Infracţiuni la Legea nr. 78/ 2000 - competenţa procurorului de a efectua urmărirea penală.
| Comentarii |
|
Rechizitoriul din 28 ianuarie 2008 (dosar nr. 1/ P/ 2007 al D.N.A. - Serviciul Teritorial Suceava), precum şi rechizitoriul din 5 martie 2009 (dosar nr. 19/ P/ 2008 al aceluiaşi serviciu) ne-au dat prilejul să facem o analiză a dispoziţiunilor legale ce reglementează competenţa materială a procurorului de a efectua urmărirea penală în cazul infracţiunilor de corupţie prevăzute în Legea nr. 78/ 2000.
în ambele dosare, inculpaţii au fost cercetaţi pentru infracţiuni de corupţie incriminate prin Legea nr. 78/ 2000 şi, în ambele, procurorul a delegat ofiţeri din cadrul Brigăzii poliţiei judiciare să efectueze acte de urmărire penală - respectiv audieri de martori (probabil întâmplător, în unul dintre dosare au fost audiaţi de către ofiţerul de poliţie tocmai martorii propuşi în apărare de către inculpat). în rezoluţiile de delegare, procurorul a făcut trimitere la art. 217 alin. (4) C. proc. pen. şi la art. 10 alin. (4) din O.U.G. nr. 43/ 2000.
Suntem de părere că, delegările făcute de procuror contravin dispoziţiunilor legale în vigoare la acea dată.
Este adevărat că, potrivit art. 217 alin. (4) C. proc. pen., în cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune prin ordonanţă ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliţiei judiciare. Aceasta însă, numai în situaţiile în care urmărirea penală se efectuează, în mod obişnuit, de către organele de cercetare ale poliţiei judiciare (art. 207 C. proc. pen.) sau de către organele de cercetare penală speciale (art. 208 C. proc. pen.), sub supravegherea procurorului, şi în care, potrivit art. 209 alin. (2) C. proc. pen. „procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează".
Numai atunci când procurorul efectuează urmărirea penală în temeiul acestui text, preluând atribuţiunile organelor de cercetare ale poliţiei judiciare sau ale organelor de cercetare penală speciale, poate să dispună prin ordonanţă, potrivit art. 217 alin. (4) C. proc. pen., ca unele acte să fie efectuate de organele de cercetare penală amintite.
Nici într-un caz însă, nu este permisă delegarea, atunci când urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror - cazuri prevăzute în art. 209 alin. (3) C. proc. pen. (în caz contrar, noţiunea „în mod obligatoriu" nu şi-ar mai găsi rostul în text).
Şi cum art. 22 din Legea nr. 78/ 2000 prevede expres că „în cazul infracţiunilor prevăzute de prezenta lege urmărirea penală se face în mod obligatoriu de către procuror", ca şi în cazurile enumerate la art. 209 alin. (3) C. proc. pen., apreciem nelegale ordonanţele procurorului prin care anumite acte de urmărire penală au fost date în competenţa poliţiei judiciare.
Mai trebuie să remarcăm că art. 22 a fost introdus în Legea nr. 78/ 2000 prin Legea nr. 161/ 2003, lăsând astfel fără aplicare dispoziţiunile art. 10 alin. (4) din O.U.G. nr. 43/ 2002, potrivit cărora „actele întocmite de ofiţerii poliţiei judiciare din dispoziţia scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia".
Evident, nelegalitatea la care ne-am referit în precedent este supusă unei sancţiuni.
Astfel, potrivit art. 332 alin. (2) C. proc. pen. instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie - cazul în speţă.
De observat că textul este imperativ, impunând instanţei soluţia de restituire şi nelăsându-i alternativă.
Cu toate acestea, Judecătoria Suceava în dosarul nr. 706/ 314/ 20081, precum şi Tribunalul Suceava în dosarul nr. 1780/ 86/ 20092 au respins cererile de restituire, cu motivarea că actele de urmărire penală efectuate de organele poliţiei judiciare pot fi refăcute de judecător, în timpul cercetării judecătoreşti.
Magistraţii au tratat astfel nelegalitatea ca fiind sancţionată cu nulitatea relativă a actelor de procedură efectuate de poliţia judiciară, contrar dispoziţiilor art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., potrivit cărora, dispoziţiile relative la competenţa după materie sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii care nu poate fi înlăturată în nici un mod (nulitate absolută).
