Funcţionar public cu statut special. Încetarea raporturilor de serviciu urmare a intervenirii unei hotărâri penale definitive de condamnare. Petenta ofiţer de poliţie judiciară. Atacarea ordinului Ministerului Afacerilor de Interne prin care s-a constata
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BRAŞOV Decizie nr. 62/F din data de 10.04.2014
Potrivit art. 69 din Legea nr. 360/2002 raporturile de serviciu ale polițistului încetează atunci când este condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, cu excepția cazurilor în care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pentru infracțiuni săvârșite din culpă. Noțiunile de eliberare din funcție și încetare a raporturilor de serviciu nu sunt identice.
Prevalându-se de prerogativa conferită prin dispozițiile art. 1 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, funcție de care "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim", în speță, reclamanta I.R. solicită a se dispune, în contradictoriu cu pârâtul M1NISTERUL AFACERILOR DE INTERNE și în conformitate cu dispozițiile art. 18 punct 4 din legea sus-menționată, anularea Ordinului Ministrului Afacerilor de Interne nr. II/4809 datat 17.10.2013, în baza căruia s-a constatat încetarea raporturilor sale de serviciu în cadrul IPJ Covasna, urmare a condamnării sale definitive la o pedeapsă rezultantă neprivativă de libertate.
Mai exact, reclamanta, ofițer de poliție judiciară, trimisă în judecată prin rechizitoriul nr. 959/P/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov, a fost condamnată definitiv prin Decizia nr. 2755/18.09.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție la o pedeapsă finală de 6 luni închisoare, în maniera suspendării condiționate, permisivă prin dispozițiile art. 81 Cod penal. Prin Ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. II/4809 din 17.10.2013, ca urmare a acestei condamnări și a propunerii Inspectoratului de Poliție Județean C. nr. S/27758 din 04.10.2013, în temeiul dispozițiilor art.7 alin. (5) din Ordonanța de Urgență. a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea M.A.I., aprobată prin Legea nr. 15/2008, cu modificările și completările ulterioare și în conformitate cu prevederile art.69 alin. (1) și art.73 alin. (1) și (2) din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, s-a constatat încetarea raporturilor sale de serviciu începând cu data de 18.09.2013. Înainte de a se adresa instanței cu prezenta acțiune, în baza Legii nr. 544/2004 a contenciosului administrativ, a formulat plângere prealabilă prin avocat, solicitând revocarea acestui ordin pentru motive de nelegalitate și de netemeinicie, plângere ce a fost respinsă. Începând cu data de 22.04.2013, reclamanta susține că a beneficiat de concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani și de o indemnizație lunară aferentă. În probațiune, în acest sens a depus Dispoziția nr.29069 din 18.04.2013 emisă de Seful Inspectoratului de Poliție al Județului C. și Certificatul de naștere seria … al copilului C.E.. Dacă în perioada 18.04.2013 - 14.10.2013, reclamanta a primit drepturile cuvenite, ca urmare a emiterii Ordinului a cărui anulare o solicită, susține că a fost obligată să restituie suma de 1056 lei reprezentând " norma de hrană necuvenită" pentru perioada 18- 30.09.2013 și pentru luna octombrie 2013 precum și suma de 348 lei, reprezentând "indemnizație creștere copil necuvenită" pentru perioada 18 — 30.09.2013. Potrivit dispozițiilor art.21 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 96/2003, privind protecția maternității la locul de muncă, "este interzis angajatorului să dispună încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu în cazul salariatei care se află în concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până 1a 2 ani". De la această prevedere imperativă există o singură derogare, cuprinsă în mod explicit în alin. (3) al art.21: "Dispozițiile alin. (1) nu se aplică în cazul concedierii pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare sau a falimentului angajatorului, in condițiile legii". De asemenea, O.U.G. nr.111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copilului prevede că persoanele care în ultimul an anterior nașterii copilului au realizat timp de 12 luni venituri din salarii pot beneficia opțional de concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani, precum și de o indemnizație lunară. Angajatorul are obligația de a aproba concediul pentru creșterea copilului prevăzut la art.2 alin. (1), precum și concediul fără plată prevăzut la art.6 alin. (1). Perioada de acordare se stabilește de comun acord cu angajatorul. Prin urmare, susține reclamanta, este interzis angajatorului să dispună încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu salariatei/salariatului care se află in concediu pentru creșterea copilului in vârstă de până la 1 an sau până la 2 ani, respectiv 3 ani în cazul copilului cu handicap. Prin urmare, dispozițiile art.21 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr.96/2003 și ale art.25 alin. 2 din O.U.G. nr. 111/2010, interzic angajatorului să dispună încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantei, în perioada în care aceasta se află in concediul pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani. Actele normative mai sus citate, instituie o singură derogare de la această interdicție și anume, doar în cazul concedierii pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare sau a falimentului angajatorului, in condițiile legii, situație care nu este însă aplicabilă în prezenta cauză. În consecință, prezenta acțiune având ca obiect anularea pentru motive de nelegalitate și netemeinicie a Ordinului Ministrului Afacerilor Interne nr. II/4809 din 17.10.2013, este, în opinia reclamantei, întemeiată În replică, pârâtul, prin întâmpinarea depusă cu respectarea cerințelor inserate în art. 205-206 din Codul de procedură civilă, învederează că deși reclamanta solicită anularea O.M.A.I. nr. II/4809 din 17.10.2013 prin care s-a constatat încetarea raporturilor sale de serviciu, invocând ca și motiv de nelegalitate a acestui act administrativ faptul că la data emiterii acestuia se afla în concediu pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la doi ani, motiv susținut de prevederile art. 21 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 96/2003, practic prin ordinul în discuție, la propunerea IPJ C., în temeiul art. 69 alin. 1 lit. i și art. 73 alin. 1 și 2 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, s-a constatat doar încetarea raporturilor de serviciu ca urmare a intervenirii unei hotărâri penale definitive de condamnare a sa la o pedeapsă finală de 6 luni închisoare pentru două infracțiuni concurente comise cu intenție și nu din culpă. Mai exact, dacă dispozițiile art. 21 alin. 1 lit. d din OUG nr. 96/2003 invocate de către reclamantă reglementează doar măsuri de protecție socială pentru salariatele gravide și mame, lăuze sau care alăptează, funcție de prevederile Legii nr. 360/2002 încetarea raporturilor de serviciu în situația existenței unei condamnări nu se dispune, ci operează de drept, emitentul actului administrativ neavând competența de a dispune încetarea raporturilor de serviciu, ci doar de a lua act că aceasta a intervenit de drept la data prevăzută de lege, respectiv când hotărârea a rămas definitivă. În conformitate cu prevederile art. 69 alin.(1) lit. i) din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare: "încetarea raporturilor de serviciu ale polițistului se dispune în mod corespunzător de către persoanele care, potrivit art. 15, au competenta de acordare a gradelor profesionale și are loc: când este condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, cu excepția cazurilor in care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau amenzii penale pentru infracțiuni săvârșite din culpă";. În considerarea prevederilor legale care reglementează cazurile care determină încetarea raporturilor de serviciu ale po1ițiști1or, precum și a situației reclamantei, condamnată definitiv pentru o infracțiune săvârșită cu intenție, a fost emis O.M.A.I. nr. II/4809 din 17.10.2013 prin care s-a constatat încetarea raporturilor sale de serviciu, acestea încetând de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Potrivit celor inserate în cuprinsul art. 2 alin. 1 din Legea nr. 360/2002, polițistul este investit cu exercițiul autorității publice, pe timpul și în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor și îndatoririlor de serviciu, în limitele competentelor stabilite prin lege, iar una dintre condițiile necesare dobândirii acestei calități este aceea de a nu avea antecedente penale (așa cum rezultă din art. 10 alin. (1) lit. b) din actul normativ menționat). Prin urmare, prevederile legale invocate în cererea introductivă nu pot fi primite ca motive de nelegalitate ale actului administrativ a cărui anulare se solicită, având în vedere că acestea instituie obligația în sarcina angajatorului de a nu dispune încetarea raporturilor de serviciu, ci de a constata că acestea au încetat de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Se arată de asemenea că susținerile reclamantei sunt nefondate, având în vedere prevederile art. 38 alin.(3) din H.G.nr.52/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copilului, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora: "în situația în care perioada concediului pentru creșterea copilului și a indemnizației aferente raportului de muncă sau de serviciu al persoanelor prevăzute la alin.1 încetează, plata indemnizației se asigură, prin agențiile teritoriale, până la împlinirea de către copil a vârstei de 1 an, după caz, 2 ani, respectiv 3 ani în cazul copilului cu handicap". Astfel cum reiese din Adresa I.P.J. C. nr. 26667 din 12.12.2013, reclamanta a beneficiat și beneficiază în continuare de plata indemnizației lunare pentru creșterea copilului până la împlinirea de către copil a vârstei de 2 ani, astfel încât aceasta nu poate justifica o vătămare. Concluzionând, pârâtul solicită a se constata legalitatea O.M.A.I. nr. 11/4809 din 17.10.2013 și a se dispune respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată. Curtea, cercetând cuprinsul înscrisurilor existente la dosar, raportând susținerile reclamantei la dispozițiile legale incidente, a reținut următoarele : - dacă manifestarea de voință a autorității administrației publice trebuie făcută, de regulă, în formă scrisă, pentru că voința neexteriorizată nu poate produce efecte juridice, în speță, un subiect de drept investit cu putere publică, mai precis o autoritate publică de interes național, a emis un act administrativ datat 17.10.2013 prin care a constatat, începând cu data de 18.09.2013, încetarea raporturilor de serviciu ale inspectorului de poliție IR din cadrul IPJ C., urmare a condamnării sale în baza unei hotărâri penale definitive, respectiv decizia nr. 2755/18.09.2013 a ÎCCJ. Aceasta a fost condamnată la o pedeapsă rezultantă de 6 luni închisoare, alegându-se ca și modalitate de executare suspendarea condiționată pe durata unui termen de încercare de 2 ani și 6 luni, - în privința Ordinului nr. II/4809/17.10.2013, opozabil unui polițist sancționat penal, se pune problema cenzurării unui act administrativ: a) emis de un organ unipersonal competent și în limitele competenței sale, respectiv a unui ordin emis de Ministrul Afacerilor de Interne în temeiul dispozițiilor art. 7 din OUG nr. 30/2007, acesta având aptitudinea legală de a conduce acest minister și de a emite acte administrative de genul celui în discuție, b) emis în forma scrisă și cu procedura prevăzută de lege,
c) conform din punct de vedere al conținutului cu dispozițiile legale în vigoare, întemeiat juridic, bazându-se în principal pe dispozițiile art 69 alin. 1 lit i din Legea nr. 360/2002 funcție de care "încetarea raporturilor de serviciu ale polițistului se dispune în mod corespunzător de către persoanele care, potrivit art. 15, au competența de acordare a gradelor profesionale și are loc:
i) când este condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, cu excepția cazurilor în care s-a dispus suspendarea executării pedepsei închisorii sau amenzii penale pentru infracțiuni săvârșite din culpă";, pe dispozițiile art. 7 din OUG nr. 30/2007 în raport cu care "în exercitarea atribuțiilor legale, ministrul internelor și reformei administrative emite ordine și instrucțiuni, care pot avea caracter normativ sau individual";, ministrul fiind cel care reprezintă și angajează ministerul în raporturile cu celelalte autorități publice, pe mențiunile inserate în decizia penală nr. 2755/2013 a ÎCCJ menționată mai sus, d) al cărui semnatar nu a interpretat greșit dispozițiile legale enumerate în preambulul său, după cum nu a aplicat o altă dispoziție decât cea care trebuia aplicată raportului social cu care a fost investit,
- dacă în esență, nulitatea este sancțiunea care intervine în cazul în care nu se respectă la încheierea unui act juridic administrativ condițiile sale de validitate iar în privința legii în raport cu care se apreciază existența cauzei de nulitate, legiuitorul optează pentru legea în vigoare la momentul încheierii actului ("tempus regit actum";), și în speță reclamanta urma a indica cauzele anulării actului atacat, existente la momentul adoptării lui. Prin urmare, nulitatea presupune un act nevalabil, cauzele sale fiind contemporane momentului încheierii actului, nepresupunând neîndeplinirea unor formalități ulterioare încheierii lui. Ea intervine în caz de lipsă ori nevalabilitate a unei condiții de fond a actului juridic, în cazul nerespectării formei cerută ad validitatem. Or, în speță, ordinul înregistrat sub nr. II/4809 datat 17.10.2013 nu produce efecte contrarii normelor juridice ce guvernează încheierea sa valabilă, nu a fost emis în temeiul unor dispoziții legale abrogate sau neconstituționale, nu prezintă vicii de ilegalitate, vicii care să fi fost expuse și probate de către reclamantă. Mai mult, prin acțiunea dedusă judecății deși se solicită a se constata anularea unui act administrativ, nu se invocă încălcarea condițiilor de fond, de formă sau de procedură stabilite de lege pentru validitatea lui. Aspectele expuse de către reclamantă nu afectează validitatea actului sus menționat, acesta având valoare juridică prin el însuși, valoare care îi creează o prezumție de autenticitate și de veridicitate ce poate fi răsturnată prin proba contrară, probă care în speță lipsește,
- actul atacat este emis de persoana care are abilitare legală de a-l emite, cuprinzând toate elementele obligatorii, raportându-se la un polițist condamnat pentru două infracțiuni concurente prin hotărâre judecătorească definitivă, vizând practic doar încetarea raporturilor sale de serviciu începând cu data rămânerii definitive a deciziei penale. Prin urmare, petentei, sancționată penal, nu îi sunt aplicabile prevederile art. 21 alin. 1 lit. d din OUG nr. 96/2003 ci cele ale art. 69 alin. 1 lit. i din Legea nr. 360/2002, încetarea raporturilor sale de serviciu fiind cauzată de condamnarea sa penală, situație incompatibilă cu statutul de polițist. Reclamanta a fost menținută în activitate până la soluționarea definitivă a cauzei penale, iar încetarea raporturilor de serviciu nu a generat și întreruperea virării indemnizației prevăzută de art. 2 din OUG nr. 111/2010, considerent față de care au fost transmise Primăriei S. documentele care au stat la baza acordării concediului de creștere și îngrijire a copilului în vârstă de până la doi ani, concediu ce se va finaliza la data de 15.01.2015. Indiferent de data emiterii actului administrativ prin care se constată încetarea raporturilor de serviciu ale unui polițist din considerentul mai sus expus, practic încetarea operează de drept de la momentul rămânerii definitive a deciziei penale, în speță, începând cu data de 18.09.2013,
Date fiind cazurile care determină încetarea raporturilor de serviciu ale polițiștilor, dar și situația reclamantei, condamnată definitiv pentru două infracțiuni săvârșite cu intenție, aflate în concurs real, sesizând că în această ipoteză încetarea operează de drept de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, și că practic ea nu se dispune ci se constată intervenită de către emitentul actului administrativ, care nu poate decât să ia act că aceasta a intervenit de drept la data prevăzută de lege, Curtea, față și de considerentele sus expuse, a respins ca neîntemeiată acțiunea dedusă judecății, menținând întru-totul actul administrativ atacat.
