PREZUMŢIA DE NEVINOVĂŢIE. LIPSA UNOR PROBE CERTE DE VINOVĂŢIE. CONSECINŢE.

Decizia penală nr. 125/A/21.08.2007

Potrivit art.5/2 C.proc.pen. „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă”, iar potrivit art.66 C.proc.pen. inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia. Fiind o prezumţie relativă, prezumţia de nevinovăţie poate fi răsturnată prin dovedirea vinovăţiei în cursul procesului penal; în cazul în care există probe de vinovăţie, inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.

Răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie poate fi făcută numai prin probe certe de vinovăţie. Când, urmare a administrării tuturor probelor necesare soluţionării cauzei, se ajunge la îndoială asupra vinovăţiei, prezumţia de nevinovăţie, nu este înlăturată, căci orice îndoială este în favoarea inculpatului..

Tribunalul Cluj prin sentinţa penală nr.214/D din 29 martie 2006, în baza art.11 pct.2 lit.a C.pr.pen. rap. la art.10, lit.c C.pr.pen. a achitat pe inculpatul L.M.C. de sub învinuirea de săvârşire a infracţiunii de tentativă la omor calificat prev. de art.20 C.penal rap. la art.174, 175 lit.i Cod penal.

Potrivit art.350 alin.2 C.pr.pen. s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.

Conform art.346 al.3 C.pr.pen. s-au respins acţiunile civile formulate de partea civilă S.M. şi Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate a judeţului Cluj.

În baza art.189 C.pr.pen. onorariul avocaţial în sumă de 100 RON cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, s-a avansat din FMJ.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele că în data de 26 octombrie 2005 mai multe persoane din comuna Căpuşu Mare, sat Dângău Mare, jud. Cluj, se aflau pe la orele 22,00 într-un bar din sat. Printre acestea se aflau şi inculpatul L.M.C. şi partea vătămată S.M. Acesta din urmă se afla în stare avansată de ebrietate, dar nu a avut nici un conflict cu nimeni în bar şi nici într-un caz cu inculpatul.

La un moment dat, în cursul serii, grupul din care făcea parte inculpatul, format din sora sa, L.I.L. şi martorii C.I. şi C.V., se aflau în faţa barului, consumând alcool şi suc.

În bar se afla un alt grup format din martorii R.S., S.D., S.M. şi S.A.

Între R.S. şi C.I. a intervenit un conflict verbal, cei doi înjurându-se reciproc. Când grupul inculpatului s-a hotărât să plece spre casă, toţi au observat că mai multe persoane, printre care R.S., îi urmăresc, având evidente intenţii agresive.

Inculpatul L.M.C. a fugit, singur, spre şcoală, iar sora sa, cu martorii C.V. şi C.I., au fugit în altă direcţie, C.I. refugiindu-se iniţial la locuinţa unui consătean în timp ce martorii C.V. şi L.I.L. au urmat un alt traseu.

C.V. şi L.I.L. au ajuns primii la locuinţa acesteia din urmă.

În rechizitoriu s-a reţinut că în jurul orelor 24,00, în casa inculpatului se aflau mama şi sora acestuia, precum şi martorii C.V. şi C.I. care a ajuns la scurt timp după primii doi şi care între timp fusese ajuns de grupul lui R.S., care i-a dat un pumn şi l-a lăsat să plece. Aşa cum a rezultat însă din actele dosarului (inclusiv din declaraţiile

martorului C.I. din faza de urmărire penală) inculpatul a fost cel care a ajuns al doilea (respectiv după martorii C.V. şi L.L.), martorul C.I. ajungând ultimul la locuinţa inculpatului.

La baza trimiterii în judecată a inculpatului (ca de altfel, şi la baza luării măsurii arestării preventive şi a menţinerii acestei în cursul judecăţii) au stat declaraţiile martorilor C.V. şi C.I. Aceştia au susţinut că inculpatul le-a povestit că a bătut un bărbat care s-a luat după el şi, imediat după ce a sosit acasă, şi-a spălat blugii cu care era îmbrăcat, pantaloni care erau plini de sânge şi de noroi.

C.V. a afirmat că a văzut sânge pe hainele şi pantofii inculpatului, în timp ce martorul C.I. a susţinut că din cauza întunericului nu a văzut dacă pe haine era sânge ori nu. Martorii au declarat însă că inculpatul le-a povestit că, venind singur spre casă, după fuga de la bar, a fost ajuns de o persoană, pe care a bătut-o, lovind-o cu pumnii şi picioarele în gură.

C.V. a arătat că inculpatul i-a zis că s-a ascuns după o căpiţă de fân şi a sărit pe acea persoană, după care a lovit-o.

C.I. l-a auzit pe inculpat zicând textual că l-a bătut pe unul "de l-a zdrobit", lovindu-l cu picioarele în cap.

De cealaltă parte, mama inculpatului a susţinut că nu a auzit aceste discuţii, admiţând însă că nu a stat tot timpul cu fiul ei şi martorii în casă, în timp ce sora inculpatului a arătat şi ea că inculpatul nu a afirmat că ar fi bătut pe cineva, arătând că martorul C.V. ar avea probleme psihice.

Dată fiind calitatea de rude ale acestora din urmă, procurorul a apreciat că afirmaţiile lor trebuie privite cu rezervă, mai ales că martorii C.I. şi C.V. au arătat că au fost sfătuiţi de inculpat să nu spună nimănui nimic, în caz că s-ar afla ceva.

Pe scurt deci, organul de urmărire penală a apreciat că inculpatul s-a aflat în eroare cu privire la persoana părţii vătămate, pe care a confundat-o cu unul dintre membrii grupului care i-a urmărit, însă el este autorul agresiunii comise în noaptea respectivă asupra părţii vătămate. Acesta nu a avut nici o legătură cu cele două grupuri implicate în conflictul de la bar, a plecat singur spre casă, spre satul Bălceşti, aparţinând tot de comuna Căpuş, pe un drum situat în apropierea casei inculpatului, mărginit de câmpuri, pe care se aflau căpiţe de fân (proces-verbal de cercetare la faţa locului şi planşa foto).

Faptul că partea vătămată a plecat singur a rezultat implicit din declaraţia martorului R.S. care a revenit în bar după conflictul fizic de pe drum cu martorul C.I. şi nu a mai găsit-o pe partea vătămată acolo.

În faza de urmărire penală partea vătămată nu a putut furniza nici un amănunt semnificativ despre agresarea sa. El a susţinut că s-a trezit la un moment dat pe câmp, cu dureri mari la mâna stângă şi la cap. A ajuns greu acasă, solicitând sotiei să cheme Salvarea.

A fost internat la Clinica de Neurochirurgie Cluj cu diagnosticul: " T.C.C. mediu cu fractură parietală stg. şi temporală dr. Hemoragier subarahnoidiană posttraumatică. Pneumoencefal. Hematom periorbitar bilateral. Hemosinus maxilar dr. Fractură antebraţ stg. 1/3 medie".

Potrivit raportului de constatare medico-legală, aceste leziuni s-au produs prin lovire activă cu corp dur. Leziunile de la cap, prin gravitatea lor, puteau duce la deces în lipsa tratamentului de urgenţă şi specialitate. Numărul total de zile de îngrijiri medic ale necesar vindecării lor a fost de 40-45.

Pe lângă declaraţiile celor doi martori, procurorul a apelat şi la raţionamente juridice pentru a reţine vinovăţia inculpatului şi a dispune trimiterea sa în judecată, principalele argumente fiind:

- În mod cert partea vătămată a fost agresat (raportul de constatare medico-legală) prin lovire activă repetată cu corpuri dure; agresiunea a fost deosebit de violentă, exact aşa cum inculpatul a relatat-o martorilor C.I. şi C.V.;

- locul comiterii faptei a fost stabilit datorită numeroaselor urme de sânge şi corespunde atât descrierii părţii vătămate cât şi descrierii inculpatului, făcută martorului

c.v.;

- atitudinea inculpatului care a dispărut de la domiciliu a doua zi, atrăgând atenţia martorilor să nu spună nimic, conform declaraţiilor acestora.

În faza de judecată s-a procedat la audierea inculpatului, a părţii vătămate, precum şi a martorilor L.E., L.I., C.V., C.I., R.S. şi M.V. În plus, au fost identificate şi audiate şi persoanele din grupul martorului R.S., persoane care nu au fost audiate în faza de urmărire penală, respectiv martorii S.D. şi S.A.V.

Inculpatul a fost constant în declaraţii, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faţa instanţei. A susţinut că nu el este autorul agresiunii şi că a fugit spre casă escaladând nişte garduri, având senzaţia că este urmărit de grupul din care făcea parte martorul R.S., pe drumul înspre şcoala din comună, imobil care se află amplasat între barul de unde a plecat inculpatul şi casa acestuia. A arătat că a căzut în câteva rânduri , şi-a rupt blugii în genunchi şi i-a murdărit. La momentul când a ajuns acasă, aici se aflau sora sa, mama sa şi martorul C.V. cărora le-a spus că a fost urmărit de nişte persoane care vroiau să-l bată, după care şi-a spălat blugii în aceeaşi seară deoarece aceştia erau singurii pantaloni de purtat pe care îi avea, iar a doua zi trebuia să plece la spital să-şi viziteze tatăl bolnav. Această din urmă împrejurare corespunde întrutotul realităţii, deoarece inculpatul a purtat această pereche de pantaloni pe tot parcursul procesului, singurii pantaloni de schimb pe care îi are fiind o pereche de pantaloni de trening (de menţionat împrejurarea că inculpatul provine dintr-o familie cu o situaţie materială precară, casa în care locuieşte familia nu este conectată la reţeaua de curent electric iar inculpatul personal, anterior arestării, îşi câştiga existenţa muncind cu ziua în satul Dângău şi în localităţile rurale învecinate).

Cât priveşte depoziţiile incriminatoare ale martorilor C.V. şi C.I., inculpatul a susţinut că aceştia doi lucrează în sat la o persoană pe nume A.G., persoană care a avut un conflict cu fratele său mai mare, L.I. care i-a sustras acestuia o sumă de bani, împrejurare ce a condus la naşterea unor raporturi tensionate între familia lui şi familia acestei persoane.

În esenţă, depoziţiile martorilor C.I. şi C.V. cu privire la aspectele relatate de inculpat în acea seară (respectiv că a bătut un bărbat) au fost şi ele constante în faza de judecată, raportat la declaraţiile date anterior în faza de urmărire penală. Aceste declaraţii constituie însă probe indirecte, astfel încât pentru a sta la baza condamnării inculpatului, trebuie să se coroboreze şi cu celelalte probe administrate în cauză. De asemenea, coroborarea probelor certe de vinovăţie este un proces care implică un raţionament obiectiv, pe baza unor silogisme juridice, raţionament care să conducă indubitabil la concluzia că inculpatul se face vinovat de comiterea faptei pentru care a fost trimis în judecată, în caz contrar găsindu-şi aplicarea principiul "in dubio pro reo”.

Astfel, în primul rând, declaraţiile mamei şi surorii inculpatului, în ciuda dozei inerente de subiectivism, nu trebuie de plano înlăturate doar pe considerentul relaţiei de

rudenie, câtă vreme se coroborează cu alte probe administrate. Un prim element extrem de important care nu a fost avut în vedere în faza de urmărire penală este că locuinţa inculpatului nu este conectată la reţeaua de curent electric. Astfel, aşa cum s-a relevat abia în faza de judecată, martorul C.V. susţine că a văzut sânge pe pantalonii şi pantofii inculpatului "la lumina unei brichete".

În al doilea rând, declaraţiile martorilor nu sunt constante sub aspectul perioadei de timp care s-a scurs până la sosirea acasă a inculpatului, raportat la momentul sosirii aici a surorii sale şi a martorului C.V.. Din declaraţiile mamei şi surorii inculpatului a rezultat că acest interval de timp ar fi fost doar de câteva minute, în timp ce martorul C.V. a spus în faza de urmărire penală că ar fi fost vorba de o oră, pentru ca în faza de judecată să afirme că a fost maxim o jumătate de oră de la momentul plecării din bar.

Cert este că martorul C.I. a venit după inculpat şi că acesta s-a întâlnit pe drum cu martorii R.S., S.D. şi S.A.V., martori care au arătat că de la momentul plecării lor din bar (simultan de altfel cu plecarea din acelaşi loc a grupului din care a făcut parte inculpatul) şi până la reîntoarcerea lor în aceeaşi locaţie a trecut maxim o jumătate de oră. În acest interval de timp s-au întâlnit şi cu martorul C., de unde rezultă că acesta din urmă a ajuns la locuinţa inculpatului la cca 30-45 minute de la momentul plecării din bar. Inculpatul se afla deja acasă de cel puţin un sfert de oră, aspect care rezultă din declaraţiile coroborate ale martorilor, deoarece la momentul sosirii martorului C. inculpatul îşi spăla deja pantalonii.

Pornind de la acest interval de timp, trebuie examinată împrejurarea dacă în mod concret inculpatul avea timpul necesar să parcurgă chiar în fugă distanţa de la bar la locul faptei (evidenţiat în planşele fotografice din dosarul de urmărire penală, unde se presupune că a stat ascuns după o căpiţă de fân pentru a-l ataca pe partea vătămată), să-l bată şi să parcurgă din nou, tot în fugă distanţa până la locuinţa sa.

Sub acest aspect, se ridică din nou un mare semn de întrebare asupra traseului urmat de inculpat. Acesta, la fel ca şi martorii C.V. şi L.L.I., a arătat că a urmat spre casă drumul obişnuit, cel mai scurt, care trecea pe lângă şcoală. În acest sens, sunt relevante depoziţiile din faţa instanţei ale martorilor M.V. şi S.V.A., acesta din urmă desenând şi o schiţă.

Locul comiterii faptei, unde au fost găsite urmele materiale ale agresiunii este pe un drum care face legătura între localitatea Dângău Mic şi şoseaua principală. Ambii martori au arătat că acesta ar fi fost un traseu nefiresc pe care inculpatul l-ar fi urmat spre casă, drumul cel mai scurt fiind cel care ducea spre şcoală (şi înspre care, de altfel, inculpatul a şi fost văzut alergând). Este greu de crezut că inculpatul, ştiindu-se urmărit de un grup format din cel puţin patru persoane, cu intenţii agresive, şi-ar fi schimbat brusc traseul şi ar fi ales un altul, mult mai lung şi mai anevoios, în diagonală, înspre casă.

Dincolo însă şi de acest aspect, faţă de timpul scurs până la momentul sosirii inculpatului acasă, instanţa apreciază că în mod obiectiv acesta nu ar fi avut timp să parcurgă această distanţă pe traseul indicat, martorii arătând că parcurgerea unui astfel de traseu ar fi necesitat trecerea unui interval mai mare de timp. Aceasta mai ales în condiţiile în care partea vătămată (în avansată stare de ebrietate) a plecat din bar în mod cert după inculpat şi celălalt grup (declaraţiile martorilor R.S. şi S.A.V.).

În al patrulea rând, un alt argument care poate fi adus în sprijinul nevinovăţiei inculpatului este chiar declaraţia părţii vătămate S.M. din faza de judecată .

Acesta a arătat că, după externare şi-a amintit mai multe detalii despre agresiune şi că este aproape sigur că a fost lovit din spate cu un obiect contondent (probabil o botă din lemn), primele lovituri fiindu-i aplicate în zona capului. Partea vătămată a mai arătat că înclină să creadă că agresorul nu a fost singur, deoarece a auzit mai multe voci în spatele lui. Aşa cum a rezultat din declaraţiile martorilor C.I. şi C.V., inculpatul le-ar fi spus că l-a lovit pe partea vătămată cu pumnii şi picioarele în diverse zone ale corpului nicidecum că l-a atacat cu o botă. Declaraţiile părţii vătămate se coroborează şi cu raportul de constatare medico-legal din care rezultă că singurele leziuni ale victimei au fost în zona capului şi nicidecum în alte zone ale corpului, cum a arătat martorul C.V.în faza de judecată.

Un alt amănunt care, în opinia instanţei, a fost trecut uşor cu vederea în faza de urmărire penală, a fost acela că portofelul părţii vătămate (cu acte şi suma de aprox. 800 RON) a dispărut cu ocazia agresiunii, după câtăva vreme acesta primind prin poştă un plic cu actele şi câteva bonuri valorice, plic pe care l-a predat organelor de urmărire penală .

Plicul a fost expediat de la un oficiu poştal din Cluj-Napoca de către o persoană care s-a semnat cu numele de B.I., la un moment în care inculpatul era deja arestat. De altfel, în faza de judecată partea vătămată a arătat că, personal, consideră că a fost bătut în scopul de a fi tâlhărit, deoarece nu a avut nici un conflict în bar cu nici o persoană. Nici unul dintre martorii C. sau C. nu au făcut vorbire despre împrejurarea că inculpatul ar fi avut asupra lui bunuri la momentul sosirii acasă iar, pe de altă parte, este cert că banii părţii vătămate au dispărut din portofel, fiindu-i restituite doar actele.

În aceste condiţii rămân de examinat declaraţiile martorilor C.V. şi C.I. care au susţinut în mod constant că inculpatul le-ar fi relatat, în acea seară că "l-a bătut pe unul de l-a zdrobit".

În primul rând, instanţa constată că susţinerile inculpatului conform cărora aceştia lucrează la o persoană pe nume A.G. din localitatea Dângău Mic, com.Căpuşu Mare, jud.Cluj, sunt reale, fiind confirmate chiar de martori. Reală este şi împrejurarea că de la acea persoană, fratele inculpatului a sustras la data de 2.09.2005 suma de 900 RON, faptă pentru care fratele inculpatului a şi fost condamnat prin sentinţa penală nr.397/2005 a Judecătoriei Huedin, menţinută prin decizia penală 50/A/2006 a Tribunalului Cluj, la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare.

Având în vedere relaţiile interumane dintr-o comunitate rurală şi animozităţile pe care le poate isca sustragerea unei sume de ordinul milioanelor de lei vechi (sume apreciate ca fiind mari de la o persoană care locuieşte la sat), instanţa apreciază că susţinerea inculpatului în sensul că furtul comis de fratele său a putut crea o relaţie de duşmănie între familia lui şi familia victimei furtului, este verosimilă.

De altfel, aşa cum s-a putut constata din declaraţia martorului C.V. din faza de judecată, buletinul de identitate al martorului se află în posesia "patronului" la care el lucrează (care nu i l-a dat nici la momentul când a fost citat în instanţă cu mandat de aducere), respectiv numitului A.G., fiind evident că această persoană are o autoritate morală asupra martorului.

Sunt reale şi susţinerile surorii inculpatului, în sensul că martorul C.V. ar suferi de o boală pentru care urmează un tratament medicamentos, martorul arătând că suferă de epilepsie, urmează un tratament medical în acest sens în mod constant, acest tratament urmându-l şi în cursul lunii octombrie a anului trecut. Martorul a mai învederat în faţa instanţei că, la momentul incidentului, personal nu era în relaţii de

duşmănie cu inculpatul, însă au avut divergenţe anterior întrucât "nu i-a plăcut cum se uita la el".

Relevant este şi faptul că în prima declaraţia olografă pe care martorul C.V. a dat-o în data de 27 octombrie 2005 la Postul de Politie al comunei Căpuşu Mare acesta nu a menţionat nimic despre faptul că pantalonii inculpatului ar fi purtat urme de sânge sau că acesta ar fi bătut pe cineva, declaraţia martorului din această fază coroborându-se cu declaraţiile constante ale inculpatului.

Poziţia martorului s-a schimbat însă, aşa cum rezultă chiar din declaraţia sa din faţa instanţei după ce, în cursul aceleiaşi zile, a discutat cu "G.", respectiv cu patronul său. Motivaţia martorului în sensul că la momentul consemnării primei declaraţii nu ar fi spus tot ceea ce ştia deoarece i-ar fi fost frică de fratele inculpatului, nu a fost luată în considerare de către instanţă, întrucât aşa cum chiar martorul a arătat ulterior, în seara respectivă nu a avut nici o discuţie în acest sens nici cu inculpatul, nici cu fratele acestuia, afirmând apoi că abia la 3 zile de la incident, inculpatul i-ar fi spus că dacă va spune ceva despre discuţia lor îl va bate. Mai mult, declaraţia din faţa instanţei a martorului se contrazice sub aceste aspecte cu propriile declaraţii pe care le-a dat cu ocazia confruntării efectuată în faza de urmărire penală în care a arătat că inculpatul a fost singurul care i-a spus să nu spună nimic din ce s-a întâmplat, nefăcând la acel moment vorbire despre ameninţări cu bătaia din partea fratelui inculpatului.

În aceeaşi seară, respectiv 27.10.2005, la ora 19,20, martorul a dat o declaraţie în faţa procurorului în care a spus că inculpatul a venit acasă după o oră de la sosirea lor, ia spus că s-a ascuns după o căpiţă de fân şi a sărit pe "unul care a fugit după el" lovindu-l cu pumnii şi picioarele în gură. În aceeaşi declaraţie martorul a relatat că, inculpatul şi-ar fi dat jos pantalonii şi bluza, arătându-i că sunt plini de sânge, în timp ce în faţa instanţei a spus că la lumina brichetei a constatat urme de sânge pe pantalonii şi pantofii inculpatului.

Procurorul a reţinut în rechizitoriu că depoziţia martorului C.V. din faza de urmărire penală în care a localizat locul faptei (lângă o căpiţă de fân), se coroborează cu cele constatate la faţa locului, cu ocazia cercetării efectuate de organele de urmărire penală. În faţa instanţei însă martorul a arătat că în dimineaţa zilei de 27.10.2005, împreună cu alte persoane din sat, au asistat la cercetarea la faţa locului unde a fost bătut partea vătămată aflând "din spusele sătenilor" că prima căpiţă de fân de pe partea stângă a drumului din fotografia nr.2 din dosarul de urmărire penală este cea în spatele căreia a avut loc agresiunea asupra părţii vătămate. În aceste condiţii este evident că declaraţia martorului din faţa procurorului a fost "completată" de acesta ulterior cu privire la aspectele pe care inculpatul i le-ar fi relatat despre locul faptei, aspecte pe care de fapt le-a auzit cu ocazia cercetării efectuate la faţa locului de la alte persoane.

O altă "completare" pe care martorul a făcut-o, de data aceasta în faţa instanţei, a fost că, în seara agresiunii inculpatul i-ar fi relatat în plus şi faptul că, victima ar fi fost îmbrăcată cu o haină neagră, deşi din actele dosarului rezultă în mod clar că haina pe care victima o purta în seara agresiunii era de culoare albă.

În ceea ce priveşte declaraţia martorului C.I. (care lucrează cu ziua la aceeaşi persoană, A.G.), acesta a arătat că nu a văzut sânge în apa în care inculpatul îşi spăla pantalonii întrucât nu s-a uitat la culoarea apei şi că inculpatul nu i-a dat detalii despre locul unde ar fi avut loc agresiunea asupra părţii vătămate. Din considerentele anterior arătate, instanţa a înlăturat depoziţia acestui martor întrucât sub aspect probator al vinovăţiei inculpatului, această declaraţie se coroborează doar cu declaraţiile martorului

C.V., declaraţii care, aşa cum s-a arătat anterior, conţin multe contradicţii care o fac în final neverosimilă în totalitate.

În sfârşit, instanţa a mai reţinut că pe tot parcursul acestui proces, la fiecare termen de judecată, inculpatul a fost îmbrăcat cu blugii pe care îi purta în seara agresiunii (pantaloni de culoare foarte deschisă). Spălarea acestora de către inculpat în seara aceleiaşi zile a dus la imposibilitatea obiectivă de a se mai putea stabili ştiinţific dacă aceştia purtau urme de sânge şi dacă acest sânge era al inculpatului sau al victimei, întrucât s-a intervenit în presupusele urme materiale din câmpul infracţional, iar rezultatele unui test ştiinţific ar putea fi alterate. Totuşi, faţă de împrejurarea că, pe lângă aceşti pantaloni, inculpatul mai are doar o pereche de pantaloni de trening, spălarea blugilor în seara incidentului de către acesta nu mai constituie un indiciu în sprijinul vinovăţiei sale întrucât, aşa cum s-a dovedit, a doua zi inculpatul urma să vină în Cluj pentru a-şi vizita tatăl internat în spital, lucru care s-a şi întâmplat

În dimineaţa zilei de 28.10.2005, deci la o zi după incident, inculpatul s-a prezentat la Postul de Poliţie din comuna Căpuşu Mare de bună voie, purtând aceeaşi pereche de pantaloni, astfel încât în aprecierea instanţei nu există nici un indiciu că acesta ar fi încercat să fugă după comiterea faptei.

Se vor avea în vedere totodată în circumstanţierea persoanei inculpatului şi concluziile referatului de evaluare întocmit de Serviciul de Protecţie a Victimelor şi Reintegrare Socială a Infractorilor de pe lângă Tribunalul Cluj, în care se arată că inculpatul provine dintr-o familie modestă, cu mulţi copii, singura persoană care s-a confruntat dintre ei cu legea penală fiind fratele inculpatului. Nu există nici un indiciu că pe raza localităţii unde domiciliază, acesta ar fi intrat vreodată în conflicte fizice cu alte persoane sau ar fi avut un comportament agresiv. Din contră, el şi fratele său mijlociu au muncit de la vârsta de 10 ani pentru a-şi procura bunurile de care aveau nevoie, iar inculpatul este descris de oamenii din sat ca fiind un tânăr de încredere, harnic şi corect, care nu le-a creat niciodată probleme. Consilierul din cadrul acestui serviciu a arătat că inculpatul a avut capacitatea ca, prin propriile forţe, să depăşească dezavantajele situaţiei precare din familie şi a lipsei educaţiei şcolare, creându-şi prin propriile eforturi o imagine pozitivă în comunitate, conformându-se normelor, valorilor şi controlului acesteia.

Faţă de cele sus expuse instanţa a dispus în baza art.11 pct.2 lit.a C.pr.pen. rap. la art.10, lit.c C.pr.pen. achitarea inculpatului L.M.C. de sub învinuirea de săvârşire a infracţiunii de tentativă la omor calificat, prev. de art.20 C.penal rap. la art.174, 175 lit.i Cod penal, comisă la data de 26/27.10.2005 în dauna părţii vătămate S.M., apreciind că fapta nu a fost comisă de către inculpat, vinovăţia acestuia neputând fi stabilită în cursul procesului dincolo de orice îndoială rezonabilă.

În cursul urmăririi penale inculpatul a fost reţinut pe o durată de 24 de ore la data de 31.10.2005, prin încheierea penală nr.145/C/2005 a Tribunalului Cluj, dispunându-se arestarea sa preventivă pe o durată de 29 de zile, măsura fiind ulterior prelungită de aceeaşi instanţă, prin încheierea penală 166/C/2005 şi menţinută în cursul judecăţii în baza prev. art.160^h C.pr.pen.

Ca atare, potrivit art.350 alin.2 C.pr.pen. instanţa a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.

Conform art.346 al.3 C.pr.pen. s-au respins acţiunile civile formulate de partea civilă şi Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate a judeţului Cluj (2.138,34 RON - f.9).

Împotriva soluţiei instanţei de fond a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj solicitând admiterea acesteia, desfiinţarea în întregime a sentinţei Tribunalului Cluj şi judecând pe fond cauza, condamnarea inculpatului pentru tentativă la omor calificat prev.de art.20, 174, 175 lit.i C.pen. şi rezolvarea corespunzătoare a laturii civile ţinând cont de constituirea părţii civile din faţa instanţei de fond şi precizată în faţa instanţei de apel prin care a cerut obligarea inculpatului la plata sumei de 1295 lei daune materiale şi 10.000 RON daune morale.

Partea civilă a solicitat obligarea inculpatului la plata sumei de 50.000 RON din care 30.000 RON daune morale şi 20.000 RON daune materiale.

Curtea examinând apelul declarat prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări:

Conform art.1 din Codul de procedură penală român, scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul legii.

Pentru aceasta, procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.

În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.

Legea obligă organele de urmărire penală şi instanţele de judecată să aibă rol activ şi pe întreg cursul procesului penal să respecte dreptul de apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi, în procesul penal.

Orice persoană, bucurându-se de prezumţia de nevinovăţie, este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale, printr-o hotărâre penală definitivă. Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.

Vinovăţia nu se poate stabili decât în cadrul juridic procesual penal, cu probe, sarcina administrării acestora revenind organului de urmărire penală şi instanţei judecătoreşti.

Probele trebuie să fie concludente şi utile, ceea ce presupune, necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.

Raportând conţinutul apelului parchetului, motivele invocate, la actele şi probele din dosar, la modul de administrare al acestora, prin prisma principiilor procesual penale enumerate, curtea constată că apelul declarat împotriva sentinţei tribunalului nu este fondat şi va trebui respins ca atare, menţinându-se astfel hotărârea atacată, care este temeinică şi legală.

Inculpatului şi părţii civile li s-a respectat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil prin respectarea principiului egalităţii de arme, promovat de CEDO. Astfel, cu privire la acest principiu, CEDO precizează că „exigenţa egalităţii armelor, în sensul unui echilibru just între părţi, implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza, inclusiv probele, în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj net în comparaţie cu adversarul său. Obligaţia de a

veghea în fiecare caz la respectarea condiţiilor unui proces echitabil revine autorităţilor naţionale”. (a se vedea hotărârea nr.27 din oct.1993 Dombo Beheer Bv versus Olanda).

Mai mult, aceeaşi Curte, a statuat obligativitatea comunicării pieselor dosarului, „în măsura în care presupune un proces echitabil şi în contradictorialitate”. (hotărârea din 24 februarie 1994 Bendenoun versus Franţa). De asemenea, „respectarea dreptului la un proces echitabil, presupune dreptul de a avea acces la toate dovezile strânse de procuror” (a se vedea hotărârea CEDO Edwards versus Marea Britanie din 16 dec.1992).

Ca atare, garanţiile cu privire la un proces echitabil au fost respectate, atât din perspectiva dreptului intern cât şi al disp.art.5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Având în vedere criticile aduse de parchet hotărârii tribunalului, instanţa de apel ţinând cont de efectul devolutiv al căii de atac promovate, a efectuat o nouă judecată în fond a cauzei prin reexaminarea probatoriului deja administrat, dar în acelaşi timp a readministrat unele probe sau, a completat ea însăşi probatoriul administrat iniţial.

Potrivit art. 345 al.1 Cod pr. penală, asupra învinuirii aduse inculpatului, instanţa hotărăşte prin sentinţă, pronunţând după caz condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal.

Art. 345 al.2 din acelaşi Cod, precizează că soluţia de condamnare a inculpatului se pronunţă numai dacă instanţa constata ca fapta exista, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

Din economia acestor texte de lege, rezultă, cu claritate, că instanţa de judecata pronunţa condamnarea inculpatului numai în situaţia în care probele strânse în cursul urmăririi penale şi verificate în cursul cercetării judecătoreşti, dovedesc in mod cert, printre altele, că fapta a fost săvârşită de inculpat.

Potrivit art. 200 din Codul de procedura penala, „urmărirea penala are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora pentru a se constata daca este sau nu cazul sa se dispună trimiterea in judecata.

Art. 289 Cod pr. penală dispune ca „judecata cauzei se face în fata instanţei constituită potrivit legii şi se desfăşoară în şedinţă, oral, nemijlocit şi în contradictoriu”.

Astfel, probele strânse în cursul urmăririi penale servesc numai ca temei pentru trimiterea in judecata.

Pentru a servi drept temei de condamnare, probele strânse in cursul urmăririi penale trebuie verificate în activitatea de judecata de către instanţa, în şedinţă publică in mod nemijlocit, oral şi in contradictoriu.

Numai după verificarea efectuata, în aceste condiţii, instanţa poate retine motivat, ca exprima adevărul, fie probele de la urmărire penala, fie cele administrate in cursul judecăţii.

Pe de alta parte, în raport de dispoziţiile art. 62, 63 Cod pr. penală, cu referire la art. 1, art. 200, art. 289 Cod pr. penală , hotărârea prin care se soluţionează cauza penala dedusa judecăţii trebuie sa apară ca o concluzie, susţinută de materialul probator administrat in dosar, constituind un lanţ deductiv , fără discontinuitate.

Ori, in cauza, probele strânse in cursul urmăririi penale si care au servit drept temei de trimitere in judecata, precum si probele administrate in faza judecăţii, nu dovedesc, in mod cert, că inculpatul este autorul infracţiunii deduse judecăţii.

Dispoziţiile art.63 alin.2 C.proc.pen. exclud o ordine de preferinţă, nefăcându-se distincţie în ceea ce priveşte valoarea în stabilirea adevărului, în raport de faza în care au

fost administrate, criteriul determinant în aprecierea probelor constituindu-l forţa acestora de a exprima adevărul, indiferent de momentul procesual căruia aparţine sau de organul care le-a administrat.

Dând sens şi dispoziţiilor art.3 din C.proc.pen. privind aflarea adevărului, normă cu valoare de principiu în procesul penal, instanţele de fond şi apel au reţinut şi apreciat numai acele probe care reflectă adevărul, ţinând seama de întregul material administrat în cauză.

Cum, potrivit art.64 C.proc.pen. nu se face distincţie între valoarea probantă a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale şi a judecăţii, se poate concluziona că nu există un temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile inculpatului.

Pe de altă parte, declaraţiile inculpatului date în faza judecăţii, pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care se coroborează cu alte probe.

Coroborând toate probele administrate în ambele faze ale procesului penal, curtea este datoare să examineze cauza acordând întâietate principiului preeminenţei dreptului, a respectării tuturor prevederilor legale (a se vedea cazul Sunday Times din 26 mai 1979 de la Curtea Europeană de la Strasbourg).

În speţă, se observă că dosarul a fost judicios soluţionat de către prima instanţă, avându-se în vedere şi principiul procesului echitabil din punct de vedere al garanţiilor procesuale.

Tribunalul Cluj a concluzionat că probele administrate conduc, cu certitudine la stabilirea situaţiei de fapt expusă în considerentele hotărârii şi a nevinovăţiei inculpatului.

Au fost avute în vedere: procesul verbal de cercetare la faţa locului, fotografiile judiciare efectuate cu aceeaşi ocazie, procesul-verbal de consemnare a denunţului oral, declaraţiile părţii vătămate constituită parte civilă, raportul de constatare medico-legală al victimei, completarea la aceeaşi probă ştiinţifică, declaraţiile martorilor R.S., C.V.,

C.I., M.V., C.V., R.A., R.C., L.I.L., L.E., procesele verbale de confruntare dintre inculpat şi martorii C.I., şi C.V., declaraţiile inculpatului din faza de urmărire penală şi din faţa instanţei.

Curtea de Apel analizând probele administrate a constatat că acestea conduc, fără dubii, la concluzia primei instanţe cu privire la situaţia de fapt şi nevinovăţia inculpatului sub aspectul comiterii tentativei la omor calificat.

Inculpatul în mod constant atât în faza de urmărire penală cât şi în faţa ambelor instanţe a negat comiterea infracţiunii, susţinerile sale coroborându-se cu probele testimoniale şi chiar cu expertiza ADN.

Simpla afirmaţie a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de susţinere a apelului de către parchet, respectiv negarea realităţii evidente, nu poate influenţa convingerea bazată pe probe irefutabile. În speţă, datorită unor grave deficienţe constatate în activitatea de urmărire penală există un puternic dubiu, care profită însă inculpatului.

Curtea reţine că, atât probele administrate în faţa tribunalului cât şi în faţa sa, fac dovada, cu certitudine, a prezenţei inculpatului şi a victimei în barul din satul Dângăul Mare jud. Cluj în data de 26 octombrie 2005, orele 22,00.

Din depoziţiile tuturor martorilor audiaţi, reiese la unison că partea vătămată se afla într-o stare avansată de ebrietate, dar aceasta nu a avut nici un conflict în incinta barului şi nici în afara acestuia nici cu inculpatul şi nici cu vreo altă persoană.

Aşa cum rezultă din probele dosarului, atât pe parcursul urmăririi penale dar şi al cercetării judecătoreşti în faţa ambelor instanţe, inculpatul a negat săvârşirea tentativei la omor calificat, neputându-şi explica atitudinea incriminatoare a martorilor C.I. şi C.V. la adresa sa, arătând însă că în prezenţa acestora şi-a spălat singura pereche de blugi cu care fusese îmbrăcat în ziua respectivă, pantaloni care purtau urme de noroi şi nu de sânge.

Este adevărat că declaraţiile inculpatului conţin anumite inadvertenţe şi modificări, în privinţa traseului urmat în noaptea de 26 octombrie 2005 de la bar până la locuinţa sa, însă acestea nu sunt de natură să întărească convingerea instanţei că la momentul exercitării agresiunilor asupra victimei, inculpatul s-ar fi aflat lângă aceasta, câtă vreme nu există probe certe în acest sens, şi care să determine curtea să considere declaraţiile inculpatului nesincere şi să le înlăture.

Singurii martori care afirmă şi susţin că în noaptea de 26 octombrie 2005 inculpatul şi-ar fi spălat la locuinţa sa singura pereche de blugi pe care o avea, şi care prezenta urme de sânge, sunt C.V. şi C.I..

De notat însă, că nici unul din cei doi martori nu au fost prezenţi la locul presupusei agresiuni, nu au văzut în mod direct loviturile aplicate de inculpat victimei, aceştia relatând că aflându-se la locuinţa inculpatului l-au observat pe acesta la lumina brichetei sau a lumânării că îşi spăla într-un lighean blugii, de urmele de sânge în legătură cu care inculpatul ar fi susţinut că le are „de la o persoană pe care ar fi bătut-o groaznic în drumul de reîntoarcere de la barul din Dângăul Mare la domiciliul său.

Declaraţiile martorilor C.V. şi C.I. nu se coroborează cu declaraţiile martorilor audiaţi nemijlocit în faţa curţii, R.A., R.C., G.V., C.V., A.M., şi nici cu proba ştiinţifică examen ADN efectuat asupra hainelor inculpatului şi victimei de la data infracţiunii.

Mai mult, este de observat că nici măcar partea vătămată constituită parte civilă nu solicită tragerea la răspundere penală a inculpatului, ci el cere doar condamnarea şi obligarea la plata despăgubirilor „a persoanei care se face vinovată de evenimentele petrecute la data de 26 octombrie 2005”. Nici un moment nici în faţa instanţei de fond şi nici în faţa curţii, partea civilă nu a recunoscut că inculpatul ar fi autorul infracţiunii, afirmând că nu ştie cine anume l-a bătut la 26 octombrie 2005.

În această speţă, organele de urmărire penală nu au stabilit momentul la care au avut loc agresiunile asupra victimei, cine anume îl însoţea pe inculpat în seara respectivă, sau dacă acesta era singur pe traseul parcurs, dacă acesta într-adevăr a întâlnit-o pe partea vătămată în drumul său spre casă şi ceea ce este cel mai important dacă în momentul presupusei întâlniri inculpatul a agresat sau nu pe partea vătămată.

Pentru stabilirea fără dubiu a vinovăţiei inculpatului în speţă, trebuia administrată şi expertiza medico-legală ADN deoarece procurorul a ridicat de la locul faptei atât haine ale victimei cât şi ale inculpatului, lacună a urmăririi penale suplinită de către instanţa de apel. De remarcat însă că nici proba ştiinţifică a examenului ADN nu clarifică acest aspect, al vinovăţiei inculpatului, deşi curtea, a avut în vedere că această probă are un rol esenţial în dovedirea vinovăţiei inculpatului.

Concluziile probei ştiinţifice sunt că urmele de sânge de pe geaca şi cămaşa părţii vătămate aparţin exclusiv acesteia, iar caracterele genetice de referinţă aparţinând inculpatului, nu se regăsesc la nivelul acestor probe.

Constatările probei ştiinţifice a examenului ADN exclud existenţa unor urme de sânge provenind de la inculpat pe hainele victimei, şi conduc la concluzia că susţinerile inculpatului în sensul că nu l-a agresat pe victimă în noaptea respectivă, sunt reale.

Aşa cum rezultă însă din procesul-verbal de cercetare a locului faptei, întocmit de procuror de la locul infracţiunii au fost ridicate însă un băţ din lemn, un arbust care prezenta urme de substanţă brun-roşcată, urme ce păreau a fi de sânge, precum şi o bucată de carton, însă la solicitarea curţii de apel de a fi remisă instanţei pentru a fi expertizate, organul de urmărire penală a comunicat că obiectele ridicate nu au fost păstrate, apreciindu-se că nu prezintă interes în soluţionarea cauzei şi că poartă numai urme biologice aparţinând părţii vătămate. Câtă vreme obiectele ridicate de organele de urmărire penală nu au fost supuse unei probe ştiinţifice, se pune în mod real întrebarea de unde ştia procurorul că urmele de sânge proveneau numai de la victimă şi nu aparţineau şi agresorului acesteia?

Martorii C.I şi C.V. în faza de urmărire penală au învederat procurorului că au fost de faţă când inculpatul şi-a spălat perechea de blugi pe care o purta la data presupusei agresiuni şi pe care ei au observat urme de sânge.

Afirmaţiile martorilor în sensul celor relevate mai sus, precum şi împrejurarea că au fost ridicate de la faţa locului numai hainele cu care a fost îmbrăcată victima ridică serioase semne de întrebare asupra aspectului neglijat de procuror, de a ridica şi blugii cu care a fost îmbrăcat inculpatul la data presupusei tentativei la omor, câtă vreme existau indicii potrivit susţinerilor martorilor, că inculpatul s-ar fi intersectat cu o persoană de sex masculin la 26 octombrie 2005 şi pe care „ar fi bătut-o de ar fi zdrobit-o”.

În aceste condiţii, în lipsa unui examen de specialitate a tuturor obiectelor ridicate de la faţa locului, pentru a înlătura orice dubiu cu privire şi la prezenţa unei alte persoane în câmpul infracţional, probele ştiinţifice administrate, fac dovada doar că partea vătămată a suferit o agresiune, având nevoie de îngrijiri medicale, rămânând însă dubiul cu privire la momentul la care inculpatul s-ar fi întâlnit cu acesta şi cu atât mai mult dacă l-ar fi bătut pe partea vătămată. Sub acest aspect, era important a se stabili de către procuror, dacă inculpatul a fost prezent încă de la începutul acţiunii delictuoase în apropierea victimei şi că i-ar fi aplicat multiple lovituri care să conducă la consecinţele descrise în raportul medico-legal depus la dosar.

Aceste aspecte trebuiau clarificate de către procuror, întrucât din declaraţia inculpatului din faza de urmărire penală rezultă că în noaptea respectivă de 26 octombrie 2005 a fost ameninţat cu bătaia de către R.S. şi că acesta împreună cu mai multe persoane l-ar fi urmărit pe drumul parcurs de inculpat, condiţii în care rezultă că nu numai inculpatul putea fi autorul agresiunii asupra părţii vătămate ci oricare dintre persoanele care au pornit în urmărirea sa pe drumul lui spre domiciliu şi care aveau astfel posibilitatea de a o întâlni şi pe partea vătămată, care se susţine în rechizitoriu că s-a intersectat cu inculpatul pe acel drum.

Curtea de apel a vrut să suplinească această lacună a urmăririi penale, însă martorii audiaţi în faţa instanţei au declarat că martorul R.S. a decedat.

Era evident că pentru înlăturarea oricărui dubiu cu privire la persoana agresorului, procurorul trebuia să depună diligenţe şi să verifice toate apărările inculpatului efectuate în faţa sa.

În consecinţă, probele administrate, aşa cum deja s-a arătat, fac doar dovada că inculpatul în seara de 26 octombrie 2005 s-a întâlnit în barul din satul Dângăul Mare, jud. Cluj, cu partea vătămată, fără a avea vre-o altercaţie, nici măcar nu au părăsit barul împreună, fiind incerte în ceea ce priveşte modalitatea de comitere a tentativei la omor

calificat, datorită valorificării insuficiente a obiectelor ridicate de la locul faptei, cu ocazia cercetării efectuate de către procuror.

Din procesul verbal de la faţa locului din 27 octombrie 2005 rezultă că organul de cercetare penală a ridicat un băţ, un arbust care prezenta urme de substanţă brun-roşcată, îmbrăcămintea părţii vătămate precum şi un carton cu dimensiunile de 25/20 cm pe care de asemenea erau pete de sânge.

Din descrierea făcută în procesul-verbal rezultă că s-au găsit mai multe pete de culoare brun-roşcată care însă nu s-a stabilit că au aparţinut inculpatului sau numai părţii vătămate sau ambilor, deşi, identificându-se stropi de sânge la distanţe mari, era inevitabil ca asemenea pete să nu se regăsească şi pe îmbrăcămintea inculpatului. Acest aspect, nu a fost clarificat de organele de urmărire penale, deoarece blugii nu au fost ridicaţi de procuror din posesia inculpatului pentru a fi examinaţi ştiinţific, condiţii în care obiectele ridicate nefiind valorificate, nu există concluziile expertizării acestora.

Din acest motiv, în stabilirea modalităţii de comitere a tentativei la fapta de omor calificat, precum şi autorului infracţiunii, parchetul a creat doar o construcţie ipotetică.

Ori, reţinând că sarcina probei revine acuzării, era de datoria organului de urmărire penală să clarifice dacă inculpatul s-a aflat în apropierea părţii vătămate în momentul exercitării violenţelor ori ulterior a acestui moment.

Întrucât, procurorul nu a clarificat acest aspect atât instanţa de fond cât şi cea de apel în baza rolului activ, şi-a asumat obligaţia de a suplini lipsurile anchetei sub aspect probatoriu, în faza de cercetare judecătorească, în scopul aflării adevărului şi justei soluţionări a cauzei, îndatorire ce a fost îndeplinită în mod corespunzător.

În condiţiile unui probatoriu insuficient, reţinând şi existenţa unor declaraţii ale martorilor care indică şi altă persoană ca autor al tentativei la omor calificat, nu se poate concluziona, fără dubii, că inculpatul a comis actele de violenţă asupra victimei.

Întrucât sub aspectul stării de fapt şi a considerentelor care au condus la adoptarea soluţiei de achitare, hotărârea Tribunalului Cluj este convingător motivată, Curtea de apel şi-o va însuşi în întregime, astfel că aceasta nu va mai fi reiterată, fiind necesare însă unele precizări.

În noaptea de 26 octombrie 2005 este de reţinut că partea vătămată, inculpatul cât şi martorii prezenţi în bar, cât şi ulterior C.I. şi C.V. aflaţi la locuinţa inculpatului, sau aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, ceea ce pune sub semnul întrebării percepţia acestora asupra faptelor petrecute precum şi acuitatea informaţiilor relevate organelor judiciare.

În al doilea rând, este de reţinut că cei doi martori care îl incriminează pe inculpat prin depoziţiile lor, au observat petele de sânge aflate pe pantalonii inculpatului, la lumina unei brichete sau lumânări, întrucât locuinţa inculpatului nu este conectată la reţeaua de curent electric. Depoziţiile martorilor C.V. şi C.I., nu sunt constante nici sub aspectul perioadei de timp care s-a scurs până la sosirea acasă a inculpatului, de la momentul părăsirii barului din Dângăul Mare, putându-se efectua o serie întreagă de speculaţii cu privire la traseul pe care inculpatul l-ar fi urmat spre casă.

Partea vătămată niciodată nu a afirmat că inculpatul a fost cel care l-a agresat, ci din contră, a subliniat că agresorul nu a fost singur, el auzind mai multe voci în spatele lui, subliniind că a fost lovit în zona capului cu un obiect contondent, o bâtă. Martorii,

C.V. şi C.I. susţin în faţa instanţei că inculpatul ar fi afirmat în prezenţa lor că l-ar fi bătut pe partea vătămată cu pumnii şi picioarele în diferite zone ale corpului şi nicidecum cu o bâtă.

Un alt aspect, neverificat în faza de urmărire penală, este susţinerea părţii vătămate că, cu ocazia agresiunii, portofelul în care avea bani şi bonuri valorice i-ar fi dispărut, iar ulterior, a primit un plic de la o persoană care a semnat cu numele de B.I. în care i-au fost restituite actele.

Această persoană nu a fost căutată şi identificată de procuror în faza de urmărire penală, iar ulterior, solicitările curţii adresate organelor abilitate s-au soldat cu un eşec întrucât la fila 96 din dosarul instanţei, Direcţia Regională de Poştă Cluj a comunicat că la Oficiul poştal nr.13 Cluj-Napoca nu figurează în evidenţe B.I., în sensul de a deţine o căsuţă poştală închiriată.

Declaraţiile martorilor C.I şi C.V. pot fi apreciate ca emanând de la persoane interesate în cauză şi ca atare pot fi subiective întrucât cei doi, prestează activitate la o persoană fizică - A.G. din Dângăul Mic, persoană de la care fratele inculpatului a sustras la 2 septembrie 2005 suma de 900 RON, infracţiune pentru care fratele inculpatului a şi fost condamnat prin sent.pen.397/2005 a Judecătoriei Huedin, menţinută prin dec.pen.50/2006 a Tribunalului Cluj.

Prin urmare, furtul comis de fratele inculpatului, de la numitul A.G. ar fi putut crea o relaţie de animozitate între familia inculpatului şi cea a victimei sustragerii.

Deloc de neglijat, este faptul că, numitul A.G. păstrează asupra sa buletinele de identitate ale martorilor C.I. şi C.V., care muncesc pentru el, aspect ce pune în evidenţă forţa de convingere şi autoritatea morală pe care o are A.G. asupra celor doi martori. Martora L.I., a susţinut, aspect nedovedit însă, că martorul C.V. a suferit de epilepsie, fiind în tratament medicamentos, condiţii în care, declaraţia acestuia poate fi apreciată cu mari rezerve.

Mai mult, declaraţiile martorilor C.I. şi C.V. conţin mai multe inadvertenţe, atât cu privire la localizarea şi stabilirea locului infracţiunii, cât şi cu privire la obiectele vestimentare ale inculpatului pe care a observat că se aflau stropi de sânge. Astfel, în faţa procurorului, C.V. a arătat că inculpatul „şi-a dat jos pantalonii şi bluza pline de sânge, iar în faţa instanţei a afirmat că la lumina brichetei a constatat urme de sânge pe pantalonii şi pantofii inculpatului”.

Contradicţii au apărut şi cu privire la vestimentaţia victimei cu privire la care acelaşi martor a arătat în faţa tribunalului că inculpatul a afirmat că partea vătămată a fost îmbrăcată cu o haină neagră, deşi piesele dosarului au evidenţiat că haina de fapt era de culoare albă.

Sintetizând cele expuse mai sus, rezultă că declaraţiile martorilor C.V şi C.I. nu se coroborează cu nici o altă probă testimonială sau ştiinţifică, condiţii în care vor fi înlăturate.

Pentru motivele ce preced, curtea reţine faptul că potrivit art.5/2 C.proc.pen. „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă, iar potrivit art.66 C.proc.pen., inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia. Fiind o prezumţie relativă, prezumţia de nevinovăţie poate fi răsturnată prin dovedirea vinovăţiei în cursul procesului penal; în cazul în care există probe de vinovăţie, inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. Răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie poate fi făcută numai prin probe certe de vinovăţie. Când, urmare a administrării tuturor probelor necesare soluţionării cauzei, se ajunge la îndoială asupra vinovăţiei, prezumţia de nevinovăţie, nu este înlăturată, căci orice îndoială este în favoarea inculpatului”.

Aşa fiind, organele de urmărire penală neputând dovedi în afara oricărui dubiu vinovăţia inculpatului, hotărârea primei instanţe fiind legală şi temeinică s-a menţinut şi respins apelul parchetului în baza art.379 pct.1 lit.b C.proc.pen.

Faţă de temeiul achitării inculpatului, art.10 lit.c C.proc.pen., fapta nefiind săvârşită de către acesta, evident că latura civilă nu poate fi soluţionată.

Decizia penală nr. 134/A/2007 ARESTARE PREVENTIVĂ.TEMEIURI. INCIDENŢA ART. 5 PARAGRAFUL 1 LIT. C CEDO.

Existenţa bănuielilor plauzibile pe care trebuie să se întemeieze o arestare presupune prezenţa unor fapte sau a unor informaţii de natură să convingă un observator obiectiv că persoana în cauză a putut comite infracţiunea pentru care este arestată. De asemenea, faptele ce au dat naştere la bănuielile legitime nu trebuie să fie de acelaşi nivel ca şi cele necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzaţie, acestea urmând a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reţinute

Prin încheierea penală nr. 86/C/2007 pronunţată de Tribunalul Cluj în baza art. 149 alin. 9 Cod procedură penală a fost respinsă sesizarea formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Cluj având ca obiect luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpatul R.R.C., cercetat pentru comiterea infracţiunii de luare de mită prev. de art. 254 alin. 1 şi 2 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi art. 6 din Legea 78/2000.

În baza art. 145/1 Cod procedură penală s-a dispus luarea faţă de inculpat a măsurii obligării de a nu părăsi ţara pe o durată de 30 de zile începând cu data de

24.08.2007 şi s-a dispus ca inculpatul să respecte următoarele prevederi:

- să se prezinte la organul de urmărire penală ori de câte ori este chemat;

- să se prezinte la organul judiciar desemnat cu supravegherea conform programului stabilit întocmit în acest sens ori de câte ori este chemat;

- să nu-şi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei.

Potrivit art. 145/1 Cod procedură penală s-a dispus ca prezenta dispoziţie a instanţei privind măsura obligării de a nu părăsi ţara să fie comunicată secţiei de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte inculpatul, jandarmeriei, poliţiei comunitare, organelor de frontieră pentru asigurarea respectării obligaţiilor stabilite de instanţă şi sa atras atenţia inculpatului asupra obligaţiilor ce îi revin şi situaţia în care se dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

În temeiul art. 192 alin. 3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina statului.

S-a reţinut că prin sesizarea Parchetului de pe lângă ÎCCJ-DNA- Biroul Teritorial Cluj s-a solicitat luarea măsurii arestului preventiv faţă de inculpatul R.R.C. pe o durată de 29 de zile începând cu data de 24 august 2007 reţinându-se că în calitate de director comercial al Companiei Naţionale a Metalelor Preţioase şi Neferoase Remin SA Baia Mare în perioada noiembrie 2006 - august 2007, a pretins de la numitul Ţ.S. care s-a

autodenunţat suma totală de 27.000 Euro din care a primit efectiv în 3 tranşe suma de

12.500 Euro pentru a înlesni acestuia câştigarea unei licitaţii organizate de companie şi derularea unui contract încheiat în urma licitaţiei. S-a arătat de asemenea că în luna octombrie 2006 ca reprezentant al SC A. SRL Alba Iulia denunţătorul a câştigat o licitaţie organizată de companie, ocazie cu care inculpatul i-a pretins plata sumei de

20.000 Euro, condiţionând încheierea ulterioară a unui contract în condiţiile în care firma câştigătoare nu prezentase toate actele necesare calificării la licitaţie.

În sesizare s-a menţionat că denunţătorul a achitat suma totală de 10.500 Euro în trei tranşe însă contractul a fost reziliat înainte de finalizarea activităţii contractate.

Din analiza probelor administrate instanţa de fond a reţinut următoarele:

În primul rând, s-a constat că denunţul numitului Ţ.S. este redactat de către un avocat, ceea ce ridică un prim semn de întrebare având în vedere că regula este aceea că o persoană aflată în situaţia denunţătorului, de obicei se adresează în scris organelor judiciare şi nu apelează la serviciile unui avocat.

În al doilea rând, sunt declaraţiile martorilor U.M. şi I.C., unul fiind şofer şi celălalt muncitor la firma pe care o reprezenta denunţătorul, ambii fiind însoţitori ai acestuia atunci când el pretinde că a dat primele trei tranşe de bani inculpatului însă din declaraţiile lor rezultă faptul că l-au văzut de denunţător împreună cu un alt bărbat, nu au auzit discuţiile lor, nu au văzut sumele de bani date, detaliile (respectiv că este vorba de inculpat, sumele concrete care s-au dat) sunt oferite lor de către denunţător. Mai mult, în declaraţiile denunţătorului apare faptul că prima tranşă de bani s-a dat în biroul consilierului juridic al companiei P.V. Organul de urmărire penală însă nu a considerat imperios necesar că aceste aspecte ale cauzei să fie elucidate prin luarea unei declaraţii a acestui martor, cu atât mai mult cu cât inculpatul nu recunoaşte comiterea faptei şi există suspiciunea că între acest martor şi avocatul care a redactat denunţul există relaţii de rudenie.

În al treilea rând, organul de urmărire penală susţine că din convorbirile telefonice ale inculpatului cu denunţătorul ar rezulta clar şi explicit că unul a cerut şi celălalt a dat însă din transcrierile efectuate în cauză doar pentru convorbirea din

f W • II /"•w W A w •/"•T r* W • /"•w w

21.08.2007 apare o cifră şi anume ,,7.000 fără insă a se specifica la ce se referă şi fără a rezulta clar că aceasta a fost suma cerută de către inculpat şi urma să fie dată de către denunţător. Cu alte cuvinte, din aceste convorbiri nu rezultă înţelegerea avută de inculpat cu denunţătorul, fiind doar o interpretare raportat la conţinutul denunţului realizat însă nu trebuie privită ca având putere absolută în materie probatorie, cu atât mai mult cu cât lucrările nu sunt finalizate şi operează prezumţia de nevinovăţie a inculpatului.

Nu în ultimul rând, sunt planşele fotografice şi întreaga activitate de desfăşurare a flagrantului din 23.08.2007 unde într-adevăr este surprins inculpatul cu acea sumă de bani în buzunar, însă banii nu au fost marcaţi chimic, au fost predaţi de către inculpat iar explicaţiile lui referitoare la ceea ce reprezintă acea sumă sunt în balanţă cu susţinerile denunţătorului; susţinerile organului de urmărire penală că inculpatul are o experienţă în acest sens, respectiv că a luat banii cu un şervet pentru a nu lăsa urme pe bancnotele respective nu reprezintă neapărat o precauţie în acest sens din partea inculpatului.

De asemenea, din probatoriul administrat până în prezent nu rezultă clar că inculpatul a comis şi acele acte infracţionale în perioada octombrie noiembrie 2006 pentru ca încadrarea juridică să cuprindă şi art.41 alin.2 Cod penal. Faptul că inculpatul a dat declaraţii în sensul că banii găsiţi asupra sa reprezintă un împrumut solicitat

denunţătorului şi nerecunoaşterea faţă de celelalte sume pe care denunţătorul pretinde că i le-a oferit nu înseamnă că are o atitudine nesinceră şi necooperantă cu organele judiciare.

S-a reţinut că inculpatul beneficiază în fiecare fază a procesului penal, începând cu urmărirea penală şi până la rămânerea definitivă a unei eventuale hotărâri de condamnare de prezumţia de nevinovăţie, care trebuie răsturnată de organele de urmărire penală şi apoi în instanţă prin probe.

Instanţa investită cu soluţionarea sesizării a apreciat că materialul probator nu este suficient pentru luarea măsurii preventive a arestării inculpatului. Probele administrate până în prezent nu sunt suficient coroborate pentru a se desprinde concluzia că, urmărind buna desfăşurare a procesului penal, trebuie luată măsura arestării preventive.

Pentru a putea admite o asemenea sesizare, în cauză trebuie întrunite cerinţele art.143 C.pr.pen., adică să existe indicii şi probe temeinice că inculpatul a comis fapta penală reţinută în sarcina sa şi abia apoi, dacă aceste cerinţe se regăsesc printre piesele dosarului, să fie analizate cerinţele art.148 lit. f C.pr.pen.

Concret, în cauză textul art.143 C.pr.pen. nu se regăseşte şi sesizarea nu este întemeiată, aşa cum s-a indicat mai sus, este o cerere care la momentul de faţă nu se justifică, fiind prematur înaintată.

Încheierea pronunţată de instanţa de fond a fost atacată cu recurs de DNA-Serviciul teritorial Cluj apreciindu-se că este nelegală şi netemeinică.

În susţinerea motivelor de recurs s-a precizat că prima instanţă a apreciat în mod greşit existenţa probelor în a căror analiză obiectivă ar conduce la concluzia că în cauză există indicii temeinice care ar fundamenta presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracţiunea de luare de mită. De asemenea, s-a susţinut că temeiul avut în vedere la înaintarea propunerii de arestare preventivă a inculpatului subzistă şi impune privarea de libertate a inculpatului întrucât infracţiunea săvârşită este sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică.

S-a mai susţinut de asemenea că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului încercând influenţarea martorilor din proces respectiv a denunţătorului Ţ.S., aspect ce rezultă din conţinutul convorbirii telefonice din data de 24 august 2007, împrejurare ce atrage şi incidenţa dispoziţiilor art. 148 lit. b Cod procedură penală.

Recursul declarat în cauză este fondat.

Cerinţa esenţială pentru luarea măsurii preventive a arestării inculpatului este cea prevăzută de dispoziţiile art. 148 Cod procedură penală cu referire la art. 143 Cod procedură penală, respectiv existenţa probelor sau a indiciilor temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală precum şi a unuia din cazurile prevăzute de art.148 lit. a-f C.pr.p..

Aceste dispoziţii legale se circumscriu şi dispoziţiilor art.5 paragraful 1 lit. c din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prevederi în sensul cărora privarea de libertate este admisă atunci când ea este făcută pentru că există motive plauzibile de a se bănui o persoană de săvârşirea unei infracţiuni. Practica instanţei europene a statuat în mod constant că existenţa bănuielilor plauzibile pe care trebuie să se întemeieze o arestare presupune prezenţa unor fapte sau a unor informaţii de natură să convingă un observator obiectiv că persoana în cauză a putut comite infracţiunea pentru care este arestată. De asemenea, faptele ce au dat naştere la

bănuielile legitime nu trebuie să fie de acelaşi nivel ca şi cele necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzaţie, acestea urmând a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reţinute (cauza Murray c/Royaume - Uni; Erdagoz c/Turquie).

Din perspectiva acestor dispoziţii legale şi pe baza probelor administrate până în această fază a urmăririi penale Curtea reţine că există indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi anume cea prevăzută de dispoziţiile art.254 alin.1,2 C.pen., cu aplicarea art.41 alin.2 C.pen. rap. la art.6 din Legea nr.78/2000, faptă pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale prin ordonanţa DNA -Serviciul Teritorial Cluj din 24 august 2007.

Din conţinutul denunţului formulat de numitul Ţ.S., precum şi din conţinutul declaraţiilor formulate de acesta în cursul urmăririi penale rezultă că la finele anului 2006 inculpatul a pretins şi a primit în mai multe tranşe de la denunţător suma de

10.500 Euro pentru a-i înlesni acestuia câştigarea unei licitaţii organizată de compania minieră, având ca obiect încheierea unui contract de dezafectare a unei conducte subterane. Predarea sumei de bani în trei tranşe astfel cum susţine denunţătorul a fost confirmată şi de martorii U.M. şi I.C. De asemenea, din cuprinsul notei de redare a discuţiilor ambientale purtate de inculpat şi denunţător rezultă că, la data indicată de denunţător în plângerea sa, între cei doi s-au purtat discuţii legate de predarea sumelor de bani în mai multe tranşe.

După plata sumei de bani pretinse, denunţătorul, prin societatea sa a fost declarat câştigător al licitaţiei, procedându-se la încheierea contractului însă executarea acestuia a întâmpinat dificultăţi ajungându-se în cele din urmă la rezilierea acestuia. În acest context inculpatul l-a sfătuit pe denunţător să participe la noua licitaţie ce urma să fie organizată şi condiţionând câştigarea acestei licitaţii de plata sumei de 7000 Euro.

În cursul zilei de 23 august 2007 inculpatul a fost prins în flagrant în timp ce primea suma de 2000 Euro, reprezentând un avans din cei 7000 Euro pretinşi pentru câştigarea licitaţiei.

Astfel, din conţinutul denunţului şi din declaraţiile denunţătorului, declaraţiile martorilor U.M. şi I.C. audiaţi la 23 august 2007 notele de redare a convorbirilor telefonice şi a discuţiilor ambientale dintre denunţător şi inculpat, planşele fotografice privind momentele operative ale întâlnirii dintre denunţător şi inculpat şi procesul-verbal de prindere în flagrant justifică aprecierea că există indicii temeinice că inculpatul a săvârşit fapta imputată. În aprecierea existenţei indiciilor temeinice Curtea va avea în vedere însă doar actele şi probele administrate până la data soluţionării propunerii de arestare preventivă de către prima instanţă nu şi pe cele efectuate după data pronunţării hotărârii instanţei de fond, examinarea hotărârii instanţei de fond fiind făcută pe baza actelor şi lucrărilor existente la dosar până la acea dată.

Nu pot fi reţinute nici susţinerile instanţei de fond că denunţul a fost formulat în mod atipic, respectiv prin intermediu unui avocat câtă vreme denunţătorul a înţeles să apeleze la consilierea unui avocat şi mai mult demersul acestuia nu contravine dispoziţiilor art.221-223 C.pr.pen. De asemenea, nu poate fi reţinută nici împrejurarea că organul de urmărire penală nu l-a audiat pe numitul P.V., consilierul juridic al companiei câtă vreme indiciile săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală se desprind cu prisosinţă din celelalte probe administrate în cauză. Nu va putea fi reţinută nici împrejurarea că banii predaţi inculpatului cu ocazia organizării flagrantului nu au

fost marcaţi chimic, la dosarul cauzei existând procesul verbal de consemnare a seriilor bancnotelor puse la dispoziţia denunţătorului, în vederea prinderii în flagrant.

Curtea va reţine de asemenea că în cauză este incident şi temeiul arestării prev. de art.148 lit.f C.pr.pen. deoarece inculpatul a comis o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică.

În aprecierea gradului de pericol pentru ordinea publică Curtea va avea în vedere că inculpatul, în calitatea sa de director al unei companii este suspectat că s-a folosit de funcţia sa pentru a obţine foloase materiale în mod repetat.

Starea de pericol pentru ordinea publică în cazul inculpatului presupune o rezonanţă socială în rândul comunităţii locale în condiţiile în care compania Remin S.A. Baia Mare este o companie cu capital integral de stat ce nu mai deţine în prezent resursele financiare necesare pentru supravieţuire fiind disponibilizaţi până la această dată peste 2000 de muncitori astfel că licitarea unor contracte ar trebui să urmărească încasarea de bani în bugetul companiei. De asemenea, starea de pericol pentru ordinea publică se reflectă şi la nivelul întregii ordinii sociale în contextul în care se aşteaptă o reacţie promptă şi eficientă a organelor judiciare în lupta împotriva corupţiei.

Curtea nu va reţine că sunt incidente şi dispoziţiile art. 148 lit.b C.pr.pen., acesta constituind un temei nou al arestării ce nu poate fi invocat şi examinat pentru prima dată în faţa instanţei de recurs, instanţa limitându-se la verificarea hotărârii atacate prin prisma dispoziţiilor art. 385/14 C.pr.pen.

Pentru toate aceste considerente, apreciind că recursul declarat în cauză este fondat, având în vedere şi dispoziţiile art.385/15 pct.2 lit. d C.pr.pen. recursul declarat în cauză de Parchetul de pe lângă I.C.C.J. - DNA - Serviciul Teritorial Cluj a fost admis şi în baza art.149/1 alin.10, 11 C.pr.pen. s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 29 de zile începând cu data de 4 septembrie 2007.

Decizia penală nr. 76/R/4.09.2007 APEL INADMISIBIL. ÎNSUŞIREA ACESTUIA DE PARTEA ÎN FAVOAREA CĂRUIA A FOST DECLARAT. CONSECINŢE.

Partea nu poate să-şi însuşească un apel care, pe fond, este inadmisibil, chiar dacă această cale de atac a fost promovată în interesul ei.

Prin sentinţa penală nr. 27 din 18.01.2007 a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei în temeiul art. 345 alin. 2 c.proc.pen. a fost condamnat inculpatul S.I. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 178 al. 2 C.p. - respectiv ucidere din culpă, cu aplicarea art. 74 şi 76lit d C.p. la pedeapsa de 1 an închisoare.

În temeiul art. 81 C.p. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani şi s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art.83 c.pen.

A fost obligat inculpatul să plătească în solidar cu partea responsabilă civilmente SC O. SRL, părţii civile N.I. despăgubiri civile în cuantum de 4.000 lei din care reprezentând cheltuieli de înmormântare, daune morale în cuantum de 30.000 lei şi 500 lei reprezentând cheltuieli judiciare.

S-a respins cererea privind obligarea SC A.Ţ. SA în solidar cu inculpatul şi partea responsabilă civilmente la plata despăgubirilor civile.

A fost obligat inculpatul să plătească 200 lei cheltuieli judiciare faţă de stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre judecătoria a reţinut următoarele:

Inculpatul S.I. este angajatul S. C. Orizont SRL, fiind la data producerii accidentului de circulaţie conducător auto, posesor al permisului de conducere valabil pentru categoria "B" de autovehicule.

La data de 27 iunie 2005 în jurul orelor 18,00, inculpatul a plecat în cursă, în interes de serviciu spre localitatea Valea lui Mihai din judeţul Bihor, la volanul autoturismului "VW Passat" MM-04-BZZ proprietatea numitului V.S., care este fiul administratorului S. C. O. SRL şi angajatul acestei firme. În autoturism se mai afla martorul Ş.V., ocupând bancheta din faţă - partea dreaptă.

În acest context, la ieşirea din localitatea Sighetu Marmaţiei, pe strada Iapa, peste drum de imobilul cu numărul 15 c, pe acostament se deplasa victima minoră N.N. în vârstă de 8 ani, împreună cu fratele său N.A.A. în vârstă de 10 ani, acesta din urmă conducând o bicicletă.

În aceste împrejurări victima minoră N.N. a fost strigată de pe partea cealaltă a şoselei, din zona spaţiului verde, de către minora I.A.I., moment care s-a suprapus cu deplasarea pe segmentul respectiv de şosea a autoturismului condus de inculpat.

Nefiind atent la şosea învinuitul a fost atenţionat de colegul său de trafic, martorul Ş.V. despre intrarea pe carosabil a minorei, moment în care pe fondul panicii declanşa te, învinuitul a acţionat sistemul de frânare însă foarte slab.

În aceste condiţii sistemul A.B.S. al autoturismului nu s-a declanşat, motiv pentru care, în lipsa altor manevre, minora a fost acostată cu colţul din stânga a capotei, semnalizator faţă stânga şi proiectată pe partea stângă a carosabilului.

Victima a fost transportată de inculpat, cu autoturismul implicat in accident, la Spitalul Municipal Sighetu Marmaţiei unde s-a constatat decesul.

Potrivit raportului de constatare medico-legală numărul 173/69/6.07.2005 intocmit de Cabinetul Municipal Sighetu Marmaţiei, moartea numitei N.N. a fost violentă, ea datorându-se unor multiple contuzii cerebrale, cerebeloase ale punţii şi bulbului post-traumatism cranio-cerebral acut cu fractură de bază a craniului, masiv hematom subdural bazal şi hemoragic subarahnoidiană extinsă. Leziunile s-au produs prin lovire a victimei de un autovehicul aflat in mişcare cu proiectare ulterioară la sol şi loviri de planuri dure - accident rutier.

Din probele administrate in dosarul cauzei a rezultat că accidentul rutier s-a datorat culpei comune a victimei minore N.N. şi a conducătorului auto inculpat S.I..

Astfel, victima minoră a nerespectat prevederile art.207 alin. 1 lit."c" şi art. 205 alin. 3 din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr.195/2002 potrivit cărora se interzice pietonilor să traverseze drumul public prin alte locuri decât cele permise respectiv prin locurile marca te ori semnalizate cu indicatoare şi fără să se asigure.

În ceea ce-l priveşte pe inculpat acesta a nerespectat prev. de art. 48 alin.1 din O. U. G 195/2002 potrivit cărora avea obligaţia să respecte regimul legal de viteză şi să o adapteze in funcţie de condiţiile de drum, astfel incât să poată efectua orice manevră in condiţiile de siguranţă,iar potrivit art.44 alin.1din acelaşi act normativ, pe drumurile publice conducătorii de vehicule pot folosi mijloacele de avertizare sonoră, ceea ce obligă pe aceştia să fie atenţi la condiţiile de trafic.

La momentul producerii accidentului vizibilitatea pe drumul public era îngreunată datorită soarelui puternic care lumina partea din faţă a autoturismului şi potrivit declaraţiei inculpatul, deşi şoseaua era in linie dreaptă, nu a văzut minora când s-a angajat in traversare decât de la o distanţă de 30 m., când a fost atenţionat de martorul Ş.V.

Potrivit expertizei de specialitate efectuată in cauză, in lipsa urmelor de frânare, sa calculat teoretic viteza de deplasare a autoturismului anterior impactului stabilindu-se că aceasta ar fi fost de 47-49 km/h. Potrivit aceleiaşi expertize, inculpatul ar fi putut evita impactul cu minora dacă ar fi redus viteza, dacă ar fi frânat in timp util şi ar fi virat la dreapta unde exista acostament şi şanţ. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 35 din O.U.G. nr.195/2002, participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să asigure, printre altele, şi siguranţa circulaţiei, să nu pună in pericol.

Or, din probele testimoniale administrate in cauză, respectiv din declaraţiile martorilor oculari Ş.V, S.P., Ş.T. şi P.I. rezultă că premergător impactului cu victima, inculpatul nua avertizat sonor pe aceasta şi nu a executat nici o manevră de evitare sau ocolire a minorei, fapte care coroborate cu intervenţia martorului Ş.V. de atenţionare a inculpatului in legătură cu prezenţa minorei pe şosea, evidenţiază că inculpatul nu a fost atent la condiţiile de drum.

Coroborând această conduită cu viteza de deplasare şi condiţiile atmosferice, rezultă fără dubii că inculpatul a văzut foarte târziu minora pe carosabil, a intrat in panică şi nu a luat măsuri eficiente de evitare ori ocolire, deşi segmentul de şosea unde a avut loc accidentul şi parametrii tehnici deosebiţi ai autoturismului permiteau acest fapt, mai ales ţinând seama că minora a fost acroşată cu colţul stânga faţă a autoturismului, fiind practic necesari câţiva centimetri pentru ocolirea şi evitarea impactului cu ea.

De altfel, cu ocazia audierii la procuror, inculpatul a confirmat în parte aspectele de culpă ce-i revin la producerea accidentului autoapreciindu-le la 25-30% .

Iniţial, pornind de la date incomplete şi eronate (a se vedea concluziile medico-legale referitoare la presupusa alcoolemie de 0,90 g%o a minorei) s-a adopta rezoluţie de scoatere de sub urmărire penală a inculpatului care a fost infirmată iar urmărirea penală redeschisă şi după completarea acesteia s-a stabilit că accidentul rutier s-a produs din culpa comună a părţilor.

În baza probelor administrate, instanţa a constatat că sunt întrunite în speţă elementele constitutive a infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis in judecată motiv pentru care va hotărî condamnarea lui la pedeapsa închisorii prevăzută in dispozitiv, ţinându-se seama la individualizarea judiciară a pedepsei de caracterul deosebit de grav al infracţiunii comise, de rezultatul produs (decesul minorei N.N.) care a avut vârsta de 8 ani faptul că a recuperat o mică parte din despăgubirile civile, dar şi de persoana inculpatului care nu posedă antecedente penale, a avut o atitudine sinceră atât in faţa organului de urmărire penală cât şi în faţa instanţei de judecată şi a încercat să salveze victima transportând-o de urgenţă la spital, motiv pentru care, instanţa face aplicarea art. 74 şi 76lit. d C.p.

S-a considerat că pedeapsa poate să-şi atingă scopul şi prin suspendarea condiţionată a executării acesteia in temeiul art.81 C.p. motiv pentru care inculpatul a fost atenţionat asupra consecinţelor nerespectării art 83 C.p.

În privinţa laturii civile a cauzei, a fost respinsă solicitarea introducerii in cauză a SC A.T. SA ca parte responsabilă civilmente, calitatea procesuală a asigurătorului fiind aceea de garant al despăgubirii civile acesta urmând să aibă calitate doar de asigurător de răspundere civilă.

S-a mai reţinut că SC O. SRL are calitate de parte responsabilă civilmente deoarece inculpatul se deplasa in interesul serviciului spre localitatea Valea lui Mihai aşa cum reiese din adeverinţa nr. 121/15.07.2006, precum şi din depoziţia martorului Ş.V. care se afla in maşină cu inculpatul la data producerii accidentului.

De aceea, faptul că societatea susţine că maşina este proprietatea numitului V.S., fiul administratorului societăţii SC O. SRL şi angajatul societăţii nu înlătură răspunderea societăţii comerciale ca parte responsabilă civilmente deoarece maşina era folosită in interesul societăţii inculpatul o conducea in calitate de angajat la societate, deplasarea se făcea in interesul societăţii.

Este de observat totodată faptul că aşa cum reiese din fotografiile făcute de organul de cercetare penală, pe maşină era inscripţionat sigla societăţii respectiv.

S-a reţinut culpa comună a inculpatului şi a victimei in proporţie de 50% deoarece victima a trecut printr-un loc care nu era trecere de pietoni fără să se asigure, iar inculpatul deşi avea o viteză mică, 46-49 km/h, conform raportului de expertiză întocmit in cauză, totuşi ar fi putut evita accidentul dacă ar fi redus viteza ar fi frânat in timp util şi ar fi virat la dreapta existând spaţiu pentru această manevră.

În consecinţă, s-au acordat despăgubiri civile raportat la culpa comună in proporţie de 50% inculpatul fiind obligat in solidar cu partea responsabilă civilmente să asigure despăgubiri civile in cuantum de 4000 lei reprezentând cheltuieli cu înmormântarea şi amenajarea plăcii funerare şi daune morale in cuantum de 30.000 lei.

Au fost obligaţi inculpatul şi partea responsabilă civilmente să plătească părţii civile cheltuieli judiciare de 500 lei reprezentând onorariu avocat şi statului cheltuieli judiciare in cuantum de 200 lei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sighetu Maramţiei criticând-o sub aspectul neacordării dobânzilor legale solicitate in mod expres de partea civilă, precum şi sub aspectul neobligării părţii responsabile civilmente in solidar cu inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat. Prin acelaşi apel sentinţa a fost criticată pentru nelegalitate întrucât partea responsabilă civilmente SC O. SRL Sighetu Marmaţiei trebuia obligată la despăgubiri in solidar cu asiguratorul se A.T. SA.

Parchetul de pe lângă Judecătoria Sighetu Marmaţiei şi-a retras apelul dar acesta a fost însuşit de către partea civilă N.I., sub aceleaşi aspecte menţionate în declaraţia de apel.

A declarat apel şi inculpatul S.I. solicitând desfiinţarea in totalitate a sentinţei şi achitarea sa În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. d C.proc.pen. arătând că faptei pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat îi lipseşte unul din elementele constitutive, iar în subsidiar a solicitat reducerea despăgubirilor civile.

A declarat apel şi partea responsabilă civilmente SC O. SRL Sighetu Marmaţiei obligarea sa în solidar cu asiguratorul A.Ţ. SA la plata tuturor despăgubirilor civile care s-au stabilit pentru acoperirea prejudiciilor.

Prin decizia penală nr. 121/A/20.04.2007 Tribunalul Maramureş în temeiul art. 369 alin. 4 din Codul de procedură penală a luat act de retragerea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sighetu Marmaţiei, a admis în parte apelul însuşit de partea civilă .N.I. şi apelul declarat de inculpatul S.I. împotriva sentinţei penale nr. 27/18.01.2007 a Judecătoriei Sighetu Marmatiei, sentinţă care în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a, art. 382 alin. 2 din Codul de procedură penală a fost desfiinţată în parte, şi în consecinţă:

A fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente S. C. O. SRL Sighetu Marmaţiei, şi la plata dobânzilor legale cu privire la despăgubirile civile pentru daune materiale şi morale stabilite de prima instanţă în favoarea părţii civile N.I., dobânzi ce se vor calcula de la data rămânerii definitive a prezentei, până la completa achitare.

S-a dispus obligarea la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 200 lei stabilite la prima instanţă, pe inculpat în solidar cu partea responsabilă civilmente SC O. SRL.

S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

În temeiul art. 379 pct. 1 lit. "b" din Codul de procedură penală s-a respins ca nefondat apelul declarat de partea responsabilă civilmente SC O. SRL din Sighetu Marmaţiei împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Conform art. 192 alin.2 din Codul de procedură penală a fost obligată apelanta parte responsabilă civilmente la plata sumei de 40 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în apel, iar restul cheltuielilor judiciare ocazionate statului au rămas în sarcina acestuia.

Conform art. 193 din Codul de procedură penală inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile suma de 600 lei cu titlu de cheltuieli judiciare ocazionate în apel.

Pentru a pronunţa această decizie Tribunalul a concluzionat că prima instanţă a reţinut în mod corect vinovăţia apelantului - inculpat S.I. în săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prev. de art. 178 alin. 2 Cod penal, faptă comisă prin aceea că la data de 27.06.2005 circulând în interes de serviciu spre localitatea Valea lui Mihai din judeţul Bihor, la ieşirea din localitatea Sighetu Marmaţiei a surprins-o şi accidentat-o pe victima minoră N.N., care după ce a fost transportată de inculpat la spital a decedat.

În consecinţă, soluţia de condamnare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 178 alin. 2 Cod penal apare ca fiind legală şi temeinică, astfel că solicitarea acestuia în apel de a fi achitat nu este justificată.

S-a constatat neîntemeiat şi motivul de apel având ca obiect solicitarea de a fi obligat inculpatul şi partea responsabilă civilmente SC O. SRL Sighetu Marmaţiei, la despăgubiri civile în solidar cu asiguratorul SC A.Ţ. SA deoarece în cazul producerii unui accident de circulaţie având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală a celui care prin fapta sa a cauza efecte păgubitoare cu răspunderea contractuală a asiguratorului întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condiţiile reglementate prin Legea nr. 136/1995.

În consecinţă, natura juridică a obligaţiei pe care şi-o asumă societatea de asigurare prin încheierea contractului de asigurare este total diferită de răspunderea pentru fapta altuia reglementată prin art. 1000 alin. 1 cod civil precum şi de răspunderea comitenţilor, pentru prejudiciul cauza de prepuşii lor, la care se referă alin. 3 al aceluiaşi articol.

Ca urmare, nu poate fi vorba de antrenarea răspunderii solidare a societăţii de asigurare pentru că aceasta participă în procesul penal în calitate de asigurator de răspundere civilă (a se vedea Decizia nr. 1/2005 dată de ÎCCJ în aplicarea art. 54 alin. 4 şi ale art. 57 din Legea nr. 136/1995).

Tribunalul a reţinut că sentinţa atacată este însă criticabilă sub aspectul modului de soluţionare a laturii civile a cauzei întrucât deşi au fost solicitate în mod expres la instanţa de fond de către partea civilă N.I., dobânzile legale nu au fost acordate.

Având în vedere că apelul declarat de parchet sub acest aspect, a fost însuşit de partea civilă N.I., s-a admis şi după desfiinţarea parţială a sentinţei s-a dispus obligarea inculpatului în solidar cu partea responsabilă civilmente SC O. SRL Sighetu Marmaţiei şi la plata dobânzilor legale cu privire la despăgubirile civile pentru daunele materiale şi morale stabilite de prima instanţă în sarcina părţii civile, despăgubiri corect stabilite, dobânzile urmând a fi calculate de la data rămânerii definitive a prezentei până la completa achitare.

Sentinţa s-a modificat şi sub aspectul modalităţii de obligarea a inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat la prima instanţă deoarece în conformitate cu art. 191 alin. 3 din c.proc.pen., partea responsabilă civilmente, în măsura în care este obligată în solidar cu inculpatul la repararea pagubei, este obligată în mod solidar cu acesta şi la plata cheltuielilor judiciare avansate de către stat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul S.I. solicitând casarea soluţiei recurate şi, implicit, a sentinţei instanţei de fond şi pronunţarea unei decizii prin care să se dispună achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a C.proc.pen. rap. la art. 10 lit. d C.proc.pen.

În motivarea recursului inculpatul a arătat că nu a avut nicio culpă în producerea accidentului de circulaţie, vinovăţia aparţinând în întregime victimei care s-a angajat în traversarea străzii fără să se asigure, prin loc nemarcat şi în mod intempestiv. A mai arătat că a circulat cu viteză legală şi că în speţă se impune aplicarea legii penale mai favorabile.

Procedând la soluţionarea recursului prin prisma motivelor invocate şi potrivit art. 385/15 C.proc.pen., Curtea a constatat că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel a reţinut o stare de fapt conformă cu realitatea şi sprijinită pe interpretarea şi analiza judicioasă a probelor administrate în cauză şi în mod corect instanţa de fond şi cea de apel a reţinut vinovăţia inculpatului în producerea evenimentului rutier în care şi-a pierdut viaţa victima, stabilind o proporţie corespunzătoare a culpei inculpatului alături de cea a victimei.

Raportat la starea de fapt reţinută s-a stabilit o încadrare juridică legală infracţiunii comise de către inculpat, iar sancţiunea penală aplicată a fost judicios individualizată, sub aspectul cuantumului şi a modalităţii de executare, în raport de criterii prevăzute de art. 72 C.pen., fiind în măsură să asigure realizarea scopului stabilit prin art. 52 C.pen.

Solicitarea inculpatului de a se reţine dispoziţiile legii penale mai favorabile nu poate fi primită.

Astfel, potrivit art. 13 C.pen. „în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”.

Infracţiunea prevăzută de art. 178 C.pen. nu a făcut însă obiectul vreunor modificări prin legi penale succesive pentru ca astfel să fie incidentă dispoziţia legală cuprinsă în art. 13 C.pen., iar norma cuprinsă în textul art. 72 al. 4 din OUG nr. 195/2002 nu este de natură a fi considerată „lege penală” în sensul art. 13 C.pen. Mai mult,această din urmă dispoziţie nu modifică conţinutul infracţiunii sancţionate prin art. 178 C.pen.

Potrivit art. art. 72 al. 4 din OUG nr. 195/2002 „pietonii surprinşi şi accidentaţi ca urmare a traversării prin locuri nepermise, la culoarea roşie a semaforului destinat acestora, sau a nerespectării altor obligaţii stabilite de normele rutiere poarta întreaga răspundere a accidentării lor, in condiţiile în care conducătorul vehiculului respectiv a respectat prevederile legale privind circulaţia prin acel sector”.

Rezultă că din conţinutul textul arătat că, norma invocată, pentru a fi aplicabilă, condiţionează conducătorul auto ca în momentul producerii evenimentului rutier în care sunt implicaţi pietoni să fi respectat prevederile legale privind circulaţia pe drumurile publice. Or, din probele administrate rezultă fără dubiu că inculpatul a încălcat dispoziţiile art. 48 teza II din OUG 195/2002 („conducătorul de vehicul trebuie sa respecte regimul legal de viteza si sa o adapteze în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevra în condiţii de siguranţa”) şi art. 35 din acelaşi act normativ (“participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care sa nu afecteze fluenta şi siguranţa circulaţiei, sa nu pună în pericol viata sau integritatea corporala a persoanelor si sa nu aducă prejudicii proprietăţii publice ori private”).

Pe de altă parte, conduita victimei a fost avută în vedere de instanţe, culpa penală şi civilă a inculpatului fiind diminuată considerabil, proporţional cu culpa net superioară a victimei.

Recursul inculpatului este însă fondat sub aspectul soluţionării de către instanţa de apel a apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sighetu Marmaţiei în favoarea parţii civile Nan Ioan şi însuşit de către acesta în urma retragerii acestei căi de atac de către parchet.

Potrivit art. 369 al. 4 C.proc.pen. “apelul declarat de procuror şi retras poate fi însuşit de partea în favoarea căreia a fost declarat”.

Totodată, dispoziţiile art. 17 C.proc.pen. limitează procurorului şi instanţei posibilitatea de a exercita acţiunea civilă şi, implicit, a oricărei alte cereri legate de aceasta, numai cu privire la persoanele fără capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

În speţă, partea civilă este o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină astfel că potrivit art. 362 al. 1 lit. a teza II C.proc.pen. apelul procurorului în ce priveşte latura civilă este inadmisibil în lipsa apelului formulat de partea civilă. Acesta este şi motivul pentru care, în final, parchetul şi-a retras calea de atac promovată.

Faţă de cele arătate, partea civilă nu putea să-şi însuşească un apel care, pe fond, este inadmisibil, chiar dacă această cale de atac a fost promovată în interesul ei.

Pentru aceste motive Curtea urmează a admite recursul declarat de inculpat, iar decizia recurată se va casa numai cu privire la soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş împotriva sentinţei penale nr.27/18.01.2007 a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei astfel cum a fost însuşit de către partea civilă N.I.

Rejudecând cauza în aceste limite, în temeiul art.379 pct.1 lit.b C.proc.pen. se va respinge apelul însuşit de partea civilă N.I.

Pe cale de consecinţă, se va înlătura dispoziţia din decizia recurată privind obligarea inculpatului la plata de cheltuieli judiciare în favoarea părţii civile N.I.

Decizia penală nr. 538/R/19.09.2007

PREZUMŢIA DE NEVINOVĂŢIE. LIPSA UNOR PROBE CERTE DE VINOVĂŢIE. CONSECINŢE.

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre PREZUMŢIA DE NEVINOVĂŢIE. LIPSA UNOR PROBE CERTE DE VINOVĂŢIE. CONSECINŢE.