Drepturile omului. Eroare judiciară. Despăgubiri.
| Comentarii |
|
Dosar nr. 1174/83/2006SENTNŢA CIVILĂ Nr. 1174/D/07 Iulie 2008Drepturile omului. Eroare judiciară. Despăgubiri.
Prin acţiunea civilă înregistrată în dosar nr. de mai sus, reclamantul X asolicitat condamnarea Statului Român pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciareîncercate de reclamant şi în consecinţă, în calitate de pârât reprezentat prin MinisterulEconomiei şi Finanţelor Publice obligarea acestuia la plata sumei de 3.000.000 lei RON(30.000.000.000 lei ROL) daune morale şi acordarea sumei de 3.000.000 lei RON(30.000.000.000 lei ROL) cu titlu de despăgubiri pentru costul oportunităţilor pierduteplus acordarea sumei de 140.000 lei RON (1.400.000.000 lei ROL) cu titlu dedespăgubiri materiale.
Ulterior, în urma efectuării expertizei în cauză reclamantul şi-a majoratcuantumul pretenţiilor materiale la suma de 21.402.568 lei RON(214.025.680.000 lei ROL) sumă care se compune pe de o parte din: cuantumuldividendelor pierdute evidenţiate în raportul de expertiză şi cuantificate la suma de5.802.658 lei RON (58.026.580.000 lei ROL) şi pe de altă parte din: cuantumul părţilorsociale deţinute de reclamant la societatea Y evaluate în acelaşi raport la suma de15.600.000 lei RON (156.000.000.000 lei ROL).
În concluzie, obiectul cererii reclamantului astfel cum a fost precizat se ridicăla suma de 24.402.568 lei RON respectiv 244.025.680.000 lei ROL cu titlu de reparaţiepentru dauna suferită şi suportată în urma erorii judiciare încercate.
În motivarea cererii, cât şi în concluziile scrise reclamantul solicită aplicareadirectă a Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţii Fundamentale(denumită în continuare Convenţie), judecata în echitate şi în consecinţă atragerearăspunderii Statului Român în condiţiile art.43 alin.3 din Constituţia României, art.504,507 C.pr.pen. coroborat cu prevederile cadru ale art.998, 999 şi 1000 alin.3 C.civ.
Pentru verificarea aplicării dispoziţiilor legale precitate, reclamantul prezintăîmprejurările de fapt care au stat la originea cauzei, respectiv:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare din18.12.2001, reclamantul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziunefiscală prevăzută şi pedepsită de art.12 din Legea nr.87/1994 privind evaziunea fiscală.
Prin acelaşi rechizitoriu, relativ la capătul de acuzare privind infracţiunea deuz de fals, parchetul a dispus încetarea urmăririi penale pentru considerentul că ar fiintervenit prescripţia răspunderii penale.
Urmărirea penală se întinde pe intervalul 30.11.1995 (dată la care a începuturmărirea penală în primul dosar penal nr.465/P/1995 şi s-a dispus reţinereareclamantului pentru 24 de ore prin ordonanţa de reţinere din 30.11.1995 emisă deI.P.J.Satu Mare) apoi la 12.02.1996 din nou este reţinut 24 de ore prin ordonanţa emisă deI.P.J.Satu Mare, după care în dosar nr.62/P/1996 la data de 13.02.1996 în baza ordonanţeiemise de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare se dispune arestarea preventivăa reclamantului pe timp de 5 zile, în intervalul 13.02.1996-17.02.1996.
În motivarea deciziei luate, organul autorităţii judiciare a învederat că potrivitart.148 lit.h C.pr.pen., pedeapsa pentru fapta imputată este mai mare de 2 ani, iar lăsareaîn libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică".
La data de 17.02.1996 după ce s-a pus în mişcare acţiunea penală, împotrivareclamantului în temeiul aceluiaşi articol precitat, Parchetul de pe lângă Tribunalul SatuMare emite o nouă ordonanţă prin care dispune arestarea preventivă a reclamantului petimp de 25 de zile, respectiv pentru intervalul 17.02.1996-12.03.1996, sens în care se emitemandat de arestare preventivă, reclamantul fiind deja încarcerat în baza ordonanţeianterioare.
La expirarea termenului pentru care a fost emis mandatul de arestarepreventivă, organele de anchetă au întocmit referate de prelungire a arestării preventive, iarParchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare a dispus prelungirea arestării, în mod succesiv,pe timp de 30 de zile, până în data de 11.05.1996 când a fost pus în libertate.
Tribunalul precizează că reclamantul nu a anexat în probaţiune acte însusţinerea acestei afirmaţii, în sensul că prelungirea arestării preventive a fost dispusă tot decătre Parchet fără intervenţia instanţei de judecată, iar în declaraţia luată în prezenta cauză(fila 140-142 vol.I) reclamantul susţine că prelungirea arestului l-a dispus instanţa dejudecată şi a fost pus în libertate în urma unei hotărâri pronunţate de tribunal, care a respinscererea de prelungire formulată de Parchet privind menţinerea stării de arest.
Rechizitoriul emis de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă TribunalulSatu Mare, la care s-a conexat dosarul nr.() s-a emis la data de 18.12.2001, deci după operioadă de circa 6 ani de zile, deşi organele de anchetă având la discreţie totalăinstrumentarea cauzei, au administrat un probatoriu lipsit de un suport juridic real, care săsusţină o acuzare în condiţiile legii, susţinere confirmată ulterior prin hotărârea instanţelorde judecată.
Pornind de la circumstanţele cauzei expuse, reclamantul susţine că în fazade urmărire penală, arestarea preventivă a acestuia a fost dispusă cu nerespectareadispoziţiilor dreptului intern în materie, câtă vreme procurorul s-a rezumat doar să facătrimitere la art.148 lit.h C.pr.pen., fără să concretizeze motivele care ar fi justificatrestrângerea libertăţii reclamantului, ceea ce atrage încălcarea art.5 1 din Convenţie oricepersoană are dreptul la libertate şi siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa cuexcepţia", art.5 1 lit.c dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţaautorităţii judiciare competente atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit oinfracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica săsăvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia".
În acest sens, reclamantul aminteşte jurisprudenţa Curţii (cauza Assenov,cauza Pantea c/a României - 2004).
Relativ la violarea 3 al art.5 din Convenţie orice persoană arestată saudeţinută, în condiţiile prevăzute la alin.1 lit.c din prezentul articol, trebuie adusă de îndatăînaintea unui judecător sau a unui alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitareaatribuţiilor judiciare ()".
Sub acest aspect, reclamantul arată că legislaţia română în vigoare la dataevenimentelor ce au avut grave repercusiuni asupra sa, nu răspundea exigenţilor art.5alin.3 al Convenţiei, întrucât procurorul ce avea competenţa de a dispune măsura arestăriipreventive nu oferea garanţiile pe care noţiunea de magistrat în sensul art.5 alin.3 dinConvenţie le implică.
În acord cu jurisprudenţa Curţii (cauza Aksoy c/a Turciei - 1996, Schiesserc/a Elveţiei -1979, Huber c/a Elveţiei - 1990, Brincat c/a Italia-1992 şi Vasilescu c/aRomâniei - 1998) reclamantul arată că procurorul care a luat măsura arestării preventivenu îndeplineşte condiţiile, ce reprezintă, pentru persoana arestată garanţii împotrivaarbitrarului şi a privării nejustificate de libertate, nefiind independent în raport de executivşi de părţi, câtă vreme de pe poziţia pe care o are în calitate de organ de urmărire, poateinterveni în procedura penală ulterioară momentului luării măsurii, condiţii în careimparţialitatea sa este pusă la îndoială.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Vasilescu c/a României din22.05.1998 a statuat ( ) că în România, procurorii acţionează în calitate de reprezentanţiai Ministerului Public, subordonaţi, mai întâi, Procurorului General, apoi MinistruluiJustiţiei, nu îndeplinesc condiţia de independenţă în raport cu putea executivă. Curtea nuidentifică nici un motiv care ar conduce la o concluzie diferită în speţă, de această dată peterenul art.5 alin.3 din Convenţie, din moment ce independenţa faţă de executiv esteinclusă printre garanţiile pe care le presupune noţiunea de magistrat", în sensul art.5alin.3 ()".
Legalitatea măsurii arestării preventive este supusă de îndată controluluijudecătoresc, promptitudinea unei asemenea procedurii fiind apreciată in concreto, înraport de circumstanţele cauzei, iar un control judecătoresc rapid constituie pentrupersoana în cauză o garanţie împotriva unor rele tratamente (cauza Aksoy c/a Turciei -1996).
Cât priveşte violarea 4 al art.5 orice persoană lipsită de libertatea sa, prinarestare sau deţinere, are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru caacesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispunăeliberarea sa dacă deţinerea este ilegală".
Aşadar, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit jurisprudenţial laaplicarea acestui articol că prin garantarea unei căi de recurs personale arestare saudeţinute, art.5 alin.4 consacră, de asemenea, dreptul acestora de a obţine, în termen scurt,o hotărâre judecătorească prin care să se statueze asupra legalităţii măsurii arestăriipreventive şi care să pună capăt privării de libertate, dacă aceasta este declarată ilegală"(cauza Van der Leer c/a Olanda - 1990).
La data arestării sale, reclamantul susţine că a fost violată şi aceastăgaranţie stabilită de Convenţie şi prin art.13, pentru că legislaţia naţională permitea lavremea respectivă în cel mai fericit caz o plângere la procurorul ierarhic superior pentruactele întocmite de procurorul de caz, în condiţiile art.278 C.pr.pen., declaratneconstituţional şi a Deciziei nr486/2.12.1997 a Curţii Constituţionale, în sensul că textulde lege supus controlului de constituţionalitate este constituţional numai în măsura în carenu opreşte persoana nemulţumită de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor sau actelorefectuate de procuror ori a dispoziţiilor date de acesta să se adreseze justiţiei în temeiulart.21 din Constituţie ce urmează să se aplice în mod direct.
Concluzionând din perspectiva garanţiilor oferite de art.5 din Convenţie,reclamantul susţine că dreptul la libertate şi la siguranţă i s-a nesocotit într-un totul deorganele abilitate în perioada arestării preventive care au intreprins măsuri abuzive fără aavea o acoperire motivată şi pertinentă în realitate, fiind astfel victimă a unei arestări şideţineri contrare celor prescrise în art.5 din Convenţie, care evident îi dă dreptul lareparaţii.
O altă garanţie conferită de Convenţie şi încălcată, susţine reclamantul, esteşi cea prevăzută la art.6 privind dreptul la un proces echitabil, care presupune cu titlu degaranţii: dreptul de acces liber la justiţie, examinarea cauzei în mod public, echitabil şiîntr-un termen rezonabil de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege şipronunţarea unei hotărâri în public.
În jurisprudenţa sa arată reclamantul, Curtea a statuat că în materie penalătermenul rezonabil" prevăzut de art.6 alin.1 începe să curgă de la data de la care opersoană este acuzată.
Acuzaţia" a fost definită jurisprudenţial de Curte ca notificarea oficială,provenind de la autoritatea competentă, cu privire la reproşul ce i se aduce unei persoanede a fi săvârşit o infracţiune" (cauza Reinhardt şi Slimane - Kaid c/a Franţa - 1998).
Este ştiut faptul că, rezonabilitatea unei proceduri se apreciază în raport decircumstanţele cauzei,respectiv complexitatea conjugat cu comportamentul părţilor şi cel alautorităţilor competente.
Perioada de cca.6 ani cât a durat urmărirea penală şi care cuprinde:30.11.1995 - reţinerea pentru 24 de ore şi apoi intervalul 12.02.1996 (ordonanţa de reţinereşi în continuare arestarea preventivă) până la 18.12.2001 (data emiterii rechizitoriului)depăşeşte ceea ce Convenţia defineşte termen rezonabil.
În consecinţă, conchide reclamantul, eroarea judiciară este evidentă şiconstă într-o cercetare penală abuzivă care încalcă dispoziţiile Convenţiei privind dreptul lalibertate şi la siguranţă cât şi dreptul la un proces echitabil, pentru ca după 10 ani deanchete, cercetări şi repercusiuni să se constate în cele din urmă nevinovăţia reclamantului
(fapta nu există).
Fiind astfel victima unei erori judiciare, reclamantul a suferit şi suportat unprejudiciu moral complex ce s-a repercutat şi asupra familiei acestuia, cu consecinţe înplan fizic şi psihic, expunere la dispreţul şi oprobriul public în calitate de inculpat şiarestat, pecete care nu s-a şters nici în ziua de azi din percepţia multor conaţionali,atingerea gravă a onoarei, demnităţii, a creditului moral şi a poziţiei sociale pe care a avut-oanterior, a prestigiului profesional, coroborat cu sentimentul de frustrare şi dezamăgire.
În raport de disp.art.504 C.pr.pen.aplicabile în speţă, astfel cum au fostinterpretate de Curtea Constituţională şi de disp.art.998, art.999 şi art.1000 alin.3C.civ.coroborat cu art.48 alin.3 din Constituţia României, la care se alătură garanţiileconferite de art.5 şi art.6 din Convenţie, pentru valorile sale fundamentale privind existenţafizică şi psihică, demnitatea, onoarea, prestigiul profesional ce i-au fost încălcate, prindiminuarea capacităţii de muncă, defăimare şi stigmatizarea reclamantului ca infractor cusechele insurmontabile de a mai desfăşura aceeaşi activitate profesională la aceeaşiparametrii, afectarea relaţiilor de familie cu copiii, a celor sociale prin pierderea unor relaţiide prietenie şi amiciţie, Statul Român datorează reclamantului reparaţii pentru pagubelesuferite în plan moral şi material.
Costul oportunităţilor pierdute este la rândul său alături de prejudiciulmoral, un element ce compune paguba (termen folosit în dispoziţiile Codului de procedurăpenală) suferită de reclamant, sinonimă cu aceea de prejudiciu folosit de ConstituţiaRomâniei şi de Codul civil şi sub acest aspect solicită a se avea în vedere, în principal,raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de comisia de experţi în cadrul acesteiproceduri judiciare.
Tribunalul, precizează că apărările Statului Român nu fac trimitere lapretenţiile solicitate de reclamant pentru nerespectarea în procedura judiciară penală agaranţiilor conferite de art.5 şi 6 din Convenţie, invocate ca temei de drept pentru atragerearăspunderii patrimoniale a Statului Român.
Alături de probele depuse de reclamant în susţinerea cererii, prin mijlocireainstanţei, s-a efectuat o expertiză de specialitate în domeniul contabil întocmit de o comisieformată din experţii: Sabău Ioan, Todosiciuc Ioan şi Aciu Florica, conform obiectivelorstabilite prin încheierea de şedinţă din 9.04.2007 (fila 192-193), totodatălichidatorul SC Y SRL Satu Mare prin încheierea din 20.04.2000 a Tribunalului Satu Mare,,la solicitarea instanţei, a comunicat raportul de audit întocmit de auditorii Donca Vasile şiDerecskei Ştefan din aprilie 1996, cu precizarea că raportul privind descărcarea de gestiunela data schimbării din funcţie a reclamantului nu a fost găsit în arhiva societăţii, în acestsens fiind şi răspunsul comunicat de PRICEWATER HOUSE COOPERS cu adresa de la fila239 vol.I.
Tribunalul reţine că în raportul de expertiză sunt cuprinse informaţiile dinexerciţiul financiar-contabil pentru perioada septembrie 1993-iunie 1995, stabilind că încele 6 luni din anul 1995 nivelul cifrei de afaceri a crescut de 28,8 ori faţă de media luniloranilor 1993 şi de 3,4 ori mai are decât în anul 1994, sens în care profitul (beneficiul net) s-amajorat de 59 ori faţă de media lunilor anului 1993 şi de 10 ori faţă de media lunilor anuluianterior 1994.
Rata rentabilităţii economice pentru aceeaşi perioadă, experţii au stabilit-ola 205\%, considerând că acest indicator oferă o imagine mult mai concludentă asupraactivităţii şi evoluţiei în timp a societăţii administrată în această perioadă de directoruluigeneral X, însă ţinând seama de influenţa inflaţiei ulterioare anului 1995, creştereaconcurenţei, cu limitarea posibilităţilor de extindere corelat cu scăderea accentuată ainflaţiei după anul 1998 şi întărirea monedei naţionale comparativ cu Euro şi USA, i-au încalcul o creştere de 60\% a profitului realizat în anul 1995.
Din această creştere au calculat dividendele de repartizat într-un procent de22,45\% cât s-a realizat efectiv în anul 1994 sens în care experţii au simulat o evoluţie aprofitului cuantificând valoarea părţilor sociale deţinute de reclamant şi care reprezintă24\% din capitalul social subscris, pentru perioada 1995 până în 2006, în total 5.802.568 leiRON (58.025.679.000 lei ROL).
Pe lângă valoarea dividendelor experţii au stabilit şi valoarea părţii socialesubscrisă ce ar fi revenit reclamantului în cazul retragerii din societate şi care în opiniaexperţilor ar reprezenta 15.600.000 lei RON (156.000.000.000 lei ROL).
Aceste simulări şi determinări valorice, experţii au considerat să leevidenţieze ca răspuns la obiectivul nr.6 din expertiză şi care în esenţă viza tendinţa dedezvoltare şi creştere economică a societăţii raport la structura operaţională de care a dispus pentru perioada 1993-1995.
Se concluzionează de către comisia de experţi că în perioada septembrie1993-iunie 1995 societatea condusă de reclamant a înregistrat o creştere economicăsemnificativă prin organizarea unui management operaţional, constând în dezvoltareareţelei de distribuţie în nord-vestul şi centrul ţării, cu posibilitatea comercializării şi a altorproduse având toate condiţiile create pentru realizarea acestor obiective şi în scurt timp sădevină un leader de piaţă apreciind că aportul administratorului la obţinerea rezultatelorprezentate a fost unul determinant.
Asupra raportului de expertiză participanţii în cauză au avut poziţii diferite,în sensul că reclamantul acceptă întrutotul constatările experţilor care au realizat oprognoză în dezvoltarea economică a societăţii, luând în considerare creşterea evidenţiată deactele contabile ale societăţii, bilanţurile societăţii începând cu anul 1993 până în 1995, darşi capacităţile manageriale deosebite ale directorului general care a coordonat societatea înperioada respectivă, solicitând înlăturarea criticilor vehemente ridicate de către părţileadverse împotriva raportului de expertiză.
În opoziţie, cu cele susţinute de reclamant, Statul Român prin MinisterulEconomiei şi Finanţelor - Direcţie de Reglementări Contabile cât şi D.G.F.P. Satu Mare,precum şi Ministerul Public a criticat constatările din raport, considerând că, creştereaspectaculoasă a societăţii prognozată de experţi nu poate fi susţinută câtă vreme societateaa înregistrat pierderi semnificative încă în perioada în care reclamantul era la conducereasocietăţii, iar acele documente găsite întâmplător" de experţi cu ocazia efectuării lucrării,sunt insuficiente pentru a stabili modalitatea în care a fost condusă societatea, în perioadaseptembrie 1993 - iunie 1995 în aşa fel încât să contureze o contribuţie efectivă şiindispensabilă a reclamantului la desfăşurarea activităţii societăţii unde avea calitatea deasociat şi respectiv administrator.
Nota întocmită de Direcţia Reglementări Contabile (fila 322-326 vol.II)precizează că experţii au supradimensionat profitul societăţii cu atât mai mult cu câtbilanţul contabil pe anul 1994 relevă în mod nereal un profit de 188.995 mi lei deşisocietatea avea înregistrate diferenţe de conversie activ în sumă de 90.629 mi lei pentrucare conform reglementărilor contabile în vigoare societatea trebuie să înregistrezeprovizioane pentru pierderi de curs valutar, pe seama cheltuielilor. Prin urmare, profitulreal corectat pentru 1994 este de 98.366 mi lei.
Cât priveşte anul 1995 societatea are înregistrate pierderi în sumă de723.965 mi lei, aşa cum rezultă şi din raportul de audit întocmit, caz în care nu poate fivorba de o activitate eficientă, gestionarea defectuoasă este relevată inclusiv de acest raportcare conchide că profitul calculat pentru anul 1995 nu este real, nefiind efectuateinventarierea imobilizărilor corporale fapt ce pune sub semnul întrebării realitatea sumelorconsemnate în bilanţ (menţiunea auditorului), apoi societatea tot în anul 1995 a înregistratcheltuieli excepţionale în sumă 361.812 mi lei, datorită depăşirii termenului de garanţie aproduselor, inclusiv contravaloarea berii aflată în stoc la 31.12.1995 (vezi acord de audit),toate acestea pun la îndoială corectitudinea datelor din bilanţul contabil la 31.12.1995.
Apreciind că experţii au dat dovadă de superficialitate în tratarea unei lucrăriextrem de complexe, Statul Român prin reprezentant legal a făcut dovada depunerii uneisesizării disciplinare (fila 378-384 vol.II) împotriva experţilor care au întocmit lucrarea înprezenta cauză.
Iniţial, la solicitarea Direcţiei, instanţa a încuviinţat efectuarea unei noiexpertize, probă la care s-a renunţat ulterior conform cererii depusă în şedinţa publică din13 iunie 2008 de reprezentanta pârâtului.
Pornind de la pretenţiile concrete ale reclamantului sub aspectul pierderiiunor oportunităţi economice, pentru perioada a 10 ani de zile, începând cu anul 1995 şipână în 2006 (când s-a pronunţat şi a rămas definitivă hotărârea de achitare) instanţa apus în discuţia părţilor (încheierea din 30.01.2008) în ce măsură prejudiciu reclamat poatecuprinde şi perioada 2000-2006 adică temeinicia pretenţiilor după ce societatea a intrat înprocedura falimentului.
Prin notele de apărare, reclamantul susţine că declanşarea proceduriifalimentului societăţii comerciale are aceeaşi geneză şi se găseşte în acelaşi comportamentabuziv şi discreţionar al autorităţilor statului prin declanşarea procesului penal împotrivaasociatului, fost administrator al societăţii.
Profitul net de la jumătatea anului 1995 de 1.030.464.000 lei (când paritatealeu/dolar era în jur de 2000 lei) constituia un indicator de performanţă care în lipsaintervenţiei abuzive a autorităţilor statului împotriva asociatului administrator ar fi pututpăstra aceiaşi parametrii de dezvoltare şi nicidecum intrarea în faliment, în concluzie şiiniţierea acestei procedurii în temeiul Legii 64/1995 constituie un rezultat al declanşăriiabuzive a procesului penal împotriva reclamantului.
Reprezentanta Statului a considerat privitor la această chestiune că iniţiereaprocedurii falimentului nu prezintă relevanţă în prezenta cauză, renunţând la atragerearăspunderii administratorului ca urmare a pronunţării deciziei de achitare.
Tribunalul, analizând apărarea de fond invocată de Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, respectiv incidenţa în cauză a disp.art.96alin.5 din Legea 303/2004, în conformitate cu care: nu este îndreptăţită la reparareapagubei persoana care în cursul procesului a contribuit în orice mod la săvârşirea eroriijudiciare de către judecător sau procuror" apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile impusede textul de lege precitat, câtă vreme independent de atitudinea reclamantului (învinuit-inculpat în faza de urmărire penală) existenţa faptei penale, respectiv săvârşirea infracţiuniide evaziune fiscală depindea în mare măsură de interpretarea dispoziţiilor legale (art.VII dinAcordul GATT, ratificat prin Decretul 183/1980) şi întemeiat pe acestea instanţa dejudecată a dispus achitarea inculpatului de sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii prev.şiped.de art.12 din Legea 87/1994, luând în considerare concluziile cuprinse în raportul deexpertiză întocmit de expert Grădinaru Rodica (filele 132-139 dosar nr.818/2003).
În considerentele sentinţei penale nr.1106/2003 cât şi în sentinţa penalănr.859/2004 pronunţată în rejudecare de Judecătoria Satu Mare, se concluzionează că ()articolele de reclamă, marketing şi management nu erau în măsură să mărească preţulprodusului importat, nu erau supuse taxării separate".
În consecinţă, conduita avută de reclamant în perioada urmăririi penale de alua legătura cu martorii audiaţi în această fază, cum ar fi de exemplu cu martorul V (fila 5456 vol.I - dosar 465/P/1995) şi de a discuta asupra ceea ce urma să declare în faţaorganelor de anchetă, nu este suficientă pentru a da eficienţă dispoziţiilor art.96 alin.5 dinLegea 303/2004 şi de a respinge pretenţiile formulate întemeiat pe efectul normei de dreptprecitate.
Independent de depoziţiile martorilor audiaţi în faza de urmărire penală,rechizitoriul a fost emis în sarcina reclamantului (inculpat) ţinând seama de modul în cares-a realizat facturarea contravalorii produsului (bere), respectiv divizarea preţului berii făcutîn scopul diminuării valorii în vamă şi implicit a obligaţiilor fiscale către Stat, ceea ce înopinia Parchetului a conturat existenţa faptei penale, respectiv a infracţiunii de evaziunefiscală prev.şi ped.de art.12 din Legea 87/1994.
În consecinţă, nu poate fi reţinută contribuţia reclamantului la zădărnicireaanchetei penale sau a cercetării judecătoreşti, cea din urmă având drept rezultatpronunţarea unei hotărâri de achitare pentru fapta penală imputată.
Întemeiat pe aceste considerente, tribunalul a respins incidenţa în cauză adispoziţiilor art.96 alin.5 din Legea 303/2004.
Pe fondul cauzei, tribunalul analizând acţiunea ce formează obiectul cauzei,în raport de dispoziţiile legale în materie şi a probelor administrate, apreciază ca întemeiatdemersul juridic exercitat de reclamant, întemeiat pe următoarele considerente:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare din18.12.2001 reclamantul în calitate de inculpat a fost trimis în judecată pentru săvârşireainfracţiunii de evaziune fiscală prev.şi ped.de art.12 din Legea 87/1994.
Prin acelaşi rechizitoriu şi faţă de aceeaşi persoană, Parchetul de pe lângăTribunalul Satu Mare a dispus scoaterea de sub urmărirea penală pentru infracţiunileprev.şi ped.de art.194 pct.5 din Legea 31/1990 şi pentru infracţiunea prev.şi ped.de art.12din Legea 87/1994, iar în baza art.243 şi art.10 lit.g C.pr.pen.a dispus încetarea urmăririipenale efectuate pentru infracţiunea prev.şi ped.de art.291 C.pen. reţinând intervenţiaprescripţiei răspunderii penale.
Iniţial, faţă de reclamant (învinuit pentru săvârşirea infracţiunilor prev.şiped.de art.12 din Legea 87/1994, folosirea bunurilor societăţii cu rea credinţă în scopcontrar intereselor acesteia, prev.de art.194 pct.5 din Legea 31/1990, fals în evidenţecontabile prev.şi ped.de art.40 din Legea 82/1990 rap.la art.289 alin.1 C.pen.) s-a luatmăsura reţinerii pentru 24 ore prin Ordonanţa emisă de I.P.J.Satu Mare la 30.11.1995 îndosar nr.., înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea emisă de procuror prinOrdonanţa din 1.12.1995 de M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare în dosarnr.465/P/1995.
Ulterior, la 12.02.1996 acelaşi organ de cercetare penală I.P.J.Satu Maredispune din nou reţinerea reclamantului prin ordonanţă, după care Parchetul de pe lângăTribunalul Satu Mare la 13.02.1996 dispune arestarea preventivă pe timp de 5 zile cuîncepere din 13.02.1996 până la 17.02.1996, conform mandatului de arestare preventivănr., iar la 17.02.1996 după punerea în mişcare a acţiunii penale prin ordonanţa din aceiaşidată emite pentru 25 de zile mandat de arestare preventivă până la data de 12.03.1996.
Luarea măsurii de arestare preventivă se întemeiază conform datelorcuprinse în ordonanţă şi mandat pe împrejurarea că pedeapsa prevăzută de lege pentruinfracţiunea de evaziune fiscală este mai mare de 2 ani şi lăsarea sa în libertate ar prezentapericol public, conform art.148 lit.h C.pr.pen.
Prin încheierea nr.543/13.03.1996 Judecătoria Satu Mare la sesizareaParchetului a prelungit durata arestării preventive cu 30 de zile începând cu data de13.03.1996 până la 11.04.1996 inclusiv, iar cu încheierea nr.826/11.04.1006 din nou seadmite sesizarea Parchetului şi Instanţa prelungeşte cu încă 30 de zile durata arestăriipreventive începând cu data de 12.04.1996 până la data de 11.05.1996.
Prin încheierea nr. pronunţată în dosar nr., Judecătoria Satu Mare respingesesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare pentru prelungirea duratei arestăriipreventive a inculpatului X, precizând că motivele invocate de Parchet în ultima sesizare(cea din 11.04.1996) au fost solicitate şi anterior, iar persoana inculpatului oferă suficientegaranţii că nu se va sustrage urmăririi penale în cazul în care va fi cercetat în stare delibertate.
Încheierea pronunţată în cauză a fost menţinută prin decizia penală aTribunalului Satu Mare, sens în care a dispus respingerea recursului ca nefondat declaratîn cauză de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare.
Aşa cum s-a arătat anterior, rechizitoriul Parchetului de pe lângă TribunalulSatu Mare în privinţa reclamantului s-a emis la 18.12.2001 pentru faptele arătate, iarinstanţa de judecată pronunţă prima hotărâre în cauză la data de 30.05.2003, prin care înbaza art.11 pct.2 lit.a rap.la art.10 lit.a C.pr.pen. dispune achitarea inculpatului de subacuzaţia săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prev. şi ped. de art.12 din Legea 87/1994şi cum la data de 11.02.2002 instanţa a încuviinţat în baza art.13 alin.1 C.pen. continuareajudecării procesului şi pentru infracţiunea de uz de fals reţinută la pct.2 din rechizitoriu,dar pentru care a intervenit prescripţia răspunderii penale, la finalizarea cercetăriijudecătoreşti prin aceeaşi hotărâre, instanţa în baza aceloraşi texte de lege, dispuneachitarea inculpatului şi de sub acuzaţia săvârşirii acestei din urmă infracţiuni.
Se constată că inculpatul a executat în stare de arest perioada din12.02.1996 până la 11.05.1006.
Ca urmare a apelurilor exercitate în cauză împotriva acestor hotărâri,tribunalul desfiinţează sentinţa şi trimite cauze spre rejudecare la aceiaşi instanţă.
În rejudecare, din nou instanţa admite cererea formulată în baza art.13alin.2 C.pr.pen.şi dispune continuarea procesului penal, pronunţând pe fond soluţii deachitare pentru ambele infracţiuni,conform sentinţei penale menţinută în apel şi modificatăîn parte prin dec.pen. a Curţii de Apel Oradea.
Ulterior, în urma exercitării contestaţiei în anulare, această din urmăhotărâre a fost desfiinţată şi rejudecând recursul declarat de Parchetul de pe lângăTribunalul Satu Mare, Curtea de Apel Oradea a admis calea de atac exercitată de Parchet şia înlăturat din încheierea de şedinţă din 18.03.2004 a Judecătoriei Satu Mare dispoziţia decontinuare a cercetărilor faţă de inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals prev.şiped.de art.289 C.pen.şi art.40 din Legea 82/1991 rap.la art.289 C.pen, precum şi dispoziţiade achitare a inculpatului luată în baza art.11 pct.2 lit.a rap.la art.10 lit.a C.pr.pen.de subînvinuirea comiteri infracţiunii de uz de fals prev.şi ped.de art.291 C.pen.luată prin sent.pen. a aceleiaşi instanţe, conform dec. pen. din 2005.
După rămânerea definitivă a acestei sentinţe penale reclamantul a promovatprezenta acţiune, având ca obiect pretenţii izvorâte din încălcarea unor drepturirecunoscute de Convenţie şi Constituţia României, pe parcursul celor 10 ani cât a duratprocesul penal, începând cu 30 noiembrie 1995 până la 20 octombrie 2005.
Natura juridică a acestor pretenţii sunt fundamentate în principal pedispoziţiile art.5 şi 6 din Convenţie, respectiv pe violarea dreptului la libertate şi siguranţă apersoanei cât şi a celui de a obţine finalizarea procedurii într-un termen optim şi rezonabilşi a efectelor produse în plan moral şi material.
În urma ratificării Convenţiei, prin Legea 30/1994 drepturile conferite şigarantate de aceasta obligă autorităţile, ca în raport de conţinutul concret al garanţiei, săpună la dispoziţia oricărei persoane un mijloc de corectare a unei situaţii contrareConvenţiei, ca obligaţie pozitivă ce revine Statului în raport cu cetăţeanul, respectiv dreptulla un remediu intern în sensul prevăzut de art.13 din Convenţie şi care reprezintăposibilitatea oricărei persoane care se pretinde victimă de a sesiza o autoritate de stat cu oacţiune prin care să solicite constatarea acestei violări, încetarea sa şi reparareaprejudiciului produs.
Incorporarea Convenţiei în dreptul intern naţional român, conform art.11 dinConstituţie are drept efect aplicarea directă a Convenţiei de către instanţele naţionale, atâtîn privinţa apărării drepturilor fundamentale ale cetăţenilor prin garanţiile conferite deConvenţie cât şi prin repararea unor prejudicii pentru violările produse, sub formă dedespăgubiri, instanţele naţionale fiind astfel competente a se pronunţa în cauză, ţinândseama de jurisprudenţa Curţii recunoscută fără rezerve şi obligatorie, conform art. 3 dinLegii nr. 30/1994. Deciziile Curţii Europene de Justiţie se bucură de autoritatea de lucruinterpretat, fiind opozabile tuturor statelor care au recunoscut Convenţia.
Totuşi, atunci când reglementările interne conţin prevederi mai favorabilecomparativ cu cele internaţionale, prin Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei s-astabilit principiul subsidiarităţii normei internaţionale în materia drepturilor omului faţă denormele din sistemul juridic naţional, formulat în mod expres prin art. 20 din Constituţie,în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 60 din Convenţie.
La data la care reclamantul a fost privat de libertate, începând cu 30noiembrie 1995, era în vigoare Constituţia din 1991 care în materia drepturilor omului ainstituit o prioritate absolută a reglementărilor internaţionale în materie faţă de dreptulintern iar România ratificase deja Convenţia prin Legea 30/18 mai 1994.
Atât norma europeană prin art.5 cât şi cea constituţională încă din 1991apără şi garantează libertatea individuală şi siguranţa persoanei, declarate inviolabile art.23 din Constituţie.
Dreptul la libertate fizică al persoanei nu este unul absolut, fiind susceptibilde limitări serioase, dar pentru ca privarea de libertate a unei persoane să fie consideratălicită trebuie să îndeplinească cumulativ două condiţii - conformitatea măsurii cu dreptulintern şi obligativitatea ca măsura internă să se înscrie într-unul dintre cazurile prevăzuteîn convenţie, măsuri instituite în scopul evitării deţinerii arbitrare a unei persoane.
Fundamentul juridic al unei astfel de măsuri îl reprezintă suspiciunea căpersoana în cauză ar fi comis o infracţiune, iar statul prin autorităţile sale trebuie săprobeze faptul că actele materiale care i se reproşează persoanei reţinute întrunescconţinutul constitutiv al unei infracţiuni determinate - cauza Lukanov c/a Bulgariei 1997.
În speţă, autorităţile statului la data luării măsurii arestării preventive areclamantului aveau obligaţia să verifice dacă acţiunea privind divizarea preţului laprodusul de import realizată de reclamant reprezintă latura obiectivă a infracţiunii deevaziune fiscală prin diminuarea preţului în mod intenţionat şi în scop de a obţine taxevamale mult mai mici, cu prejudicii în acest sens, evident pentru Stat, rezultate dinnerespectarea tarifului vamal de import şi export de mărfuri.
Aşa cum rezultă din art.5 1 lit.c din Convenţie pentru a se dispunearestarea preventivă a unei persoane este necesar să existe motive verosimile de a crede căaceasta a comis o infracţiune, iar autorităţile să producă probele care să susţină acuzaţiapenală îndreptată împotriva celui arestat (cauza Murray c.Maria Britanie - 1996), ori înspeţă suspiciunea întemeiată obiectiv emisă de autorităţile statului privind săvârşirea uneifapte penale de către reclamant, a depins de interpretarea dată a prevederilor art.VII dinAcordul GATT (OG 26/1993 privind tariful vamal de import al României).
Direcţia Generală a Vămilor la solicitarea Inspectoratului Judeţean de PoliţieSatu Mare în privinţa acestei interpretări a transmis cu adresa nr.119/15.02.1996 căvaloare în vamă ca bază de calcul a taxelor vamale şi a celorlalte drepturi datorate bugetuluieste valoare tranzacţională sau preţul efectiv plătit sau de plătit al mărfurilor pe carecumpărătorul trebuie să-l achite furnizorului pentru mărfurile importate, la care se adaugă,în măsura în care au fost efectuate dar nu au fost incluse în preţ elementele prevăzute deart.VIII din Acordul GATT (cheltuieli de transport pe parcurs extern, cheltuieli deîncărcare/descărcare, manipulare pe parcurs extern, cheltuieli de asigurare pe parcursextern). Prin aceste elemente precizează Direcţia Generală a Vămilor Bucureşti, nu intrăcheltuielile de reclamă sau marketing, în acelaşi sens opinând şi Direcţia Generală aImpozitelor Indirecte din cadrul Ministerului Finanţelor conform adresei272445/30.05.1996 (fila 263-266 vol.I dosar 465/P/1995 şi fila 230 vol.II din acelaşidosar).
În faza cercetării judecătoreşti, instanţa a luat în considerare aceeaşiinterpretare confirmată şi de poziţia expertului, condiţii în care probele prezentate deacuzare nu au fost de natură să conducă la condamnarea reclamantului şi mai multinstanţa a constatat că fapta nu există, adică nu s-a produs nici o tulburare a ordiniijuridice sociale şi nu a fost necesară intervenţia statului prin declanşarea acţiunii penale.
În aceste condiţii la data arestării se poate conchide că a fost violat dreptul lalibertate şi siguranţă a persoanei garantat de Constituţie şi Convenţie, iar limitarea permisănu satisface cerinţa impusă de art.5 1 lit.c pentru a putea fi reţinut caracterul ilicit alprivării de libertate, fiind încălcată şi prezumţia de nevinovăţie.
Cât priveşte garanţia oferită de 3 al art.5 din Convenţie, acesta consacrădouă garanţii speciale pentru persoanele lipsite de libertate în baza art.5 1 lit.c şi anume :dreptul de a fi adus de îndată în faţa unui judecător pe de o parte şi dreptul de a fi judecatîntr-un termen rezonabil pe de altă parte şi implicit obligaţii pentru autorităţi de îndeplinirea acestor obligaţii.
Referitor la prima garanţie, pornind de la autoritatea de lucru interpretat subacest aspect, prin decizia pronunţată de Curte în cauza Vasilescu c/a României - 1998 sauPantea c/a României - 2003 (ce pot fi considerate hotărâri pilot care au condus lamodificarea substanţială a Codului de procedură penală prin Legea 281/2003 şi inclusiv arevizuirii Constituţiei prin Legea 429/2003 sub aspectul luării măsurii arestării preventivede către judecător), s-a statuat că procurorul nu oferă garanţiile de independenţă şiimparţialitate pe care le presupune noţiunea de magistrat ( 236-238 cauza Pantea), fiindsubordonaţi mai întâi Procurorului General apoi Ministrului Justiţiei, astfel că nuîndeplinesc condiţia de independenţă în raport cu executivul, dar nici faţă de părţi (cauzaHuber c. Elveţia).
Împotriva reclamantului, măsura arestării preventive a fost emisă deprocurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare, conform ordonanţelordin 13.02.1996, 17.02.1996 şi respectiv a mandatelor de arestare preventivă, aşa cumprevedeau dispoziţiile codului de procedură penală, în vigoare la vremea respectivă.
Legat de cea de a doua garanţie, art.5 3 din Convenţie impune intervenţiade îndată a controlului judecătoresc asupra legalităţii măsurii arestării preventive,promptitudinea unei asemenea proceduri fiind apreciată in concreto, în raport decircumstanţele cauzei, fără ca în interpretarea şi aplicarea noţiunii de promptitudine şăpoată fi aplicat principiul flexibilităţii decât într-o foarte mică măsură, întrucât un controljudecătoresc rapid constituie pentru persoana în cauză o garanţie împotriva unor reletratamente ( 240 - cauza Pantea precum şi cauza Aksoy c/a Turciei - 1996).
În hotărârea Brogan susmenţionată, Curtea a statuat că o perioadă de 4 lunişi 6 ore de la data la care mandatul de arestare a fost pus în executare până la data la carelegalitatea măsurii a fost supusă controlului judecătoresc, depăşeşte limitele temporarestricte fixate de art.5 3 din Convenţie, chiar dacă arestarea era necesară în scopulprotejării colectivităţii în ansamblul său împotriva terorismului ( 242 cauza Pantea).
Potrivit dispoziţiilor legale în materia procedurii penale de la data la care aavut loc arestarea reclamantului, măsura reţinerii putea fi luată de organul de cercetarepenală iar arestarea preventivă precum şi obligarea de a nu părăsi localitatea, puteau filuate numai de procuror sau de instanţa de instanţă conform art.136 C.pr.pen.
Împotriva ordonanţei de arestare preventivă emisă de procuror, era prevăzutăcale de atac sub forma plângerii la instanţa căreia iar fi revenit competenţa să judece cauzape fond - art.1401 C.pr.pen.astfel cum a fost introdus prin Legea 32/1990 cu completărileulterioare şi în tot cursul procesului penal disp.art.1601 C.pr.pen.permiteau inculpatuluiarestat preventiv să ceară punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pecauţiune, competenţa de rezolvare a cererii revenind, în cursul urmăririi penaleprocurorului conform art.1606 alin.5 C.pr.pen., iar împotriva ordonanţei de respinse la fel seputea face plângere la instanţa căreia ar fi revenit competenţa să judece cauza în fondinclusiv, încheierea instanţei era supusă recursului conform art.1609 C.pr.pen.
Din datele cuprinse în dosarul de urmărire penală, rezultă că reclamantul încalitate de învinuit-inculpat arestat la data de 17.02.1996 a fost prezentat judecătoruluipentru soluţionarea plângerii formulată împotriva ordonanţei de respingere a cererii depunere în libertate sub control judiciar din data de 19.02.1996 din dosar nr. a Parchetuluide pe lângă Tribunalul Satu Mare.
Judecătoria Satu Mare cu încheierea nr. a admis cererea de punere înlibertate provizorie sub control judiciar, soluţie care ulterior a fost modificată de instanţa decontrol judiciar, câtă vreme după această dată parchetul a cerut prelungirea durateiarestării preventive, ultima sesizare a parchetului fiind însă respinsă de instanţa dejudecată cu încheierea nr., menţinută de Tribunalul Satu Mare.
Esenţial este însă pentru a se stabili dacă a avut loc o încălcare a garanţieiconferită de Convenţie prin prisma 3 al art.5, dacă legalitatea măsurii arestării preventivea fost supusă controlului judecătoresc, ori din datele prezentate rezultă inclusivposibilitatea legală aflată la dispoziţia persoanei arestare de a contesta ordonanţa dearestare preventivă emisă de procuror şi de a fi adus în faţa judecătorului. Promptitudineaprin care reclamantul a fost prezentat în faţa judecătorului rezultă din data pronunţăriiîncheierii nr. /22.02.1996, apreciată în raport cu data de 17.02.1996 ca fiind rezonabilăşi de acceptat, cu atât mai mult cu cât existau dispoziţii legale în dreptul intern carepermiteau contestarea în instanţă a ordonanţei de arestare preventivă emisă de procuror.
Prin urmare, singura garanţie încălcată din acest paragraf ( 3 al art.5) apareca fiind în legătură cu emiterea mandatului de arestare de către procuror, unde în raport dereperele stabilite de Curte prin deciziile ce se bucură de autoritate de lucru interpretat,tribunalul a constatat încălcarea acestei garanţii, doar sub acest aspect.
Prin considerentele de mai sus, tribunalul apreciază că aceleaşi argumentepot fi folosite şi pentru ceea ce garantează 4 al art.5 din Convenţie sub forma dreptului larecurs contra privării de libertate, încheierile şi hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauzăaparţin instanţelor de judecată competente, despre care reclamantul a fost înştiinţat şiprezentat în faţa judecătorului pentru susţinerea cauzei în prezenţa avocatului, condiţii încare tribunalul a apreciat că nu poate fi reţinută vreo îngrădire a acestui drept.
Concluzionând, din perspectiva acestor garanţii tribunalul a reţinut că încursul procesului penal (urmărire penală) reclamantul a fost victima unei arestări nelegale,limitarea dreptului la libertate şi siguranţă nu a avut un caracter licit prin faptul cămotivele verosimile prezentate de autorităţile statului nu au condus la pronunţarea uneihotărâri de condamnare, iar instanţa a constatat definitiv că fapta nu există.
Cât priveşte pretinsa încălcare a articolului 6 alin. 1 din Convenţie, judecareacauzei in timp rezonabil sau mai nou denumit termen optim şi previzibil, ridicat la rang dedrept fundamental prin cuprinderea sa in Constituţie, art. 21 alin.3 tribunalul a apreciat căperioada celor 10 ani de zile, descrisă pe larg, mai sus nu respectă exigenţele de celeritate,fiind înregistrate şi perioade de inactivitate a autorităţilor,de nerespectare a unor dispoziţiilegale de citarea ceea ce a condus la dilatarea procedurii prin rejudecare, iar complexitateacauzei poate fi considerată de tip mediu, motive pentru care tribunalul a luat în considerareşi această încălcare.
Remediul intern pentru a obţine repararea pagubei, sub aspectelesesizate mai sus a fost creat prin legiferarea expresă în acest sens a condiţiilor în careintervine răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, conformprincipiului înscris în Legea fundamentată prin art.52 alin.3, fiind însă vorba de o eroarecomisă într-un proces penal, repararea pagubei materiale sau a daunelor morale în cazulcondamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, serealizează în condiţiile art.504 alin.1 şi 2 C.pr.pen., raportat la art.998, art.999 C.civ.,corelate cu art. 5 şi 6 din Convenţie.
Reţinând că, reclamantul nu a fost condamnat definitiv şi în urma rejudecăriicauzei să se fi pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, remediul intern în reparareaprejudiciului suferit se întemeiază pe dispoziţiile art.504 alin.2 C.pr.pen.în conformitate cucare are dreptul la repararea pagubei şi persona care, în cursul procesului penal a fostprivată de libertate ori căruia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal",din acest punct devedere fiind justificată obiecţiunea Statului Român privind stabilirea temeiului de drept careasigură repararea prejudiciului suferit de către reclamant.
Răspunderea patrimonială a Statului pentru erorile judiciare sefundamentează pe principiile răspunderii civile delictuale, sens în care se abordează dinperspectiva celor patru condiţii clasice în materie: existenţa prejudiciului, fapta ilicită,vinovăţia şi legătura de cauzalitate.
În cazul în care, eroarea judiciară a produs un prejudiciu, persoana vătămatăpoate cere repararea acestuia, fie că este vorba de prejudiciu moral sau material. Prejudiciulreprezintă rezultatul încălcării unui drept şi în speţă acesta reprezintă dreptul la libertateaşi inviolabilitatea persoanei, care odată produs dă dreptul la reparaţie, pentru a se acoperiipierderea suferită.
În condiţiile răspunderii civile delictuale pentru a se putea obţine reparareaprejudiciului se cere ca acesta să fie cert şi să nu fi fost reparat încă. Caracterul cert alprejudiciului presupune că acesta este sigur atât în privinţa existenţei cât şi în privinţa deevaluare.
Pentru repararea pagubelor materiale şi a daunelor morale legiuitorul prinart.505 C.pr.pen.a prevăzut criteriile pentru stabilirea întinderii reparaţiei în funcţie dedurata privării de libertate, de consecinţele produse asupra persoanei, iar ca modalitatereparaţia constă şi în plata unei sume de bani, ţinând seama de condiţiile celui îndreptăţitla repararea pagubei şi de natura daunei produse.
Dacă fapta ilicită se identifică cu însăşi eroarea judiciară comisă, raportul decauzalitate evident că trebuie să existe între aceasta din urmă şi prejudiciul produs.
Prin cuantificarea pretenţiilor, reclamantul a considerat că suma de24.402.568 lei RON respectiv 244.025.680.000 lei ROL răspunde cerinţei de a obţinerepararea prejudiciului material suferit alături de cel moral pretins la suma de 3.000.000 leiRON (30.000.000.000 lei ROL).
Raţionamentul folosit de reclamant pentru justificarea pretenţiilor materialeîn suma totală de mai sus, a fost găsit de tribunal ca nefondat întrucât:
Proiecţia de dezvoltare a societăţii comerciale cuprinsă în expertiza contabilăîntocmită de o comisie de experţi şi descrisă anterior la capitolul probaţiune, observăm căfoloseşte o metodă lineară, aplicând creşterea de 60\% prognozată până în anul 2006, fără ademonstra ipoteze plauzibile, certe de menţinere a valabilităţii creşterii economice în acestprocent pe parcursul a 10 ani, in raport cu ceilalţi factori macroeconomici determinanţi, înperioada în care la nivel naţional, creşterea economiei era de aprox. 4 - 5 \%, pentruperioada de până în anul 2000, iar pe piaţă au pătruns deja marile brenduri de berenaţionale şi internaţionale.
Dezvoltarea spectaculoasă a societăţii din punct de vedere economic şimanagerial susţinută de experţi apare totuşi ca fiind infirmată de starea de falimentdeclanşată încă din anul 1998, când lipsa disponibilităţilor băneşti din cont a condus lainiţierea acestei proceduri de insolvenţă din partea creditorilor, finalizată prin încheiereapronunţată de Tribunalul Satu Mare în anul 2000.
Pierderea poziţiei de administrator al societăţii ca urmare a hotărâriiAdunării Generale a Asociaţilor din 1995, nu poate fi pusă exclusiv pe seama declanşăriiacţiunii penale împotriva reclamantului, deşi martorul audiat în această procedură aatribuit o legătură exclusiv de cauzalitate între cele două evenimente ca de altfel şireclamantul. Acesta a fost reţinut pentru prima dată 24 ore la 30.11.1995 în baza uneiordonanţe emise de organul de cercetare penală, eveniment situat după data eliberării dinfuncţia de director, fiind foarte apropiate în timp cele două evenimente, nu este exclusălegătura dintre ele.
Conform prevederilor art.9 din contractul de societate, Adunarea Generală aAsociaţilor avea dreptul să aleagă cu o majoritate de 75\% din voturi pe o perioadă de 2 anidirectorul care va administra societatea, prelungirea mandatului fiind hotărâtă de acelaşiorgan de conducere şi cu aceiaşi majoritate (fila 146 vol.I), ori în acord cu prevederilestatutare la data precitată asociaţii au aprobat eliberarea din funcţia de director a societăţiia reclamantului al cărui mandat a expirat la data de 1 octombrie 1995 şi a numit în funcţiade director pe noul administrator.
Motivele pentru care Adunarea Generală a Asociaţilor nu a înţeles săprelungească mandatul de director în persoana reclamantului, nu pot fi puse exclusiv peseama declanşării acţiunii penale, dar nici excluse în totalitate, ceea ce evident că este înbeneficiul acestuia la stabilirea cuantumului prejudiciului.
Exercitarea unui alt tip de management de către noul administrator, darcare din poziţia de 24\% din capitalul social deţinut, reclamantul nu avea posibilitateastatutară de a schimba forma de organizarea, atribut aflat în competenţa asociatuluimajoritar, a fost mereu imputat de reclamant şi considerat cauza principală a declinuluieconomic al societăţii, aşa cum rezultă în mod constant din apărările susţinute înprocedura de faliment, până la data renunţării la cererea de atragere a răspunderiiadministratorului.
Prin urmare, pierderea bunului de care se plânge reclamantul, ca rezultat aldeclanşării acţiunii penale împotriva sa, nu poate fi privit ca fiind rezultatul exclusiv alacestui eveniment, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu nu este unuldirect, ci conex conjugat cu alte împrejurări.
Situaţia economică a societăţii la data arestării reclamantului şi a declanşăriiprocesului penal, nu poate fi prezumată că ar fi putut subzista la acelaşi nivel, motivepentru care Statul nu poate fi obligat la plata dividendelor cuantificate de comisia deexperţi, la suma arătată, astfel că în lipsa unei certitudini, a transformării eventualităţii înprobabilitate, s-a apelat la judecata in echitate, şi pentru repararea prejudiciului material.
In raţionamentul făcut de instanţă sub acest aspect, nu au fost luate înconsiderare, sub nici o formă pretinsa valoare a părţilor sociale, evaluată de experţi, lasuma arătată mai sus, întemeiat pe faptul că o astfel de obligaţie nu cade în sarcinaStatului, nu rezultă dintr-un raport juridic obligaţional de natură contractuală sau legală,priveşte raporturile dintre asociaţi; şi în prezent reclamantul a rămas asociat, cel puţin aşarezultă din actele statutare, depuse la dosar.
Factorul prejudiciabil se limitează la durata arestării, a depăşirii termenuluirezonabil şi a încălcării garanţiei prevăzută de paragraful 3 al art. 5 din Convenţie.
Prin aceste argumente, nu este înlăturată calitatea de victimă areclamantului, ci dimpotrivă s-a păstrat dreptul subiectiv în limitele legii, a rezonabilităţii şia echităţii, fiind înlăturată orice formă de exercitare abuzivă sau speculativă, aspecte careconstituie o preocupare constantă şi a Curţii Europene care a oferit de multe ori satisfacţiidoar prin constatarea încălcării dreptului, fără compensare materială iar atunci cândacordă astfel de compensări valoarea este rezonabilă ( în cauza Pantea s-a acordat 40.000EUR, sau 10.000 EUR în cauza Bursuc, victime ale torturii ).
Aşadar, judecând în echitate, prejudiciul moral suferit de reclamant a fostapreciat la suma de 20.000 lei RON (2.000.000.000.lei ROL) ţinând seama de consecinţelenegative suferite personal cât şi de familie, în urma arestării,de intensitatea cu care aperceput şi trăit evenimentele, măsura în care i-a fost afectată viaţa personală şiprofesională, relaţiile sociale şi nu în ultimul rând faptul deosebit de grav că a fostvătămată o valoare socială de prim rang, care este libertatea individuală, declarată deConstituţie inviolabilă.
Statutul profesional al reclamantului de profesie economist, cu realeaptitudini manageriale (a se vedea noile societăţi înfiinţate cu actele de bilanţ în anexă,reţinute mai sus), a suferit modificări, prin lipsa de acordare a unui credit moral,arecunoaşterii calităţilor in relaţiile de afaceri care au fost reluate la câţiva ani după ce opiniapublică nu a mai reacţionat, presa nu a mai considerat subiectul de actualitate, fiind astfelştirbit prestigiul şi reputaţia persoanei, valori care definesc personalitatea umană.
Vătămarea acestor drepturi nepatrimoniale acordă celui lezat dreptul ladespăgubiri echitabile, compensatorii şi proporţional cu dimensiunea suferinţelor sale,criterii care au stat şi la baza compensării prejudiciului material, stabilit de tribunal lasuma de 80.000 lei Ron (8.000.000.000 lei Rol), folosind aceeaşi statuare în echitate, dar şiceea ce pare mai aproape de realitate, prezumat cu mai multă certitudine şi dincolo deorice îndoială rezonabilă.
In considerarea celor arătate mai sus, Tribunalul in baza art. 5, art. 6 dinConvenţie, art. 52 alin 3 din Constituţie, art. 504 alin 2, art. 505, art. 506 C.pr.pen.,art.998 c.civ. a admis în parte acţiunea reclamantului conform dispozitivului prezenteihotărâri, cu obligarea Statului la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamant,constând în onorarii experţi, conform chitanţelor de la dosar (filele 248 vol.I şi a încheieriidin 9 noiembrie 2007, în sumă de 16.000 lei). 11
