DREPT PROCESUAL PENAL. MOTIVAREA HOTĂRÂRII. CRITERII.

Jurisprudenţă şi speţe de drept penal

O motivare lapidară nu atrage incidenţa art.385/9 pct.g C.proc.pen., dacă s-au indicat suficiente argumente pentru a permite instanţei de control verificarea lor.

Curtea constată că instanţa de fond a motivat hotărârea judecătorească prezentând motive suficiente pentru a permite instanţei de control verificarea lor, astfel că invocarea nulităţii încheierii recurate nu este întemeiată.

Motivarea hotărârii reprezintă un element de transparenţă a justiţiei, inerent oricărui act jurisdicţional. Hotărârea judecătorească reprezintă rezultatul concret, sinteza operei de judecată, iar motivarea acesteia reprezintă argumentarea în scris a raţiunii ce determină pe magistrat să adopte soluţia dispusă în cauză. Motivarea hotărârilor justifică echitatea procesului penal, pe de o parte, prin dreptul justiţiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale şi procedurale propuse de participanţi şi, pe de altă parte, prin dreptul acestuia de a cunoaşte oportunitatea promovării căilor de atac.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în cauzele Hiro Balani contra Spaniei 1994, în cauza Vandehurk contra Olandei, în cauza Ruiz Torija contra Spaniei 1994, în cauza Highins contra Franţei 1998, în cauza Helle contra Finlandei 1997 şi Boldea contra României 2007, că art.6 paragraf 1 din Convenţie obligă instanţele să-şi motiveze hotărârile, aceasta neînsemnând că se cere un răspuns detaliat la fiecare argument. Amploarea acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura hotărârii. Trebuie avute în vedere diversitatea solicitărilor pe care inculpatul le-a formulat în faţa instanţei, precum şi diferenţele existente în fiecare stat contractant cu privire la dispoziţiile legale obligatorii, cutume, opinii exprimate în doctrină, aplicabile în această materie. De aceea, aprecierea îndeplinirii obligaţiei de a motiva, ce rezultă din art.6 al Convenţiei, poate fi determinată în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze.

CEDO a arătat că obligaţia instanţei de a motiva hotărârea pronunţată, este aceea de a demonstra părţilor că au fost ascultate (cauza Tatishvili contra Rusiei 2007).

Aşa fiind, se constată că prima instanţă s-a conformat disp.art.6 paragraf 1 din Convenţie, atâta timp cât că au fost analizate şi s-a răspuns solicitărilor inculpatului, indicându-se suficiente argumente pentru a permite instanţei de control verificarea lor, iar incidenţa art.385/9 pct.9 C.proc.pen. nu poate fi primită.

în dosarul de faţă, prima instanţă s-a conformat disp.art.6 paragraf 1 din Convenţie, constatându-se de către instanţa de recurs, că au fost analizate şi s-a răspuns solicitărilor inculpatului, prin încheierea din 19 mai 2009, astfel că nici acest motiv de recurs nu poate fi primit, neimpunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

DECIZIA PENALĂ NR. 344/R/26.05.2009

Tribunalul Cluj prin încheierea din 19 mai 2009, în temeiul art.300/2 rap.la art.i6o/b C.proc.pen., a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului V.F., trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prev.de art.257 C.pen.rap.la art.6 din Legea 78/2000 cu aplicarea art.37 lit.b C.pen.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că temeiurile care au stat la baza arestării preventive a inculpatului subzistă şi în prezent şi impun menţinerea în continuare a acestei măsuri.

în concret, prima instanţă a reţinut că prin încheierea penală nr.i7/C/2009 din 4 martie 2009 Tribunalul Cluj a dispus arestarea preventivă a inculpatului V.F. pentru 29 de zile de la 4 martie 2009 la 1 aprilie 2009 învederând că sunt îndeplinite toate condiţiile prev.de art. 148 lit.f C.proc.pen., arestarea impunându-se pentru a se asigura o bună desfăşurare a procesului penal.

în esenţă s-a stabilit că la începutul lunii februarie 2009 (1/2 februarie 2009) inculpatul a luat legătura cu reprezentanţii SC E.C. SRL, mai exact cu directorul M.N. şi directorul de vânzări C.C., cărora le-a promis ca, în schimbul sumei de 15.000 euro să îi ajute, prin relaţiile pe care le are în Ministerul Apărării Naţionale, să câştige licitaţia organizată de această instituţie publică în cursul lunii martie 2009, în vederea achiziţiei de produse alimentare pentru UM 02295 jud.Cluj, lăsând să se înţeleagă că are influenţă asupra membrilor comisiei de licitaţie şi contra unor sume de bani îi va ajuta să câştige licitaţia menţionată.

Propunerea de arestare preventivă a fost motivată prin aceea că sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art.143 C.proc.pen. şi art.148 alin.i lit.f C.proc.pen., respectiv acelea că există probe sau indicii temeinice că inculpatul a comis infracţiunea reţinută în sarcina sa, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există totodată indicii că lăsarea acestui a în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Fiind trimis in judecată pentru infracţiunea de trafic de influenţă, prev. de art.257 C.pen. raportat la art.6 din Legea nr.78/2000 cu aplicarea art.37 lit.b C.pen.,s-a afirmat că instanţa de fond are obligaţia verificării în temeiul art.300¹ C.proc.pen. a legalităţii şi temeiniciei măsurii arestarii preventive.

Din materialul probator existent la dosar, respectiv: nota de redare a convorbirilor telefonice purtate de inculpat, procesul verbal de redare a convorbirilor purtate în mediul ambiental de către inculpat şi M.N. la data de 09.02.2009, planşa cu imaginile fotografice luate cu ocazia prezenţei inculpatului la sediul S.C. E.C. S.R.L., declaraţiile numiţilor M.N. şi C.C., declaraţiile inculpatului, Tribunalul Cluj a retinut că inculpatul V.F. a solicitat un comision de 1,5% din valoarea contractului de furnizare hrană pentru armată, iar pentru a-şi acoperi acest comision, a trimis prin e-mail lui M.N. (directorul SC E.C. SRL) un proiect de contract "de comisionare, neocolire şi păstrare a confidenţialităţii" purtând nr.39/03.02.2009, părţile menţionate în acest proiect de contract fiind SC E.C. SRL şi SC Saneurovita SRL având ca asociat şi administrator pe V.A., soţia lui V.F.. în urma negocierilor cu M.N., inculpatul V.F. a acceptat un procent de 0,5%, respectiv 15.000 euro, spunându-i că în zilele următoare urmează să îi prezinte persoana din cadrul armatei ce va ajuta SC E.C. SRL să câştige licitaţia.

Deşi inculpatul V.F. îi comunicase lui M.N. că la data de 16 februarie 2009 urmează să vină la acesta cu "omul" din armată, întâlnirea nu a mai avut loc deoarece la data respectivă V.F. a fost contactat telefonic de o persoană rămasă neidentificată până în prezent, care i-a transmis să nu îi mai răspundă la telefon lui M.N., oricât de insistent ar fi, urmând să fie contactat în zilele următoare direct de către acesta.

Din lucrările dosarului a rezultat că în cauză există indicii temeinice cu privire la săvârşirea de către acest inculpat a faptei descrise mai sus, găsindu-şi incidenţă dispoziţiile art.68¹ C.proc.pen., aceste indicii fiind reliefate de transcrierea convorbirilor telefonice interceptate şi înregistrate în baza autorizaţilor emise de către instanţă, din care rezultă că inculpatul a lăsat să se înţeleagă că are influenţă asupra membrilor comisiei de licitaţie şi contra unor sume de bani îi va ajuta să câştige licitaţia menţionată "... vă dau toate informaţiile astea: cine vinde, cum vinde, cam cu cât, pentru că pot să aflu, v-am spus asta este o altă problemă, nu eu direct printr-un om de acolo...", "...păi, putem merge acolo chiar la direct, dar direct la NUMĂRUL UNU! ...Da nu, că mergem să vedem, cum este, tot-tot-tot ce vreţi dumneavoastră acolo. Direct la el! Deci nu la numărul DOI, nu la TREI, la cel care, ce zice, asta e..." (a se vedea în acest sens procesul verbal de redare a convorbirilor purtate în mediul ambiental şi cele telefonice)

în privinţa condiţiilor prevăzute de art. 148 lit. f C.proc.pen., cerinţa cuprinsă în teza 1 a acestui articol (referitor la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului) este îndeplinită, pedeapsa prevăzută de lege fiind închisoarea mai mare de 4 ani.

Cât priveşte pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului, trebuie subliniat faptul că, pericolul concret pentru ordinea publică trebuie înţeles ca o reacţie colectivă faţă de anumite stări de lucruri, reacţie care ar produce perturbaţii la nivelul disciplinei publice, al respectului faţă de lege, stimulând temerea colectivă că împotriva unor fapte periculoase, organele de stat nu acţionează cu fermitate, că legea nu este aplicată cu hotărâre.

Starea de pericol pentru ordinea publică, spre deosebire de pericolul social concret al faptei respective, presupune o rezonanţă a acelei fapte, o afectare a echilibrului social firesc, o anumită stare de indignare, de dezaprobare publică, o anumită stare de insecuritate socială, iar o faptă ca aceea pentru care este cercetat inculpatul, întruneşte toate elementele menţionate.

Este adevărat că măsura arestării preventive nu trebuie să se transforme în pedeapsă şi că orice cauză trebuie să fie soluţionată într-un termen rezonabil, şi tocmai pentru aceste considerente legiuitorul a prevăzut că în faza de urmărire penală, durata totală a arestării preventive nu poate să depăşească 180 de zile iar în faza de judecată această măsură încetează de drept când a fost atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul învinuirii.

După cum se poate observa, nici legiuitorul nu a stabilit un anumit termen care se poate considera ca fiind rezonabil, a stabilit doar limitele maxime care nu pot fi depăşite, rezonabilitatea termenului urmând să fie apreciată în funcţie de complexitatea fiecărei cauze, iar o durată de cca 30 zile de când a fost arestat inculpatul nu poate duce la concluzia transformării măsurii arestului preventiv în pedeapsă.

Tribunalul Cluj, având în vedere infracţiunea de corupţie pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, modalitatea de comitere şi rezonanţa unor fapte de acest gen, pedeapsa prevăzută de legiuitor pentru aceasta, precum şi persoana inculpatului, a apreciat că se impune menţinerea măsurii arestului preventiv, existând riscul chiar al influenţării martorilor sau al intimidării acestora, văzând că pentru infracţiuni de corupţie, inculpaţii ajung să fie cercetaţi în stare de libertate, la câteva zile de la arestare.

Lăsarea in libertate a inculpatului ar reprezenta o încurajare a săvârşirii unor fapte similare atât de către el cat şi de către persoane care au această tendinţă, văzând lipsa de fermitate a justiţiei faţa de cei bănuiţi ca autori a unor astfel de fapte.

Din probele administrate până la această data, s-a stabilit că in speţă există probe şi indicii temeinice în sensul dispoziţiilor art. 68¹ şi art. 143 alin.i C.proc.pen. că inculpatul este autorul faptei pentru care a fost cercetat şi trimis în judecată, că temeiurile care s-au avut in vedere la luarea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat şi că nu au apărut temeiuri care să impună revocarea sau înlocuirea măsurii arestului preventiv, astfel instanţa a mentinut în temeiul art.160 ind. b si art. 300 ind..2 C.pr.pen măsura arestului preventiv faţă de inculpatul V.F., apreciind că aceasta este impusă şi pentru o mai bună cercetare a cauzei.

împotriva încheierii tribunalului a declarat recurs, în termen legal, inculpatul, solicitând casarea acesteia şi rejudecând să se dispună revocarea arestului preventiv cu consecinţa punerii de îndată în libertate a acestuia, neexistând probe şi indicii temeinice care să justifice privarea de libertate a recurentului, cerere formulată în principal. în subsidiar, s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond întrucât încheierea tribunalului nu este motivată, ceea ce încalcă dreptul la un proces echitabil garantat de art.6 paragraf 1 din Convenţia europeană.

în al treilea rând, apărătorii aleşi apreciază că se impune înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara vizată de art. 145 şi 145¹ C.proc.pen.,

Un alt motiv de critică al încheierii se referă la temeiul de drept în baza căruia a fost menţinută starea de arest al inculpatului, susţinându-se de către apărare că în mod judicios acesta era cel vizat de art.303 alin.6 C.proc.pen.rap.la art.300² C.proc.pen.deoarece judecata era suspendată în vederea soluţionării de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate formulată de recurent la data de 19 mai 2009. S-a susţinut de către apărătorii recurentului că Tribunalul Cluj a motivat soluţia invocând art.300¹ C.proc.pen., text de lege ce nu are aplicabilitate în speţă.

Apărarea a invocat că în cauză prin încheierea tribunalului s-au încălcat disp.art.5 paragraf 3 şi art.6 paragraf 2 din CEDO deoarece s-a menţinut starea de

arest în lipsa analizei unor temeiuri de fapt şi de drept, hotărârea judecătorească nu este motivată, iar din modul de redactare a acesteia se anticipează o soluţie de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, susţinându-se că prezumţia de nevinovăţie ce operează în favoarea recurentului a fost înfrântă prin argumentele judecătorului de fond şi nu în ultimul rând instanţa nu s-a referit în conţinutul încheierii la alte măsuri alternative neprivative de libertate.

în privinţa temeiului prev.de art. 148 lit.f C.proc.pen.s-a învederat că acesta nu mai subzistă, iar motivarea tribunalului referitoare la menţinerea stării de arest a inculpatului este lipsită de argumente convingătoare, întrucât credibilitatea justiţiei nu are nici o legătură cu pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta recurentul şi care nu este pusă în evidenţă prin probe sau indicii temeinice ale cauzei.

în fine, în ultimul rând, s-a criticat încheierea şi din perspectiva art.6 alin.i din Convenţia europeană în sensul că, recurentul are dreptul să obţină într-un termen rezonabil soluţionarea cauzei sale, termen depăşit în speţă prin modul în care este derulată activitatea judiciară.

Curtea examinând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări:

Prin încheierea penală nr.17 din 4 martie 2009 a Tribunalului Cluj, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului V.F., pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă prev.de art.257 C.pen. rap.la art.6 din Legea 78/2000 cu aplicarea art.37 lit.b C.pen., hotărâre ce a rămas definitivă ca efect al respingerii recursului inculpatului prin încheierea penală nr.25/R din 9 martie 2009, reţinându-se ca temei al arestării disp.art.148 lit.f C.proc.pen.

în sarcina inculpatului s-a reţinut că există indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că ar fi comis infracţiunea de trafic de influenţă, întrucât la începutul lunii februarie 2009 ar fi luat legătura cu reprezentanţii SC E.C. SRL respectiv cu directorul M.N. şi directorul de vânzare C.C., cărora le-a promis în schimbul sumei de 15.000 euro să-i ajute, prin relaţiile pe care le are în Ministerul Apărării Naţionale să câştige licitaţia organizată de această instituţie publică în cursul lunii martie 2009, în vederea achiziţiei de produse alimentare pentru UM 02295 jud.Cluj, lăsând să se creadă că are influenţă asupra membrilor comisiei şi contra unor sume de bani îi va ajuta să câştige licitaţia.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie DNA -Serviciul Teritorial Cluj din 25 martie 2009, inculpatul a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv pentru această infracţiune, dosarul fiind înregistrat la Tribunalul Cluj la 25 martie 2009, sub nr.2041/117/2009 iar la primul termen de judecată, în camera de consiliu, instanţa de fond a verificat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive prin prisma disp.art.300¹ C.proc.pen.

Cu această ocazie, s-a constatat de către Tribunalul Cluj că luarea măsurii arestării preventive s-a făcut cu respectarea normelor legale prev.de art. 136 rap.la art. 143 C.proc.pen.şi că în privinţa recurentului este incident cazul de arestare prev.de art.148 lit.f C.proc.pen.

Deşi inculpatul recurent a negat presupunerea rezonabilă că ar fi comis fapta , probele şi indiciile temeinice rezultă din procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice din data de 9 februarie 2009, procesele verbale de percheziţie din data de 3 martie 2009, ora 13,00 şi 3 martie 2009 ora 14,40 coroborate cu declaraţiile martorilor M.N. şi C.C. şi chiar declaraţiile inculpatului.

Stabilirea vinovăţiei inculpatului recurent urmează a se face desigur numai în urma efectuării cercetării judecătoreşti de către instanţa investită cu judecarea fondului cauzei, probaţiunea administrată în faza urmăririi penale, pune însă în

evidenţă existenţa unor indicii temeinice în înţelesul art. 143 cod proc.pen. care justifică luarea şi menţinerea măsurii arestării preventive faţă de acesta.(cazul Fox, Campbell şi Hartley vs UK).

Pericolul social concret rezultă, în egală măsură, atât din gravitatea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată cât şi din activitatea infracţională desfăşurată de acesta.

Menţinerea stării de arestare preventivă a inculpatului, în condiţiile legii, nu afectează cu nimic dreptul acestuia la un proces echitabil, el având posibilitatea de a cere şi administra toate probele considerate necesare pentru a demonstra lipsa de temeinicie a susţinerilor acuzării.

Potrivit art.5 pct.i din Convenţia Pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi art. 23 din Constituţia României, referitor la cazurile de excepţie în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul a fost arestat în vederea aducerii lui în faţa autorităţilor judiciare competente, existând motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune.

în plus, curtea reţine că existenţa şi persistenţa unor indicii grave de vinovăţie constituie, conform jurisprudenţei CEDO „factori pertinenţi care legitimează o detenţie provizorie”, măsura arestării preventive a inculpatului fiind conformă scopului instituit prin art. 5 al CEDO.

De asemenea, în raport de probele aflate la dosar, existând „suspiciunea rezonabilă că s-a comis o infracţiune” măsura arestării preventive este justificată şi prin prisma aceleiaşi jurisprudenţe.

Aprecierea probelor se va face de către instanţa de fond sub aspectul reţinerii sau nu a vinovăţiei inculpatului.

în această fază a recursului, instanţa nu are abilitatea de a cenzura corectitudinea administrării probelor de către organele de anchetă şi nici de a verifica apărări care ţin de fondul cauzei. Până la dovada contrarie, probele administrate de procuror nu pot fi înlăturate de către instanţa sesizată cu luarea unei măsuri preventive.

Potrivit disp.art.300¹ alin.3 C.proc.pen., când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa, menţine, prin încheiere motivată, arestarea preventivă sau potrivit alin.2 al aceluiaşi articol, dacă constată că temeiurile care au determinat arestarea au încetat, sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere, revocarea măsurii arestării preventive.

în cauza de faţă, nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate şi în consecinţă, ceea ce curtea trebuie să analizeze, sunt temeiurile care au determinat arestarea preventivă şi dacă acestea impun sau nu, în continuare, privarea de libertate.

în privinţa indiciilor temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul este autorul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, acestea au fost analizate în mod definitiv la momentul luării măsurii arestului preventiv şi nu s-au modificat până la sesizarea instanţei prin rechizitoriu şi nici până la soluţionarea prezentului recurs.

Susţinerea curţii este justificată în cele ce preced şi de legislaţia europeană (cazul Saadi contra Regatului Unit şi Ambruszkiewicz contra Poloniei din 4 mai 2006, Vrencev contra Serbiei din 23 septembrie 2008, Ladent contra Poloniei din 18 martie 2008), în care se statuează necesitatea detenţiei raportat la infracţiunile comise de inculpat şi totodată, existenţa unei proporţionalităţi a detenţiei raportat la alte

măsuri, mai puţin stringente, conform Codului de procedură penală român, măsurile vizate de art.145 şi 145¹.

în speţa de faţă, menţinerea măsurii arestării preventive a recurentului este justificată prin existenţa unui interes public, interes care se referă la buna administrare a justiţiei şi totodată protejarea publicului, în sensul eliminării riscului repetării faptelor.

Nu poate fi ignorată împrejurarea că recurentul are statutul de recidivist, fiind condamnat anterior la o pedeapsă de 4 ani închisoare pe care a şi executat-o, pentru o faptă similară.

Corespunde realităţii că din Codul de procedură penală a fost eliminat temeiul de arestare constând în statutul de recidivist al persoanei suspectate de comiterea unei infracţiuni, dar aceasta nu înseamnă că respectiva persoană nicicând nu va mai putea fi privată de libertate pentru că a suferit condamnări anterioare, din contră, antecedenţa penală va reliefa întotdeauna, potenţialul pericol social pe care îl va prezenta aceasta.

Calitatea inculpatului de fost ofiţer în cadrul serviciilor speciale potenţează pericolul social al infracţiunii de care este bănuit, determinând o stare de nelinişte şi insecuritate în rândul societăţii, determinată de prezenţa apărătorilor ordinii publice, într-o nouă infracţiune de corupţie. Calitatea pe care a avut-o inculpatul, aşa cum am relevat mai sus, şi de care s-a folosit efectiv pentru realizarea scopului infracţional, justifică temerea că prin punerea sa în libertate ar putea fi continuate asemenea acţiuni ce reprezintă, evident, un pericol social concret pentru ordinea publică. Bănuiala legitimă că din nou recurentul este implicat într-o presupusă infracţiune de corupţie, denotă un potenţial criminogen ridicat şi un pericol social major.

Nu se poate reţine în aceste condiţii că nu există probe că lăsarea în libertate nu prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, atâta timp cât prin calitatea pe care a avut-o inculpatul, de fost ofiţer SIPA, era chemat să vegheze la respectarea legii. Nu poate fi ignorată împrejurarea că inculpatul recurent s-a recomandat faţă de martora C.C. cât şi faţă de martorul M.N. că a îndeplinit calitatea de „fost colonel care a lucrat la Preşedinţia României”. De precizat, că asupra recurentului cu ocazia percheziţiei corporale efectuate la 3 martie 2009 s-a găsit o legitimaţie emisă de Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul Român de Informaţii purtând nr.de înregistrare V-7/19 decembrie 2008.

Curtea apreciază că măsura arestării preventive este legal menţinută de către prima instanţă, în condiţiile unui grad ridicat de pericol social al infracţiunii de care este bănuit inculpatul, urmând a se avea în vedere şi aspectul că recurentul mai săvârşise anterior infracţiuni de acelaşi gen, punct de vedere concordant cu practica judiciară a instanţei supreme.

Faţă de tulburările aduse relaţiilor sociale ca urmare a încălcării repetate de către recurent a normelor care combat infracţiunile de corupţie, instituite prin C.pen. şi Legea 78/2000, în mod corect prima instanţă a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului.

Prin prisma acestor împrejurări, curtea apreciază că lăsarea recurentului în libertate în acest moment procesual ar putea influenţa cercetarea judecătorească.

Măsura arestării se apreciază ca judicioasă şi necesară pentru apărarea unui interes public, în sensul că alte măsuri s-a dovedit că nu au fost suficiente pentru a proteja în mod eficient acest interes.

Prin prisma hotărârilor Contrada contra Italiei din 24 august 1998; Labita contra Italiei din 6 aprilie 2004; Calleja contra Maltei din 7 aprilie 2005, în prezenta cauză, s-a dovedit că persistenţa în timp a motivelor plauzibile că inculpatul este bănuit de comiterea unei infracţiuni, este o condiţie pentru menţinerea detenţiei.

Dincolo de aspectul factual, existenţa motivelor plauzibile de a bănui că recurentul ar fi comis faptele, impune în sensul art.5 paragraf 1 lit.c din Convenţia europeana, ca faptele invocate să poată fi, în mod rezonabil, încadrate într-unul din textele Codului penal, care incriminează anumite tipuri de comportament, ceea ce s-a şi realizat în prezentul dosar, infracţiunea imputată recurentului fiind prevăzută în C.pen. prin raportare şi la legea specială 78/2000.

In speţa de faţă, există bănuieli rezonabile în sensul că fapta pentru care este cercetat recurentul, constituia o infracţiune la momentul în care s-a produs, şi al trimiterii în judecată (cauza Wloch contra Poloniei din 19 octombrie 2000).

Prin prisma legislaţiei CEDO s-a dovedit în afara oricărei îndoieli că scopul măsurii arestării recurentului a fost acela de a-1 prezenta autorităţii competente conform art.5 paragraf 3 din CEDO, verificându-se de către instanţe independente şi imparţiale, legalitatea măsurii arestării şi ulterior menţinerea acesteia, (cauza Benham contra Regatului Unit 1996; Jecius contra Lituaniei 2000; Nevmerzhitsky contra Ucrainei 2005).

Contrar celor susţinute de recurent prin apărătorii aleşi şi personal, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile cerute de art.143, 146 şi 148 lit.f C.proc.pen., Tribunalul Cluj apreciind corect asupra necesităţii menţinerii stării de arest a acestuia.

Condiţia pericolului public, solicitată de lege există şi ea pentru inculpat, acest pericol rezultând, în egală măsură, atât din gravitatea faptelor de care recurentul este învinuit cât şi din calitatea, funcţia publică pe care acesta a ocupat-o sau s-a prevalat de ea în perioada infracţională.

Potrivit art. 148 lit.f măsura arestării poate fi luată dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, este închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate a recurentului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Prima condiţie este îndeplinită întrucât infracţiunea de trafic de influenţă prev.de art.257 C.pen.rap.la art.6 din Legea 78/2000 cu art.37 lit.b C.pen.se sancţionează cu o pedeapsă mai mare de 4 ani închisoare.

Referitor la condiţia pericolului concret pentru ordinea publică şi aceasta este întrunită şi rezultă din probele de la dosar.

Temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a recurentului nu s-au schimbat şi impun în continuare privarea de libertate a acestuia, apreciind că liber fiind ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfăşurării procesului penal, în raport de natura, gravitatea şi modalitatea de săvârşire a infracţiunii, precum şi de persoana şi conduita inculpatului, care în realizarea rezoluţiei infracţionale s-a folosit de funcţia şi poziţia sa socială, vătămând grav relaţiile sociale dintre membrii comunităţii.

Starea de pericol pentru ordinea publică în cazul său presupune o rezonanţă socială a unor fapte grave, atât în rândul comunităţii locale asupra căreia şi-a exercitat influenţa negativă, dar şi la nivelul întregii ordini sociale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acceptat în cazul Letellier vs Franţa că în circumstanţe excepţionale, pe motivul gravităţii în dauna reacţiei publice, anumite infracţiuni, pot constitui cauza unor dezordini sociale în măsură să justifice detenţia, cel puţin pentru un timp.

De asemenea, obstrucţionarea justiţiei şi pericolul de sustragere au constituit motive întemeiate de a refuza eliberarea unei persoane arestate preventiv, apreciate ca atare de Curtea Europeană în interpretarea art.5 paragraf 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De aceea, în situaţia de faţă, se impune o astfel de reacţie a autorităţilor pentru a nu se crea şi mai mult neîncrederea în capacitatea justiţiei de a lua măsurile

necesare pentru prevenirea pericolului vizat de ordinea publică şi crearea unui echilibru firesc şi a unei stări de securitate socială.

Menţinerea stării de arestare preventivă a inculpatului, în condiţiile legii, nu afectează cu nimic aşa cum am arătat, dreptul recurentului la un proces echitabil, acesta având posibilitatea ca în faţa instanţei de fond cât şi ulterior în căile de atac de a cere şi administra probe considerate necesare pentru a-şi dovedi nevinovăţia.

Aşa fiind, primul motiv de recurs vizând revocarea arestului preventiv întemeiat pe lipsa probelor şi indiciilor care să justifice privarea de libertate a inculpatului, va fi respins ca nefondat.

O motivare lapidară nu atrage incidenţa art.385/9 pct.9 C.proc.pen., dacă s-au indicat suficiente argumente pentru a permite instanţei de control verificarea lor.

CEDO a arătat că obligaţia instanţei de a motiva hotărârea pronunţată, este aceea de a demonstra părţilor că au fost ascultate (cauza Tatishvili contra Rusiei 2007).^

Un alt motiv de critică a fost acela că instanţa nu a analizat din oficiu oportunitatea înlocuirii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara.

Judecătorul fondului prin analiza elementelor şi a subzistenţei temeiurilor arestării preventive, care s-a arătat că impun în continuare privarea de libertate a inculpatului, implicit s-a pronunţat asupra ineficienţei unor alte măsuri preventive.

Curtea reţine că Tribunalul Cluj nu a luat în discuţie posibilitatea adoptării unor măsuri alternative care să asigure prezenţa la proces şi nici nu a analizat

depăşirea termenului rezonabil al detenţiei întrucât arestarea inculpatului a avut loc la 4 martie 2009, astfel că până la data punerii în discuţie a oportunităţii menţinerii stării de arest din 19 mai 2009, trecuseră abia 2 luni, punct de vedere concordant cu cel exprimat în cauza Hass contra Poloniei 2006.

Curtea apreciază că după o perioadă de 2 luni şi 2 săptămâni de la luarea măsurii arestării preventive, detenţia provizorie nu se poate transforma într-o pedeapsă privativă de libertate, nefiind încălcate cerinţele legislaţiei europene nici sub acest aspect.

în legătură cu temeiul de drept în baza căruia s-a menţinut arestul preventiv este de remarcat că în cuprinsul încheierii din 19 mai 2009 judecătorul fondului l-a indicat pe cel vizat de art.300² rap.la art.i6o^b C.proc.pen., fără a se raporta însă şi la art.303 alin.6 C.proc.pen., judecata fiind suspendată ca efect al admiterii excepţiei de neconstituţionalitate invocată de inculpat, ceea ce nu atrage însă vreun motiv de nulitate al hotărârii.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în art.303 alin.6 C.proc.pen.se prevede expres că, dacă inculpatul este arestat se aplică în mod corespunzător prevederile art.300² C.proc.pen., texte de lege la care magistratul a făcut referire.

Judecătorul de la instanţa de fond nu a motivat încheierea din 19 mai 2009 în temeiul art.300¹ C.proc.pen.ci, acesta a remarcat în cuprinsul considerentelor hotărârii, că, „inculpatul fiind trimis în judecată pentru infracţiunea de trafic de influenţă, instanţa de fond are obligaţia verificării în temeiul art.300¹ C.proc.pen. a legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive”, obligaţie căreia de altfel i s-a conformat la un termen anterior, în consecinţă, fiind vorba de o eroare materială, câtă vreme ce se execută este dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti, iar în acesta a fost menţionat legal temeiul arestării, respectiv art.300² rap.la art.i6o^b C.proc.pen.

Durata arestării preventive nu este un temei al înlocuirii măsurii preventive, aceasta având relevanţă numai sub aspectul prevăzut în art.140 C.proc.pen., referitor la încetarea de drept a măsurilor preventive, text care nu are incidenţă în cauză.

Potrivit art.6 alin.i din Convenţia Europeană, orice persoană învinuită de săvârşirea unei infracţiuni are dreptul să obţină, într-un termen rezonabil, o “decizie definitivă” cu privire la temeinicia şi legalitatea acuzaţiei ce i se aduce. Instanţa europeană a făcut sublinierea, de principiu, că scopul acestui text al Convenţiei este ca persoanele aflate în această situaţie “să nu rămână multă vreme, nejustificat, sub o asemenea acuzaţie”. (cauza Eckle c.Germaniei din 27 iunie 1968).

0 altă subliniere făcută de Curte, se referă la “criteriile după care se apreciează termenul rezonabil al unei proceduri penale”, statuându-se că acestea sunt similare cu cele referitoare şi la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului şi comportamentul autorităţilor competente.(decizia CEDO din 31 martie 1998 paragraf 97 citat de Corneliu Bârsan).

Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanţa europeană a statuat că acest moment este “data la care o persoană este acuzată”, adică data sesizării instanţei competente, potrivit dispoziţiilor legii naţionale sau “o dată anterioară” (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante). în această privinţă, Curtea Europeană face precizarea că noţiunea de “acuzaţie penală” în sensul art.6 alin.i din Convenţie, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este corelativă şi noţiunii de “urmări importante” privitoare la situaţia învinuitului (decizia CEDO din 25 mai 1998 cauza Hozee c.Olandei).

Cât priveşte data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul “termenului rezonabil”, curtea a statuat că aceasta este data rămânerii

definitive a hotărârii de condamnare sau de achitare a celui interesat, (decizia din 27 iunie 1968 în cauza Eckle contra Germaniei).

Curtea Europeană a avut în vedere şi “comportamentul acuzatului” cerând ca acesta să coopereze activ cu autorităţile judiciare (decizia din 25 februarie 1993 în cauza Dobbertin contra Franţei), dar că nu i se va putea imputa prelungirea procedurii de urmărire penală dacă a voit să producă anumite probe de natură să-l disculpe sau, pentru că a cerut efectuarea unor investigaţii suplimentare pertinente, ori pentru că a utilizat toate căile de atac disponibile în legislaţia naţională, (decizia din 8 februarie 1996 în cauza A. contra Danemarcei; decizia din 29 aprilie 1998 în cauza Henera contra Franţei; decizia din 31 martie 1998, paragraful 99, cit. de Corneliu Bârsan).

Curtea Europeană a mai decis că faptul că o persoană se află în detenţie este un element ce trebuie luat în consideraţie pentru a se determina dacă s-a statuat într-un “termen rezonabil” cu privire la temeinicia acuzaţiei formulate împotriva ei (decizia din 25 noiembrie 1992 în cauza Abdoella contra Olandei).

Curtea apreciază că soluţia Tribunalului Cluj este temeinică şi legală, fiind în concordanţă cu hotărârile CEDO (hotărârea din 31 iulie 2000 Jecius v.Lituania; hotărârea Kudla v. Polonia din 26 octombrie 2000 şi hotărârea Labita v. Italia din 6 aprilie 2000) prin care s-a decis că nu a fost încălcat art.5 paragraf 3 din Convenţie în ceea ce priveşte durata detenţiei preventive.

Potrivit textului de mai sus, modificat prin Protocolul nr.11² “orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraf 1 lit.c din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Conform jurisprudenţei CEDO, aspectul privind caracterul rezonabil al unei perioade de detenţie nu poate fi apreciat în abstract. Caracterul rezonabil al detenţiei unei persoane trebuie evaluat de la caz la caz, în funcţie de trăsăturile specifice ale acestuia. Menţinerea stării de detenţie preventivă poate fi justificată într-un caz concret, numai dacă există indicii precise în sensul unei necesităţi reale şi de interes public care, în pofida prezumţiei de nevinovăţie, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală (a se vedea hotărârea W.v.Elveţia din 26 ianuarie 1993).

Este în primul rând datoria autorităţilor judiciare naţionale să se asigure că, într-o cauză determinată, detenţia preventivă nu depăşeşte o perioadă rezonabilă. în acest scop şi având în vedere respectul cuvenit pentru principiul prezumţiei de nevinovăţie, autorităţile trebuie să ia în considerare toate argumentele pentru şi împotriva existenţei unei necesităţi de ordin public care să justifice o îndepărtare de la regula respectării libertăţii individuale şi care să constituie considerente pentru hotărârea autorităţilor de a respinge cererea de punere în libertate.

Persistenţa unei suspiciuni rezonabile că persoana arestată a comis o infracţiune este o condiţie sine qua non pentru legalitatea menţinerii stării de detenţie. în situaţiile în care autorităţile judiciare au continuat să justifice privarea de libertate, dacă aceste motive au fost apreciate ca “relevante” şi “suficiente” CEDO a stabilit şi dacă autorităţile naţionale competente au arătat o “diligenţă specială” în conducerea procedurilor (a se vedea hotărârea Contrada v.Italia din 24 august 1988 şi hotărârea I.A.v.Franţa din 23 septembrie 1998).

Aplicând aceste principii la speţa de faţă, durata arestării preventive a inculpatului V.F. de 2 luni şi 2 săptămâni este justificată din perspectiva exigenţelor art.5 paragraf 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta nefiind excesivă. Este de remarcat că infracţiunea de care este învinuit recurentul, afirmativ s-ar fi comis în luna februarie 2009, dată de la care s-a derulat urmărirea penală

împotriva recurentului, rechizitoriul a fost întocmit la 25 martie 2009, dată la care a fost sesizată şi instanţa de judecată, demarând cercetarea judecătorească.

în aceste condiţii, este evident că autorităţile naţionale au arătat o diligenţă specială în conducerea procedurilor, neputându-li-se imputa nimic.

Referitor la comportamentul părţilor, nici inculpatului nu i se poate imputa poziţia de nerecunoaştere a infracţiunii, nici modul în care îşi exercită dreptul la apărare, şi invocarea excepţiilor de neconstituţionalitate, ca motiv al prelungirii duratei procedurilor.

în privinţa complexităţii în fapt şi în drept a cauzei, curtea remarcă că în speţă, este supus judecăţii un singur inculpat, un număr mic de 4 martori potrivit rechizitoriului ce trebuie audiaţi, astfel că nu se poate discuta de o nerezonabilitate a procedurilor prin raportare la criteriile enumerate mai sus.

Potrivit jurisprudenţei CEDO, se poate discuta de o încălcare a art.6 paragraf 1 în cazul în care ar fi existat perioade de inactivitate a autorităţilor, iar durata globală a procedurii ar fi nerezonabilă (a se vedea cauzele Petroulia contra Greciei 2008, Crăciun contra României 2008, Petrov contra Bulgariei 2008).

în acest dosar, este dovedit în afara oricărui dubiu că durata urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti, nu a încălcat prevederile art.6 paragraf 1, şi nici durata arestării preventive de 2 luni şi 2 săptămâni nu a depăşit termenul rezonabil prevăzut de art.5 paragraf 3 aşa cum s-a învederat şi în cauza Stogmuller contra Austriei.

Curtea a reţinut că infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată prezintă o gravitate sporită, fapta presupus a fi comisă de inculpat având rezonanţă în rândul opiniei publice şi determinând reacţia negativă a acesteia, faţă de împrejurarea că persoane asupra cărora planează astfel de acuzaţii sunt judecate în stare de libertate, unită cu calitatea inculpatului de fost cadru militar, justifică pe deplin menţinerea măsurii arestării preventive a recurentului, neexistând motive de revocare a acesteia sau de înlocuire cu o altă măsură preventivă.

Aşa fiind, recursul inculpatului a fost respins ca nefondat conform art.385^ pct.i lit.b C.proc.pen

DREPT PROCESUAL PENAL. MOTIVAREA HOTĂRÂRII. CRITERII.

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre DREPT PROCESUAL PENAL. MOTIVAREA HOTĂRÂRII. CRITERII.