Infracţiuni rutiere. Gradul de pericol social al unei infracţiuni. Apreciere
| Comentarii |
|
Întrucât autovehiculul format de către inculpat nu avea elementele de identificare esenţiale în funcţie de care se procedează la înmatriculare (respectiv seria de motor şi de caroserie), fiind în prezenţa unui autovehicul neînmatriculat şi cu numere false de înmatriculare, rezultă că au fost săvârşite infracţiunile prevăzute de art. 35 alin. 1 şi, respectiv, art. 35 alin. 2 din Decretul nr. 328/1996.
Aprecierea gradului de pericol social al faptei este o chestiune de fapt asupra căreia instanţele învestite cu fondul cauzei decid în mod suveran.
(Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a Il-a penală, decizia nr. 366 din 5 martie 2001)
CURTEA,
Asupra contestaţiei în anulare.
Prin sentinţa penală nr. 1015/19.10.1999 a Judecătoriei Giurgiu, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d C. pr. pen. a fost achitat inculpatul D.F. pentru infracţiunea prevăzută de art. 35 alin. 1 şi 2 din Decretul nr. 328/1966 cu aplicarea art. 37 lit. b C. pen. şi a art. 41 alin. 2 C. pen.
în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b1 C. pr. pen. a fost achitat acelaşi inculpat pentru infracţiunea prevăzută de art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b C. pen.
în baza art. 91 C. pen. s-a aplicat inculpatului o amendă administrativă de 1.000.000 lei.
S-a dispus anularea înscrisului falsificat.
Analizând materialul probator, instanţa de fond a reţinut că martorul N.C. a deţinut un autoturism marca Mercedes de culoare verde, avariată în proporţie de 70-80% în urma unui accident rutier, autoturism înmatriculat cu nr. 2-GR-6671 la IPJ Giurgiu. De asemenea, s-a reţinut că aceeaşi persoană mai deţinea o caroserie Mercedes de acelaşi tip cu autoturismul avariat de culoare galbenă, pe care o cumpărase de la martorul N. Ş. în cursul anului 1994.
Din probele administrate a mai rezultat că în cursul anului 1995 în urma unei înţelegeri cu martorul sus-menţionat, inculpatul D.F. a intrat în posesia autoturismului Mercedes de culoare verde înmatriculat sub nr. 2-GR-6671 ce era avariat şi a caroseriei de culoare galbenă neînmatriculată, caroseria de culoare galbenă fiind lăsată în curtea martorului N.C. unde se află şi în prezent. Astfel, inculpatul a preluat autovehiculul cu nr. 2-GR-6671 şi l-a recarosat, punându-i caroseria de culoare galbenă, având aceeaşi marcă de Mercedes. De asemenea, a comandat plăcuţe cu nr. de înmatriculare 2-GR-6671 care de fapt corespundeau autoturismului Mercedes care fusese avariat, iar în luna iunie 1996 autoturismul Mercedes înmatriculat sub nr. 2-GR-6671 având caroseria schimbată cu cea galbenă, a fost prezentat în vederea omologării la Registrul Auto Român, - Sucursala Bucureşti, alături de actele din care rezultă reparaţia, deviz de înlocuire al caroseriei şi copie după certificatul de înmatriculare, ocazie cu care s-a întocmit raport de verificare tehnică în vederea omologării precum şi cartea de identitate în care au figurat elementele de identificare ale autovehiculului respectiv, seria şasiu care au rămas înmatriculate pe nr. 2-GR-6671.
Rezultă astfel, că în fapt a fost schimbată numai caroseria autoturismului Mercedes de culoare veide ce fusese distrusă de 70-80%, cu caroseria Mercedes de culoare galbenă, situaţie faţă de care instanţa de fond a apreciat că nu se poate reţine în sarcina inculpatului infracţiunea prevăzută de art. 35 alin. 1 şi 2 din Decretul nr. 328/1996, întrucât potrivit art. 94 alin. 1 lit. e din acelaşi decret, această faptă constituie contravenţie.
în ce priveşte infracţiunile prevăzute de art. 288 şi 291 C. pen., instanţa a reţinut că faptele au fost săvârşite de inculpat, acesta le-a recunoscut regretând comiterea lor şi având în vedere atingerea minimă adusă valorilor sociale apărate de lege, situaţia concretă în care aceasta a fost comisă, instanţa de fond a constatat lipsa pericolului social al faptelor şi a aplicat în baza art. 91 C. pen. o amendă administrativă.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu criticând-o sub aspectul achitării inculpatului pentru cele trei infracţiuni pentru care a fost trimis în judecată.
Astfel, se susţine că motivarea primei instanţe pentru a argumenta achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 35 alin. 1 şi 2 din Decretul nr. 328/1966 se bazează pe o gravă
eroare în aprecierea probatoriului administrat, în condiţiile în care din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză rezultă că inculpatul a luat de la domiciliul martorului N.C. un autoturism marca Mercedes de culoare galbenă ce nu avea motor şi cutie de viteze, reparându-l prin adăugarea pieselor necesare, după care pentru a putea să-i justifice provenienţa şi să-i întocmească carte de identitate, a completat în fals o factură semnatăîn alb de S.C. „M.“ S.R.L. Bucureşti.
Din declaraţiile martorului N.C. rezultă că la caroseria maşinii galbene inculpatul a preluat de la celălalt autoturism de culoare verde numai cutia de viteze, iar în privinţa motorului martorul i-a dat inculpatului suma de 1.000.000 lei reprezentând contravaloarea motorului pe care inculpatul l-a cumpărat de la numitul O.R.
Faptul că inculpatul nu a montat la autoturismul de culoare galbenă motorul celuilalt autoturism, este dovedit şi de declaraţiile martorului M.Ş., care precizează că motorul autoturismului de culoare galbenă se afla în prezent la domiciliul său şi intenţionează să-l repare şi să-l monteze pe propriul autoturism, acest motor fiindu-i adus chiar de N.C. şi nefiind vreodată luat din curtea sa de către inculpat.
Rezultă că folosind mai multe piese de diferite provenienţe (cutia de viteze de la autoturismul BMW, motorul de la un autoturism necunoscut şi caroseria de la autoturismul de culoare galbenă), inculpatul a format un autovehicul cu identitate separată care nu corespunde numerelor de înmatriculare aplicate, respectiv 2-GR-6671, de vreme ce elementele de identificare ale oricărui autoturism în funcţie pe care se stabileşte de către poliţie nr. de înmatriculare, sunt atât seria de motor cât şi cea a caroseriei.
Ne aflăm astfel în faţa aplicării unor numere de înmatriculare false, deoarece autovehiculul care le poartă nu corespunde nici pe de parte semnalmentelor cu care aceste numere sunt găsite în evidenţele poliţiei.
Faptul că inculpatul a aplicat autoturismului de culoare galbenă (care nu este şi nici nu poate fi înmatriculat în circulaţie) nişte numere pe care el le-a considerat corespunzătoare, nu este de natură a-l face să devină un autoturism înmatriculat în circulaţie, întrucât această operaţiune se realizea ’ă numai de către organele de poliţie, iar nu şi pr n liberul arbitru al persoanei.
în concluzie se reţine că fapta comisă de inculpat este prevăzută de legea penală şi constituie infracţiune întrucât inculpatul nu a schimbat doar caroseria unui autoturism cu a altuia (deşi şi în acest mod fapta ar constitui infracţiune), ci dintr-o multitudine de piese a format un autoturism nou la care a aplicat un număr de înmatriculare ce nu îi corespunde.
Faptul că inculpatul a folosit cutia de viteze de la autoturismul al cărui număr de înmatriculare l-a preluat, nu are nici o relevanţă în aprecierea caracterului faptei deoarece cutia de viteze nu este un element de identificare al unui autoturism, neavând număr propriu de serie şi neexistând nici o legătură între ea şi numărul de înmatriculare.
în ce priveşte achitarea dispusă de instanţă pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 288 şi 291 C. pen., Parchetul apreciază că aceasta nu corespunde criteriilor prevăzute de art. 181 C. pen. întrucât inculpatul a avut o atitudine nesinceră în cursul procesului penal, declarând că maşina în cauză a fost cumpărată de la S.C. „M.“ S.R.L. Bucureşti, deşi această firmă nu mai funcţiona din anul 1994, iar obiectul de activitate al acesteia era comercializarea băuturilor alcoolice. De asemenea, inculpatul este în stare de recidivă postexecutorie, neputând fi reeducat prin aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ.
Gradul de pericol social al faptei este subliniat şi de împrejurările comiterii infracţiunii, precum şi de urmarea produsă, inculpatul folosind chitanţa întocmită în fals pentru a obţine cartea de identitate a autoturismului şi a face verificarea tehnică la R.A.R., reuşind astfel prin încălcarea normelor legale să-şi atingă scopul propus.
Prin decizia nr. 295/18.09.2000 a Tribunalului Giurgiu a fost admis apelul declarat de parchet, desfiinţată sentinţa apelată şi în fond, în baza art. 288 alin. 1 cu aplicarea art. 37 lit. b C. pen. a fost condamnat inculpatul la 1 an închisoare.
în baza art. 291 alin. 1 C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. 1 C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la 6 luni închisoare.
în baza art. 35 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. şi art. 37 lit. b C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la 6 luni închisoare.
în baza art. 35 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. şi art. 37 lit. b C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la 1 an închisoare.
în baza art. 33 lit. a, 34 lit. b C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71,64 C. pen.
în baza art. 348 C. pr. pen. s-au declarat ca false factura nr. 216/15.04.1995, cartea de identitate a autovehiculului si chitanta nr. 216/15.04.1995 emisă de S.C. „M.“ S.R.L..
A fost obligat inculpatul la 500.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
S-a reţinut că declaraţiile inculpatului date pe parcursul procesului penal, sunt nesincere şi infirmate de declaraţiile martorilor N.C., M.Ş., O.M., S.Gh., M.C., N.Ş. şi P.E. cât şi de celelalte acte administrate în cauză.
Din declaraţiile martorilor menţionaţi a rezultat că inculpatul a luat de la domiciliul martorului N.C. un autoturism Mercedes de culoare galbenă ce nu avea motor şi cutie de viteze şi care nu putea fi înmatriculat în circulaţie, întrucât nu îndeplinea condiţiile legale, l-a reparat, adăugându-i piesele necesare, după care pentru a putea să-i justifice provenienţa şi să-i întocmească carte de identitate, a completat în fals factura nr. 216/1995 şi chitanţa cu acelaşi număr, semnată în alb de S.C. „M.“ S.R.L.
Martorul N.C., proprietarul celor două autoturisme, a declarat că inculpatul a montat la caroseria autoturismului de culoare galbenă numai cutia de viteze de la celălalt autoturism iar nu şi motorul, dându-i în acest sens inculpatului suma de
1.000.000 lei, reprezentând contravaloarea motorului pe care inculpatul l-a cumpărat de la numitul O.R.
Faptul că inculpatul nu a montat la autoturismul de culoare galbenă motorul celuilalt autoturism, este dovedit cu declaraţia martorului M., care a arătat că motorul autoturismului de culoare verde se află în prezent la domiciliul său, intenţionează să-l repare şi să-l monteze pe propriul autoturism, acest motor fiindu-i adus chiar de martorul N.C. şi nefiind luat niciodată din curtea sa de către inculpat.
Cu alte cuvinte, inculpatul i-a format un autovehicul cu identitate separată care nu corespunde numerelor de înmatriculare aplicate (2-GR-6671) deşi a folosit piese de provenienţă diferită (cutia de viteze de la autoturismul BMW, motorul de la un autoturism necunoscut şi caroseria de la un autoturism de culoare galbenă).
După cum se ştie, elementele de identificare ale oricărui autoturism în funcţie de care se stabileştede către organul de poliţie numărul de înmatriculare, sunt atât seria de motor cât şi seria caroseriei.
Prin simplul fapt că inculpatul şi-a schimbat caroseria de la un autoturism care nu era înmatriculat conducând autoturismul pe drumurile publice, a săvârşit infracţiunile prevăzute de art. 35 alin. 1 şi 35 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966.
Faptul că inculpatul a folosit cutia de viteze de la autoturismul al cărui număr de înmatriculare l-a preluat, nu are nici o relevanţă în aprecierea caracterului penal al faptei, întrucât cutia de viteze nu este un element de identificare al unui autoturism, neavând număr propriu de serie şi nici o legătură cu numărul de înmatriculare.
în ce priveşte infracţiunile prevăzute de art. 288 şi 291 Cod penal pentru care s-a dispus achitarea inculpatului pe motiv că faptele sunt lipsite de pericolul social al unei infracţiuni, în mod greşit prima instanţă a apreciat în acest sens, întrucât nu a ţinut seama de împrejurările concrete în care inculpatul le-a comis şi de atitudinea nesinceră în cursul procesului, declarând că a cumpărat maşina de la S.C. „M.“ S.R.L., deşi această firmă nu mai funcţionează din anul 1994, iar reprezentanţii săi nu au încheiat niciodată afaceri cu acesta, firma având alt obiect de activitate. în plus, inculpatul se află în stare de recidivă postexecutorie prevăzută de art. 37 lit. b C. pen. întrucât după executarea pedepsei de 6 ani închisoare - aplicată pentru infracţiunea de înşelăciune prin sentinţa penală nr. 350/22.04.1992 a Tribunalului Militar Bucureşti şi mai înainte de a se împlini termenul pentru reabilitare, a comis infracţiunile în cauza de faţă.
împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul fără a-şi motiva în scris recursul şi fără a se prezenta în faţa Curţii de Apel Bucureşti pentru susţinerea lui orală.
Prin decizia penală nr. 1960/24.11.2000 a C.Ap.B. - Secţia a ll-a penală a fost respins ca nefondat recursul declarat de inculpat.
Examinând legalitatea şi temeinicia deciziei recurate, Curtea a constatat că în speţă nu îşi găsesc aplicabilitatea cazurile de casare ce pot fi analizate din oficiu, conform art. 3859 alin. 3 C. pr. pen.
împotriva deciziei pronunţate în recurs cu nr. de mai sus, la 5 februarie 2001 inculpatul a formulat contestaţie în anulare întemeiată de dispoziţiile art. 386 alin. 1 lit. aC. pr. pen.
în motivarea contestaţiei se arată că la data judecării recursului, procedura de citare a sa nu a fost îndeplinită conform legii, întrucât deşi în cererea de recurs a menţionat domiciliul din Bucureşti, B-dul Dimitrie Cantemir bl. 4, ap. 2, sector 4 şi reşedinţa în aceeaşi localitate, str. Lipova nr. 42, ap. 4, sector 1, instanţa de recurs a considerat că procedura ar fi îndeplinită pentru motivul că ar exista dovada de afişare a citaţiilor la prima adresă.
în ce priveşte cealaltă adresă unde locuia în realitate apare o menţiune în sensul că recurentul s-ar fi mutat, ceea ce nu corespunde adevărului, astfel că în aceste condiţii recurentul nu a avut cunoştinţă de termenul din ziua de 24.11.2000 când s-a judecat recursul.
Se mai arată că citarea trebuia să se facă la adresa din str. Lipova nr. 42, ap. 4, sector 1, întrucât acolo avea locuinţa statornică potrivit art. 13 din Decretul nr. 31/1954.
La termenul din 12.02.2001, cu concluziile apărătorului contestatorului şi ale reprezentantei parchetului, Curtea, deliberând a constatat că motivele invocate de contestator se încadrează în dispoziţiile art. 396 lit. a C. pr. pen., astfel că a admis în principiu contestaţia în anulare formulată.
După acordarea termenului şi terminarea dosarului de recurs s-a prezentat un alt apărător al contestatorului care a depus o adresă referitoare la starea de arest a contestatorului şi a solicitat să se dispună suspendarea executării deciziei atacate.
La termenul la care a avut loc judecata contestaţiei în anulare, respectiv 5 martie 2001, a fost depus la dosar în copie un înscris din care rezultă calitatea de reclamant a contestatorului din prezenta cauză, în dosarul civil nr. 23108/2000 al Judecătoriei sectorului 1, având ca obiect revendicarea ap. nr. 4 din Bucureşti, str. Lipova nr. 42, sector 1.
Examinând actele depuse la dosar în susţinerea contestaţiei în anulare, precum şi dosarul nr. 2555/ 2000 al C.Ap.B. - Secţia a ll-a penală în care s-a pronunţat în recurs decizia contestată, Curtea constată contestaţia în anulare întemeiată.
Potrivit art. 386 alin. 1 lit. a C. pr. pen. împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în cazul când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii.
Examinând această procedură de citare pentru termenul din 24 noiembrie 2000 când Curtea a procedat la judecarea recursului, rezultă că pentru acest termen recurentul a fost citat la două adrese, respectiv str. Lipova nr. 42, ap. 4, sector 1, Bucureşti, şi B-dul Dimitrie Cantemir nr. 21, ap. 2, sector 4, Bucureşti.
Cu privire la prima adresă de citare a inculpatului în legătură cu care acesta afirmă că avea locuinţa statornică, Curtea constată că prin menţiunile existente pe citaţia emisă în cauză, rezultă că „destinatarul este mutat de la adresă şi nu se cunoaşte noua adresă", aspect confirmat indirect chiar de către actele depuse de către inculpat în susţinerea contestaţiei şi din care rezultă că acesta este reclamant într-o cauză civilă; tocmai pentru revendicarea apartamentului de la adresa sus-menţionată, a cărui posesie a pierdut-o în condiţiile în care conform celor expuse în acţiunea introductivă de instanţă, pârâta din respectiva cauză civilă a pătruns cu forţa în apartamentul respectiv, scoţându-i bunurile din locuinţă şi înlocuind încuietorile uşii de acces.
în ceea ce priveşte însă cea de-a doua adresă la care a fost citat de către instanţa de recurs, Curtea constată că pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare sunt menţionate doar strada, numărul acesteia şi sectorul de domiciliu (respectiv str. D. Cantemir, nr. 12, sector 4), deşi din toate actele existente la dosar, rezultă că adresa corectă şi completă era B-dul D. Cantemir nr. 21, bl. 4, ap. 2, sector 4.
în aceste condiţii, cum dovada de îndeplinire a procedurii de citare nu cuprinde elemente esenţiale ale adresei la care recurentul a fost citat (cum sunt blocul şi apartamentul), Curtea constată că pentru termenul la care a avut loc judecarea recursului procedura de citare a inc ulpatului nu a fost legal îndeplinită, motiv pentru ct'e a admis contestaţia în anulare formulată potrivit art. 392 C. pr. pen.
A desfiinţat prin prezenta decizie hotărârea pronunţată de instanţa de recurs şi a procedat de îndată la acelaşi termen de judecată la rejudecarea recursului.
Cu privire la această rejudecare, Curtea a respins astfel solicitarea apărătorului contestatorului în sensul fixării unui termen penîru judecarea cererii de recurs, susţinere întemaiată pe faptul că angajamentul apărătorului ar si fost întocmit doar pentru redactarea şi susţinerea contestaţiei în anulare.
Respingând această cerera, Curtea a avut în vedere împuternicirea avocaţiali existentă la fila 11
din dosar care nu cuprinde nici o menţiune (cu excepţia numărului de dosar) care ar veni în susţinerea celor afirmate de către apărătorul contestatorului. Totodată, pentru a nu prejudicia dreptul de apărare al inculpatului, Curtea a dispus lăsarea dosarului prezent la sfârşitul şedinţei de judecată şi în final chiar suspendarea şedinţei pentru ca apărătorul inculpatului să ia cunoştinţă de actele dosarului şi să formuleze în consecinţă motivele de recurs. Cu toate acestea, apărătorul ales al inculpatului nu s-a mai prezentat, motiv pentru care Curtea a dispus amendarea acestuia cu suma de
500.000 lei conform art. 198 alin. 2 C. pr. pen. şi a numit un apărător din oficiu pentru inculpat, având în vedere starea de arest în care acesta se afla şi faptul că potrivit art. 171 alin. 2 C. pr. pen. apărarea acestuia era obligatorie.
Cu privire la motivele de recurs formulate de către inculpat, acesta, prin apărătorul său din oficiu, a arătat că în cauză este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859pct. 171 C. pr. pen., întrucât în realitate fapta săvârşită de inculpat este de fapt o contravenţie, nefiind prevăzută de legea penală, iar în ce priveşte infracţiunile prevăzute de art. 288 şi 291 C. pen. acestora le lipseşte gradul de pericol social concret, astfel cum a reţinut şi prima instanţă.
Totodată, în ultimul cuvânt, inculpatul a arătat că este nevinovat, solicitând, totodată, efectuarea unei expertize tehnice în cauză. Procedând la rejudecarea recursului potrivit art. 392 alin. 1 C. pr. pen. prin prisma criticilor formulate atât de apărătorul inculpatului cât şi de acesta personal şi a cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 171 şi 18 (în acesta din urmă încadrându-se practic criticile formulate personal de către inculpat prin ultimul cuvânt pe care l-a avut în faţa instanţei de recurs), Curtea constată că acesta este nefondat şi urmează a fi respins în consecinţă.
Din materialul probator administrat în cauză rezultă că martorul N.C. a deţinut un autoturism marca Mercedes de culoare verde, având seria de motor nr. 11591210095959, înmatriculat la IPJ G. cu nr. 2-GR-6671, autoturism care în urma unui accident rutier a fost avariat în proporţie de 70-80%.
în acelaşi timp, acelaşi martor a cumpărat în cursul anului 194 de la martorul N.Ş. o caroserie de Mercedes de acelaşi tip cu cel avariat, însă de culoare galbenă, căreia însă îi lipseau motorul şi cutia de viteze.
în primăvara anului 1995, venind în vizită la martorul N.C., inculpatul a observat în curtea acestuia ambele autoturisme, propunându-i ca în schimbul unei sume de bani să îi facă carte de identitate autoturismului de culoare galbenă, deşi acesta nu putea fi înmatriculat, neîndeplinind condiţiile prevăzute de lege.
Martorul N.C. a fost de acord cu propunerea făcută de inculpat, demontând de pe autoturismul avariat (de culoare verde) atât cutia de viteze cât şi motorul, acestea fiind montate pe caroseria autoturismului de culoare galbenă.
Autoturismul astfel format de către inculpat a fost prezentat de către acesta la R.A.R. la data de
31.07.1995 când a primit omologarea individuală pentru circulaţie.
în acest sens stau mărturie înscrisurile oficiale existente la dosar (f. 55-58 d.u.p.) din care rezultă că seria de motor a autoturismului înmatriculat în circulaţie sub nr. 2-GR-6671, fiind însă deosebite atât seria de şasiu cât şi culoarea (cea a autoturismului prezentat pentru omologare individuală fiind galbenă, iar cea a autoturismului de la care a fost preluat motorul şi care era înmatriculat sub nr. de mai sus fiind verde).
Cu alte cuvinte, inculpatul a format practic un nou autoturism, având o caroserie de culoare galbenă, provenind de la alt autoturism, iar motorul preluat de la autoturismul înmatriculat în circulaţie, noului autoturism astfel format fiindu-i însă ataşat de către inculpat în mod fraudulos nr. de înmatriculare 2-GR-6671.
Ulterior, în primăvara anului 1996, inculpatul a schimbat motorul existent la data respectivă pe autoturismul nou format (motor care provenea de la autoturismul de culoare verde) cu un alt motor întrucât motorul iniţial nu mai corespundea din punct de vedere tehnic.
Din acelaşi material probator rezultă că după ce autoturismul a fost adus în stare de funcţionare, inculpatul a montat acestuia plăcuţe cu nr. de înmatriculare 2-GR-6671 (pe care le-a comandat la un atelier specializat din Bucureşti), deşi acest număr era în realitate nr. de înmatriculare al autoturismului de culoare verde.
în acelaşi timp, după prezentarea autoturismului la R.A.R., inculpatul a circulat de mai multe ori pe drumurile publice cu acest autoturism nou format, care avea aplicate plăcuţele de înmatriculare cu
numărul de mai sus, deşi autoturismul pus astfel în circulaţie nu corespundea din punct de vedere al caracteristicilor de identificare (serie de motor şi caroserie) cu autoturismul în mod real înmatriculat în evidenţele poliţiei sub nr. 2-GR-6671.
Aceste aspecte sunt în parte recunoscute chiar de către inculpat în declaraţiile date în cursul urmăririi penale (f. 14 d.u.p.) în care arată că „maşina era în stare de funcţionare însă nu era înmatriculată având totuşi aplicate plăcuţele cu nr. 2-GR-6671“. Chiar dacă pe parcursul procesului penal prin declaraţiile sincere, inculpatul a susţinutîn esenţă că nu a condus acest autoturism pe drumurile publice (fiind permanent tractat de un alt autoturism); aceste susţineri sunt însă infirmate atât de proprietarul celor două autoturisme (care arată că l-a văzut de foarte multe ori pe inculpat conducând autoturismul respectiv pe raza comunei Vărăşti şi Bucureşti, având aplicat nr. de înmatriculare 2-GR-6671), cât şi de martorii P.N., O.M. şi M.Ş. (aceştia arătând că l-au văzut de asemenea pe inculpat conducând autoturismul respectiv, chiar zilnic potrivit afirmaţiilor martorului P. care arată că inculpatul venea în fiecare zi cu acest autoturism la Service-ul auto la care martorul lucra si al cărui patron era
O.M.
Pe de altă parte, acceptând susţinerile inculpatului ar fi totuşi de înţeles conduita acestuia câtă vreme deşi ştia că autoturismul nu este înmatriculat, inculpatul i-a aplicat totuşi plăcuţele corespunzătoare unui număr de înmatriculare existent în circulaţie, iar pe de altă parte autoturismul căruia i-au fost aplicate aceste plăcuţe ar fi fost în permanenţă tractat de un alt autovehicul (deşi într-o asemenea ipoteză ataşarea acestor plăcuţe nu ar fi fost necesară).
în realitate, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel suntem în prezenţa ambelor infracţiuni prevăzute de Decretul nr. 328/1966 în art. 35 alin. 1 şi art. 35 alin. 2 întrucât autovehiculul astfel format de către inculpat nu avea elementele de identificare esenţiale în funcţie de care poliţia stabileşte numărul de înmatriculare (respectiv seria de motor şi de caroserie), fiind în prezenţa unui autovehicul neînmatriculat şi cu numere false de înmatriculare, în condiţiile în care nr. 2-GR-6671 aplicat de inculpat autoturismului nou format nu corespunde elementelor de identificare ale autoturismului înscris în evidenţele poliţiei înmatriculat în mod real sub nr. de mai sus.
Faţă de aceste considerente, Curtea apreciază că în cauză nu există nici o contradicţie evidentă esenţială şi necontroversată între ceea ce spune dosarul prin actele sale şi ceea ce spune tribunalul prin decizia recurată, nefiind incident cazul de casare prevăzută de art. 3859 pct. 18 C. pr. pen.
în acelaşi timp, pentru aceleaşi motive nu poate fi vorba nici despre o hotărâre contrară legii sau de o aplicare greşită a legii care să facă decizia casabilă sub aspectul cazului de casare prevăzută de art. 3859pct. 171 C. pr. pen.
Cu privire la infracţiunile de fals, respectiv uz de fals reţinute în sarcina inculpatului, acestea rezultă de asemenea din materialul probator administrat în cauză în condiţiile în care însuşi inculpatul recunoaşte plăsmuirea facturii privind autoturismul Mercedes de culoare galbenă. Astfel, acesta arată că întrucât caroseria autoturismului de culoare galbenă nu a fost luată de martorul N.C. cu acte, inculpatul s-a deplasat în târgul Vitan Bârzeşti unde a completat personal o factură pe care a cumpărat-o de la o tonetă ce se ocupa cu intermedierea vânzării de autoturisme, menţiunile inserate atât în factură
cât şi în chitanţa subsecventă, fiind necorespunzătoare adevărului.
Astfel, martorii P.E. şi V.N. asociaţi ai firmei trecută de inculpat în cuprinsul facturii în calitate de furnizor (respectiv S.C. „M.“ Impex S.R.L.) arată că firma nu mai funcţiona încă din cursul anului 1994 când şi-a încetat definitiv activitatea, că nu au eliberat nici o factură pentru vânzarea-cumpărarea unui autoturism în condiţiile în care obiectul de activitate al firmei era desfacerea băuturilor alcoolice.
în ce priveşte criticile referitoare la gradul de pericol social concret scăzut al faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, Curtea reţine că aprecierea acestuia este o chestiune de fapt asupra căreia instanţele învestite cu fondul cauzei decid în mod suveran, neexistând posibilitatea ca pe calea recursului (care devoluează eminamente aspecte de drept ale cauzei) să poată fi cenzurate aprecieri de fapt cum este şi cazul gradului de pericol social al faptei.
Pentru toate aceste considerente, apreciind ca nefondat recursul declarat de inculpat, urmează a-l obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.
COMENTARIU
Trei sunt chestiunile de drept care reţin atenţia în legătură cu speţa reprodusă mai sus.
1. în legătură cu încadrarea juridică a infracţiunilor prevăzute de art. 35 alin. 1 şi 2 din Decretul nr. 328/1966, atât Tribunalul Giurgiu, în apel, cât şi Curtea de Apel Bucureşti, în recurs, au reţinut că cele două infracţiuni au fost săvârşite în mod continuat.
Infracţiunea continuată, prin însăşi natura ei, presupune săvârşirea la intervale de timp, dar în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, de acţiuni sau inacţiuni, care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
în doctrină şi în practica judiciară se consideră că cele două infracţiuni se săvârşesc în formă continuă, dar a fost exprimat şi punctul de vedere1 > că infracţiunile prevăzute de articolul 35 alineatele 1 şi 2 pot fi comise în mod continuat. Acestea se pot prezenta în această formă când autorul săvârşeşte ambele elemente materiale alternative prevăzute de alineatele 1 şi 2 ale articolului 35, la intervale diferite de timp şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale.
Pentru ca faptele de punere în circulaţie sau de conducere a unui autovehicul neînmatriculat sau cu număr fals de înmatriculare pe drumurile publice să fie săvârşite în mod continuat este necesar ca autorul faptei să comită atât fapta de punere în circulaţie a unui autovehicul neînmatriculat sau cu număr fals de înmatriculare, cât şi conducerea unui astfel de vehicul - ca autor distinct.
Dacă autorul faptei pune în circulaţie autovehiculul neînmatriculat sau cu număr fals de înmatriculare, dar, în acelaşi timp, îl şi conduce, infracţiunile prevăzute de articolul 35 alineatele 1 şi 2 sunt săvârşite în formă continuată.
în cazul săvârşirii în formă continuată a infracţiunilor prevăzute de art. 35 alin. 1 şi 2, expresia „punerea în circulaţie" este utilizată de legiuitor în înţelesul de „dispoziţie" sau „încuviinţare", dată de cel care are posibilitatea faptică de a dispune de un autovehicul neînmatriculat sau cu număr fals de înmatriculare.
în acest caz, cel care încuviinţează altei persoane introducerea unui autovehicul neînmatriculat sau cu număr fals de înmatriculare şi care va răspunde pentru infracţiunea de conducere a unui astfel de autovehicul, va răspunde pentru punerea în circulaţie.
Dacă aceeaşi persoană, la diferite intervale de timp, pune în circulaţie şi conduce un autovehicul neînmatriculat sau cu număr fals de înmatriculare, sau încuviinţează altor persoane conducerea unui astfel de vehicul, infracţiunile prevăzute în articolul 35 alineatele 1 şi 2 sunt săvârşite în mod continuat, dacă persoana respectivă săvârşeşte faptele incriminate în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale.
în speţa noastră, inculpatul a pus în circulaţie şi a condus autovehiculul marca Mercedes, neînmatriculat legal, folosindu-se de un număr fals de înmatriculare, situaţie în care infracţiunile săvârşite îmbracă forma continuă.
Faptul că a circulat de mai multe ori cu autovehiculul pe drumurile publice nu este de natură a considera că infracţiunile au fost săvârşite în mod continuat de către inculpat.
într-adevăr, infracţiunea continuată presupune săvârşirea, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a două sau mai multor acţiuni sau inacţiuni de aceeaşi natură, dar la diferite intervale de timp, în timp ce infracţiunea continuă presupune săvârşirea aceleiaşi acţiuni pe un interval de timp, până la epuizare, dar tot în baza unei rezoluţii unice.
Continuitatea pe care o implică elementul material al infracţiunilor continue nu exclude întreruperi sporadice, normale, ale săvârşirii acţiunii incriminate. Astfel, fapta incriminată de articolul 241 C. pen. - purtarea fără drept de decoraţii, uniforme sau semne distinctive -este o infracţiune continuă, caracter pe care fapta îl păstrează chiar dacă autorul, în anumite momente, nu mai poartă uniforma, decoraţiile sau semnele distinctive.
Fapta de punere în circulaţie şi de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul în condiţiile art. 35 alin. 1 şi 2 din Decretul nr. 328/1966, nu exclude momente de întrerupere în săvârşirea faptelor incriminate, aceste întreruperi normale neînlăturând caracterul continuu al faptei.
După cum rezultă şi din declaraţiile martorilor ascultaţi în cauză, inculpatul D.F. a fost văzut zilnic conducând autovehiculul, ceea ce denotă caracterul continuu al faptelor săvârşite, chiar dacă punerea în circulaţie şi conducerea de către inculpat a prezentat întreruperi normale, generate de motive obiective.
2. Menţinerea în arest a inculpatului D.F. pe durata rejudecării recursului, după admiterea contestaţiei în anulare, este nelegală.
La judecarea contestaţiei în anulare inculpatul D.F. se afla în stare de detenţie, el începând executarea pedepsei de 1 an închisoare la care a fost condamnat prin decizia penală nr. 295, din 18 septembrie 2001, a Tribunalului Giurgiu.
Contestaţia în anulare presupune parcurgerea a două etape distincte, şi anume: admiterea în principiu şi judecarea propriu-zisă a contestaţiei în anulare.
Potrivit art. 390 C. pr. pen. - până la soluţionarea contestaţiei în anulare, instanţa sesizată, luând concluziile procurorului, poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere.
Curtea de Apel Bucureşti, nici la admiterea în principiu a cererii formulate de inculpat şi nici la judecarea contestaţiei în anulare nu a dispus suspendarea executării deciziei penale nr. 1960/2000, prin care s-a soluţionat, în lipsă, recursul inculpatului, aceasta, după rămânerea definitivă, fiind pusă în executare.
După admiterea contestaţiei în anulare şi anularea deciziei nr. 1960/2000, a instanţei de recurs, starea de detenţie a inculpatului a devenit nelegală, deoarece în cauză nu mai exista nici o hotărâre definitivă în baza căreia a fost emis mandatul de executare a pedepsei.
Starea de detenţie a inculpatului este lipsită de temei legal, deoarece nu a fost luată împotriva lui măsura procesuală a arestării preventive şi nici nu se afla în executarea vreunei pedepse în baza unei alte hotărâri definitive de condamnare.
Faptul că judecarea contestaţiei în anulare şi rejudecarea cererii de recurs a inculpatului au avut loc la acelaşi termen de judecată este fără relevanţă şi nu justifică starea de arest a inculpatului.
Instanţa de recurs a respins solicitarea apărătorului ales al inculpatului, de a se da un termen distinct pentru rejudecarea recursului, fără însă a solicita avocatului contractul de asistenţă judiciară încheiat de apărător cu inculpatul, pentru a verifica limitele asistenţei sale şi pentru a-şi forma în mod corect convingerea, în condiţiile în care acesta a menţionat instanţei că nu este pregătit să susţină şi cererea de recurs a inculpatului. în aceste condiţii instanţa ar fi putut să uzeze de posibilitatea pe care i-o conferă art. 392 C. pr. pen., de a acorda un termen pentru rejudecarea recursului.
Respingerea solicitării apărătorului inculpatului contravine şi articolului 6 paragraful 3 litera „b“ din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care specifică dreptul oricărui acuzat de a dispune de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale.
Soluţia instanţei de a lăsa dosarul la sfârşitul şedinţei de judecată, pentru a da posibilitatea apărătorului de a studia şi de a formula motivele de recurs nu s-a dovedit a fi benefică, deoarece apărătorul ales al inculpatului nu s-a mai prezentat şi instanţa a fost nevoită să suspende judecata pentru a numi un avocat din oficiu, menţinând nelegal, în stare de arest, pe inculpatul D.F.
Menţinând starea de arest a inculpatului în mod nelegal, deoarece aceasta nu mai avea nici un fundament juridic, instanţa a încălcat articolul 23 punctele 6 şi 8 din Constituţia României, care prevede că persoana arestată trebuie eliberată obligatoriu, dacă motivele acestei măsuri au dispărut, iar până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare orice persoană este prezumată nevinovată.
Reţinerea în stare de arest a inculpatului contravine şi dispoziţiilor articolului 5 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului, care legiferează la litera „a“, starea de arest, aplicată în baza condamnării pronunţate de un tribunal competent, în speţa noastră inculpatul nefiind arestat în baza unei hotărâri definitive de condamnare. Potrivit paragrafului 5 al articolului 5 din Convenţie, persoana care este victima unei detenţii contrare articolului 5 are dreptul la despăgubiri.
3. Motivarea instanţei de recurs cu privire la posibilitatea de apreciere a gradului de
pericol social concret al infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale şi uzul de fals, săvârşite de inculpatul D.F., la judecata în recurs este nelegală şi netemeinică.
Instanţa de recurs a motivat că judecata în recurs priveşte numai chestiuni de drept, iar aprecierea gradului de pericol social concret al infracţiunilor săvârşite reprezintă chestiuni de fapt care nu pot fi cenzurate în recurs.
Potrivit art. 3856 alin. 2 C. pr. pen., instanţa de recurs examinează cauza numai în
limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 C. pr. pen., judecata în recurs devoluând
numai asupra chestiunilor de drept.
Articolul 3859 punctul 14 dă dreptul instanţei de recurs să aprecieze dacă pedeapsa a fost corect individualizată, conform articolului 72 C. pen., unul dintre criteriile de individualizare prevăzut de articolul 72 fiind gradul de pericol social concret al faptei săvârşite.
Având în vedere că articolul 3859 punctul 14 C. pr. pen. permite instanţei de recurs să facă verificări cu privire la anumite chestiuni de fapt, motivarea făcută de Curtea de Apel Bucureşti prin decizia penală nr. 366 din 2001, este nelegală şi netemeinică.
