentru a demonstra dacă aceasta, după faptă, mai era conştientă sau nu, a fost respinsă, precizându-se că la dosar există o expertiză medico-legală a victimei care atestă că aceasta era conştientă orientată temporo-spaţial, dar cu deficit de vorbire, ceea ce-i permitea să dea o declaraţie completă şi complexă, procurorului.

A şasea probă vizând efectuarea unei noi expertize balistice a fost respinsă cu motivarea că la dosarul de urmărire penală se află deja o expertiză de acest gen precum şi o completare a acesteia, care se coroborează şi cu planşele fotografice din acelaşi dosar, astfel că o nouă probă ştiinţifică nu ar fi concludentă şi utilă cauzei.

Cea de a şaptea probă vizează identificarea persoanelor a căror nume a fost scris pe chitanţele găsite la faţa locului - C.A. şi V.C. prin intermediul SEIP Cluj, iar Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj să prezinte actele prin care se confirmă că aceste persoane au fost identificate şi audiate. Instanţa de apel a respins această probă întrucât martorii

C.A. şi V.C. au fost audiaţi în faza de urmărire penală şi cunosc aspecte care exced cazului de faţă, dar s-a încuviinţat efectuarea unei adrese către Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj pentru a se comunica toate actele de urmărire penală efectuate în dosarul 1278/P/2004 în perioada 30 decembrie 2000-15 iulie 2002.

O a opta probă viza efectuarea unei expertize tehnico-ştiinţifice prin care să se identifice dacă urmele de încălţăminte ce au fost găsite la faţa locului aparţin inculpaţilor. Curtea a respins cererea, deoarece organul de urmărire penală nu a ridicat urma de încălţăminte, nefiind aptă, astfel că aceasta nefiind valorificată nu poate fi comparată cu urmele inculpaţilor.

A noua probă vizează solicitarea de la Hotelul S. din Iaşi a originalului registrului ce cuprinde lista turiştilor cazaţi la 30 decembrie 2000 în această unitate. Proba a fost încuviinţată, s-a depus la dosar lista solicitată, însă rezultă că inculpaţii nu au fost cazaţi aici la 30 decembrie 2000.

A zecea probă viza întocmirea unei adrese către Oficiul Registrului Comerţului Iaşi prin care să se solicite datele referitoare la societatea comercială care a avut punct de lucru în zona Gării de Nord, cu obiect de activitate - schimbul valutar - , iar unul dintre asociaţi se numeşte Paul, persoană care a efectuat schimbul valutar inculpaţilor la 30 decembrie 2000, la Iaşi. Curtea a încuviinţat proba solicitată, în apărarea inculpaţilor deşi încă din faza de urmărire penală exista la dosar un script ce emană de la SC N.E. SRL Iaşi din care rezultă că inculpaţii nu au efectuat nici un schimb valutar la 30 decembrie 2000.

A unsprezecea probă vizează efectuarea unei expertize prin care să se stabilească dacă ADN-ul prelevat din probele biologice de la locul crimei se potriveşte cu cel al inculpaţilor şi dacă profilul ADN al acestora este identic cu profilul ADN al criminalilor, aşa cum au fost ridicate de la locul faptei. De asemenea, solicită a se stabili grupa de sânge a persoanelor cărora aparţin resturile de ţigări găsite la faţa locului şi dacă aceste

ţigări au fost fumate de către inculpaţi. Curtea a respins cererea privind efectuarea expertizei ADN, întrucât nu s-a stabilit un raport de cauzalitate între urmele prelevate de pe ţigări şi persoana inculpaţilor. Mai mult, la dosar, există o expertiză din care rezultă grupa de sânge identificată pe mucurile de ţigări, dar nu s-a stabilit şi afirmat că ţigările au fost fumate de către inculpaţi.

Pe de altă parte, mucurile de ţigări au fost găsite într-un loc public, pe trotuar şi nu li s-a dat importanţă, întrucât puteau proveni de la alte persoane.

Ultima probă cerută vizează depunerea la dosar de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj precum şi vizionarea casetei folosită la procedura identificării inculpaţilor din 15 iulie 2002. Proba a fost încuviinţată de către curte, iar caseta a fost vizionată de către părţi şi instanţă la 20 iunie 2007 conform procesului verbal depus la dosar.

O altă critică adusă de inculpaţi, hotărârii Tribunalului Cluj este aceea că în speţă, se impune achitarea lor, în baza art.10 lit.c şi art.11 pct.2 lit.a C.proc.pen., ei nefiind autorii infracţiunilor imputate prin rechizitoriul parchetului.

Coroborând toate probele administrate în ambele faze ale procesului penal, curtea este datoare să examineze cauza acordând întâietate principiului preeminenţei dreptului, a respectării tuturor prevederilor legale (a se vedea cazul Sunday Times din 26 mai 1979 de la Curtea Europeană de la Strasbourg).

În speţă, se observă că dosarul a fost judicios soluţionat de către prima instanţă, avându-se în vedere şi principiul procesului echitabil din punct de vedere al garanţiilor procesuale.

Tribunalul Cluj a concluzionat că probele administrate conduc, cu certitudine la stabilirea situaţiei de fapt expusă în considerentele hotărârii şi a vinovăţiei inculpaţilor.

Au fost avute în vedere: procesul verbal de cercetare la faţa locului, procesul-verbal de consemnare a denunţului oral; procesul-verbal de folosire a câinelui de urmărire; raport de expertiză medico-legală al victimei; raport de expertiză balistică; supliment la raportul de expertiză balistică; declaraţiile părţii vătămate; procesele-verbale de recunoaştere ale inculpaţilor după planşa foto efectuate de partea vătămată; procesul-verbal de recunoaştere din grup efectuat de partea vătămată asupra inculpaţilor; declaraţiile martorilor F.I., O.I., S.L., C.M., R.R., B.P., B.I., procesele-verbale de confruntare a inculpaţilor cu martorii, raportul de expertiză criminalistică -poligraf al martorului F.I.; rapoartele de expertiză medico-legale psihiatrice ale inculpaţilor; procesele-verbale şi adresele cuprinzând activităţile desfăşurate pentru verificarea apărărilor inculpaţilor; declaraţiile inculpaţilor din faza de urmărire penală şi din faţa instanţei.

Curtea de Apel analizând probele administrate constată că acestea conduc, fără dubii, la concluzia primei instanţe cu privire la situaţia de fapt şi vinovăţia inculpaţilor sub aspectul comiterii ambelor infracţiuni.

Deşi inculpaţii au negat constant comiterea faptelor, afirmând că au fost condamnaţi pe nedrept, susţinerile acestora nu au suport probator.

Simpla afirmaţie a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpaţi, respectiv negarea realităţii evidente, nu poate influenţa convingerea bazată pe probe irefutabile.

Astfel, în faza de urmărire penală, ambii inculpaţi au negat în mod constant săvârşirea infracţiunilor.

Vinovăţia inculpaţilor rezultă fără putinţă de tăgadă din declaraţiile constante ale părţii vătămate date în faza de urmărire penală, care se coroborează perfect şi cu declaraţiile martorilor F.I., O.I., C.M..

Astfel, partea vătămată l-a recunoscut pe inculpatul C.A. dintr-un grup de persoane ca fiind cel care a împuşcat-o la 30 decembrie 2000. Au fost efectuate confruntări între martorul F.I. şi cei doi inculpaţi. Martorul şi-a menţinut poziţia din declaraţii iar inculpatul P.V., în ciuda declaraţiei iniţiale în care a arătat că pe data de 30 decembrie 2000, martorul l-a transportat pe el şi pe celălalt inculpat la Bistriţa, a spus că toată declaraţia martorului este o minciună, fără să explice în nici un fel în ce constau neadevărurile. Inculpatul C.A. a declarat că în 30 decembrie 2000 nu a fost transportat de martor cu taxiul. Se observă deci o contradicţie flagrantă între declaraţia iniţială a inculpatului P.V. şi cele declarate de inculpatul C.A. la confruntarea cu martorul F.I.

Sinceritatea martorului F.I. rezultă însă şi din testul poligraf la care a fost supus, test care demonstrează că la întrebările relevante ce i-au fost puse, acesta a fost pe deplin sincer.

De altfel, sinceritatea declaraţiilor martorului este parţial dovedită şi prin declaraţiile martorilor O.I.F. şi C.M.M. Primul dintre ei era şofer de taxi în Cluj şi confirmă că la rugăminte a lui F.I. i-a transportat o dată pe inculpaţi la Iaşi. Al doilea martor recunoaşte că a transportat trei persoane de la Bistriţa la Iaşi, una dintre ele fiind martorul F.I., iar celelalte două fiind cetăţeni moldoveni. Martorul nu a fost însă foarte sigur cu privire la data efectuării cursei, arătând că au fost mai multe astfel de curse, dar sigur nici una nu a avut loc în 30 decembrie 2000.

Contradicţiile dintre cele declarate de martorul F.I. şi ceilalţi doi martori mai sus arătaţi sunt însă pe deplin explicabile, dat fiind intervalul mare de timp trecut de la data efectuării curselor şi până la data audierii martorilor. Pe de altă parte, martorii O.şi C. nu i-au cunoscut îndeaproape pe cei doi inculpaţi, i-au văzut doar de câteva ori şi în îndeplinirea profesiei lor, în cursul căreia văd foarte multe persoane şi efectuează foarte multe curse, fiind greu de precizat perioade exacte de timp. Prin opoziţie cu aceşti martori, F.I. a avut relaţii mai apropiate cu cei doi inculpaţi şi a fost indirect şi fără voia lui legat de fapta gravă comisă de aceştia, astfel că este normal că a retinut mult mai multe amănunte.

- astfel ei au arătat că au fost cazaţi la Hotelul "S." din Iaşi, inclusiv în data de 30 decembrie 2000; Verificându-se această apărare, s-a constatat că cei doi nu figurează în tot anul 2000 ca fiind cazaţi în hotel;

- inculpatul P.V. a mai arătat că în data de 30 decembrie 2000 a depus la Biroul de Bagaje de mână al gării C.F.R. Iaşi bagaje, în numele său, solicitând să se facă verificări pentru a fi găsit în evidenţe; verificându-se acest aspect, s-a constatat că şi în anul 2000 şi în prezent la biroul de bagaje nu se ţine o evidenţă a persoanelor care depun bagaje;

- inculpatul P.V. a arătat că în data de 30 decembrie 2000 a efectuat un schimb valutar la casa de schimb valutar "N.E.", situată în apropierea gării Iaşi, solicitând să se stabilească ora tranzacţiei, în încercarea evidentă de a dovedi că la ora comiterii faptei nu avea cum să se afle în mun. Cluj-Napoca; verificându-se acest aspect, s-a constatat că în data de 16.12.2000, inculpatul C.A. a efectuat la ora 16,32 un schimb valutar, respectiv a schimbat 100 DM; Pe data de 30 decembrie 2000 nici unul dintre inculpaţi nu figurează cu schimb valutar efectuat; rezultă deci că S.C. N.E. a păstrat evidenţe din care reies schimburile valutare efectuate, dovadă că s-a găsit schimbul efectuat la intrarea în ţară de inculpatul C., dar nu şi pretinsul schimb efectuat în 30 decembrie 2000 de către inculpatul P.

- ora exactă a ieşirii celor doi inculpaţi din România în data de 30 decembrie 2000 nu a putut fi stabilită întrucât la acea dată poliţia de frontieră nu ţinea evidenţă computerizată; aşa cum s-a arătat, s-au putut stabili doar că ambii inculpaţi au intrat în România în 16.12.2000 şi au ieşit din România în 30.12.2000 (în ceea ce-l priveşte pe inculpatul P., din unele adrese rezultă că în 2000 nu figurează a fi ieşit din România pe 30 decembrie 2000, figurând însă o reintrare în România în cursul anului 2001; contradicţiile dintre aceste adrese se explică prin faptul că provin de la instituţii diferite şi prin faptul că în anul 2000 evidenţele nu erau computerizate;

- ambii inculpaţi au solicitat să fie la rândul lor supuşi testului poligraf, dar la prezentarea materialului de urmărire penală au arătat că nu doresc ca acest test să fie efectuat la Inspectoratul de Poliţie al Jud.Cluj; acest refuz trebuie privit ca un refuz absolut de a fi efectuat testul, tocmai pentru că oriunde ar fi efectuat, acest test ar putea dovedi încă o dată nesinceritatea lor.

În ceea ce-l priveşte doar pe inculpatul C., recunoscut aşa cum s-a arătat dintr-un grup de persoane de către partea vătămată, acesta a încercat să inducă ideea că organul de urmărire penală l-a prezentat anterior, în mod fraudulos părţii vătămate. El a susţinut că a fost scos din arest singur, înaintea efectuării recunoaşterii din grup în prezenţa apărătorilor, dus într-o cameră de la Poliţia mun. Cluj-Napoca, cameră prevăzută cu un geam pe care a văzut în încăpere a alăturată mai multe persoane.

Inspectoratul de Poliţie al Jud. Cluj pentru ca inculpatul C.A. să fie scos din arest pentru efectuarea recunoaşterii. Ulterior, apărătorii au arătat că nu pot să participe la recunoaştere decât în jurul orelor 15,00, motiv pentru care inculpatul C. a fost reintrodus în arest, fiind scos din nou pentru recunoaştere din grup.

Aşa după cum rezultă din registrul arestului Inspectoratului de Poliţie al jud. Cluj, prima dată inculpatul a fost scos din arest între orele 11,50 şi 12,25, oră la care aşa cum s-a arătat, partea vătămată se afla la sediul parchetului. Inculpatul C. a susţinut însă că el a fost scos prima dată din arest la ora 13.00 şi a aşteptat circa 15-20 minute în camera 33 de la Poliţia mun. Cluj-Napoca, susţinere care a fost înserată în procesul-verbal care a fost întocmit cu ocazia recunoaşterii din grup, deşi era vădit mincinoasă.

În raport de datele prezentate mai sus, este exclusă posibilitatea acceptării achitării inculpaţilor deoarece evidenţa identităţii dintre autori şi persoana inculpaţilor este indubitabilă.

Vinovăţia inculpaţilor este dovedită în afara oricărui dubiu prin declaraţiile constante ale părţii vătămate care se coroborează perfect cu declaraţiile martorilor F.I., precum şi cu cele ale martorilor B.A., R.R. şi B.P..

Astfel, în declaraţia sa de la fila 78 martorul B.A. arată că imediat după agresiune, victima i-a comunicat că a fost împuşcată de nişte cetăţeni moldoveni sau basarabeni, după accentul lor, şi care nu au vorbit în limba rusă. În legătură cu modul de pătrundere al agresorilor în casa de schimb valutar, martorul arată că, „probabil geamul a fost spart pentru a se pătrunde. Spărgându-se geamul, uşa putea să fie deschisă din interior, prin pătrunderea mâinii prin geamul spart”. Curtea reţine că datorită stării de şoc în care se afla victima, supoziţia ei că agresorii au intrat pe geam, nu este de esenţă, pentru că aşa cum arată la unison martorii B., R. şi B., este evident că inculpaţii după spargerea geamului au deschis uşa din interior pătrunzând astfel în incinta unităţii.

Martorul R.R. în declaraţia sa arată că victima vorbea coerent, a arătat că a fost împuşcată însă nu cunoaşte detalii despre modul de derulare al agresiunii.

Martorul B.P. arată că victima i-a comunicat nemijlocit că a fost împuşcată de doi băieţi basarabeni sau moldoveni, după accentul pe care îl aveau precizând că victima vorbea coerent.

Martorul arată că victima i-a comunicat că agresorii au intrat în casa de schimb valutar şi au luat banii din seif, fără a preciza o sumă exactă în sensul dacă i-au luat toţi sau numai o parte.

Prin urmare, susţinerea inculpaţilor în sensul că victima datorită stării de şoc în care se afla nu putea să observe modul de pătrundere al acestora în unitate, dacă s-a umblat la seif sau nu, şi ce anume s-a sustras din acesta, este combătută prin declaraţiile martorilor B. şi B. care arată că victima era conştientă, vorbea coerent după agresiune i-a descris pe agresori precizând şi împrejurarea că sunt moldoveni sau basarabeni.

Starea fiziologică a victimei este descrisă şi reţinută ca atare şi prin raportul de expertiză medico-legală care atestă că aceasta era orientată temporo spaţial, însă avea un deficit de vorbire, fiind însă conştientă.

De asemenea, este dovedit fără echivoc prin depoziţiile martorilor de mai sus că prin acel gemuleţ al casei de schimb care a fost forţat şi spart, s-a ajuns la deschiderea uşii unităţii din interior şi în acest mod s-a realizat pătrunderea infractorilor.

Nu are nici o relevanţă în cauză susţinerea părţii vătămate că agresorii s-ar fi îndepărtat de la faţa locului cu un autoturism sau nu.

Întrucât condamnarea inculpaţilor s-a făcut pe baza unor dovezi convingătoare de vinovăţie, nu se poate vorbi de constatarea încălcării art.6 paragraf 2 din CEDO cu referire la art.66 şi art.5/2 C.proc.pen. care reglementează prezumţia de nevinovăţie, garanţie specifică a unui proces echitabil recunoscută persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni.

Curtea reţine că în raport de complexitatea şi stadiul procesului durata arestării inculpaţilor din 26 decembrie 2004 se circumscrie termenului rezonabil.

Trebuie remarcată în acest sens conduita procesuală a inculpaţilor cărora le este imputabilă durata procedurii. Astfel, se constată că în faţa Tribunalului Cluj, aproape la fiecare termen de judecată au formulat cereri de recuzare a magistratului introducând şi recurs împotriva soluţiei atât înainte cât şi după modificarea Codului de procedură penală.

Au fost recuzaţi şi magistraţii Curţii de Apel Cluj.

Apoi, fiecare inculpat a formulat cereri de probaţiune cu martori, peste probele scrise existente deja la dosar, încă din faza de urmărire penală, cereri încuviinţate de tribunal, tocmai pentru respectarea dreptului la apărare al acestora. În speţă, inculpaţii au formulat fiecare şi câte două cereri de strămutare, ambele respinse.

Conform jurisprudenţei CEDO, aspectul privind caracterul rezonabil al unei perioade de detenţie, nu poate fi apreciat în abstract. Caracterul rezonabil al detenţiei unei persoane trebuie evaluat de la caz la caz, în funcţie de trăsăturile specifice ale acestuia. Menţinerea stării de detenţie preventivă poate fi justificată într-un caz concret, numai dacă există indicii precise în sensul unei necesităţi reale şi de interes public care, în pofida prezumţiei de nevinovăţie, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală (a se vedea hotărârea W.v. Elveţia din 26 ianuarie 1993).

Este în primul rând datoria autorităţilor judiciare naţionale să se asigure că, într-o cauză determinată, detenţia preventivă nu depăşeşte o perioadă rezonabilă. În acest scop şi având în vedere respectul cuvenit pentru principiul prezumţiei de nevinovăţie, autorităţile trebuie să ia în considerare toate argumentele pentru şi împotriva existenţei unei necesităţi de ordin public care să justifice o îndepărtare de la regula respectării libertăţii individuale şi care să constituie considerente pentru hotărârea autorităţilor de a respinge cererea de punere în libertate.

Persistenţa unei suspiciuni rezonabile că persoana arestată a comis o infracţiune este o condiţie sine qua non pentru legalitatea menţinerii stării de detenţie, dar, după o anumită perioadă de timp ea nu mai este şi suficientă. În situaţiile în care autorităţile judiciare au continuat să justifice privarea de libertate, dacă aceste motive au fost apreciate ca “relevante” şi “suficiente” CEDO a stabilit şi dacă autorităţile naţionale competente au arătat o “diligenţă specială” în conducerea procedurilor (a se vedea hotărârea Contrada v. Italia din 24 august 1988 şi hotărârea I.A.v. Franţa din 23 septembrie 1998).

Aplicând aceste principii la speţa de faţă, durata arestării preventive a inculpaţilor P. şi C. de la 26 decembrie 2004, este justificată din perspectiva exigenţelor art.5 paragraf 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nefiind excesivă.

Inculpaţii şi-au exercitat abuziv drepturile procesuale, prin multiple cereri de recuzare, apoi au invocat excepţii de neconstituţionalitate, de asemenea respinse, proceduri ce au dus la îngreunarea dezbaterilor judiciare şi tergiversarea cauzei.

Lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, deoarece prin trecerea timpului nu s-a stins rezonanţa socială negativă produsă de săvârşirea infracţiunilor imputate.

În aprecierea persistenţei pericolului pentru ordinea publică, a lăsării în libertate a inculpaţilor trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite prin jurisprudenţa CEDO care a statuat “că în măsura în care dreptul naţional o recunoaşte - prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă, însă doar pe un termen limitat şi în orice caz, ar trebui demonstrat că punerea în libertate ar tulbura în mod real ordinea publică, iar menţinerea măsurii este legitimă doar atâta timp cât ordinea publică este efectiv ameninţată”.

Ori, infracţiunile pentru care sunt trimişi în judecată inculpaţii sunt în măsură, prin natura lor, să releve un pericol cert pe care l-ar prezenta inculpaţii pentru ordinea publică, fiind comise prin constrângere şi alte mijloace violente, fiind îndreptate împotriva vieţii şi patrimoniului persoanei.

Actele de violenţă deosebită comise de inculpaţi îndreptate fiind împotriva valorii sociale supreme - viaţa - precum şi păgubirea patrimonială a victimelor, atrag în numele dreptului inviolabil la viaţă, la integritatea fizică, psihică şi materială a oricărei fiinţe, pedepsirea corespunzătoare a făptuitorilor.

Atitudinea inculpaţilor şi modul de comitere al faptelor, nu pot fi omise, ele fiind bine evaluate de tribunal, în alegerea pedepselor.

Inculpaţii apelanţi trebuiau să ştie că, pe lângă drepturi au şi o serie de datorii, obligaţii, răspunderi care caracterizează comportamentul lor în faţa societăţii.

Nu se poate ca, pentru faptele săvârşite împotriva altor semeni de ai lor şi cărora au încercat cu bestialitate să le curme viaţa, să-i jefuiască sau să le distrugă bunurile, răspunderea lor penală să nu fie corespunzătoare încălcărilor grave aduse ordinii sociale, vieţii şi patrimoniului.

Pentru aceste considerente, pedepsele aplicate inculpaţilor se apreciază ca fiind bine alese şi în deplin acord cu disp.art.1 din Codul penal ce prevăd că “legea penală apără...persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea precum şi întreaga ordine de drept”.

Este adevărat că disp.art.71 Cod penal au fost modificate prin Legea 278/2006 şi că, potrivit alin.2 condamnarea la pedeapsa închisorii atrage de drept numai interzicerea drepturilor prevăzute în art.64 lit.a-c Cod pen.

Potrivit art.71 alin.3 din Codul penal, ţinându-se seama de natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite, de împrejurările cauzei şi de persoana infractorului pot fi interzise şi drepturile prev.de art.64 lit.d,e din Codul penal.

Ori, împrejurările săvârşirii tentativei la omor deosebit de grav şi a infracţiunii de tâlhărie, gravitatea acestora şi mai ales persoana inculpaţilor - au justificat cele dispuse de tribunal cu privire la pedeapsa accesorie.

În baza art.350 C.proc.pen.se va menţine starea de arest a inculpaţilor, întrucât hotărârea provizorie de condamnare justifică privarea de libertate în scopul garantării executării pedepsei aplicate potrivit art.5 paragraf 1 din CEDO (cauza Tommasi vs. Franţa).

Chiar dacă hotărârea de condamnare a inculpaţilor pronunţată pe fond de Tribunalul Cluj nu are caracter definitiv, fiind apelată de către inculpaţi, ea este totuşi de natură să justifice continuarea privării de libertate a inculpaţilor, în condiţiile art.5 paragraf 1 lit.a şi c din CEDO, astfel cum a fost interpretat de aceeaşi instanţă în cauza Wemhoff contra Germaniei.

Ţinând seama de probatoriul cauzei şi soluţia pronunţată de tribunal, curtea consideră că nu au dispărut temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, care se regăsesc în disp.art.148 lit.f C.proc.pen.şi că menţinerea acestei măsuri de către instanţa de apel este pe deplin justificată în raport cu prevederile legale invocate, coroborate cu cele ale art.5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Pentru aceste motive s-au respins ca nefondate apelurile inculpaţilor conform art.379 pct.1 lit.b C.proc.pen.

CUNOAŞTEREA LIMBII OFICIALE. DREPT LA APĂRARE. PROCES ECHITABIL. GARANTARE. DREPTUL LA TĂCERE. CONSECINŢE.

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre CUNOAŞTEREA LIMBII OFICIALE. DREPT LA APĂRARE. PROCES ECHITABIL. GARANTARE. DREPTUL LA TĂCERE. CONSECINŢE.