La data expirării întreruperii, condamnatul nu s-a mai prezentat pentru continuarea executării pedepsei.
| Comentarii |
|
In această situaţie, a motivat instanţa, sunt aplicabile prevederile art. 127 alin. (2) C. pen., potrivit cărora sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, face să curgă un nou termen de prescripţie de la data sustragerii.
împotriva deciziei contestatorul a declarat recurs, arătând, între altele, că prin Decretul nr. 11 din 26 ianuarie 1988 privind amnistierea unor infracţiuni şi reducerea unor pedepse, pedeapsa de 18 ani a fost redusă cu 1/2, la 9 ani închisoare, pentru care termenul de prescripţie a executării este de 14 ani conform art. 126 alin. (1) lit. b) C. pen., termen care s-a împlinit în anul 1997.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 126 C. pen., termenul de prescripţie a executării pedepsei este de 20 de ani, când pedeapsa este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 15 ani, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol termenul de prescripţie se socoteşte de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă.
Potrivit art. 127 alin. (1) C. pen., cursul termenului prescripţiei se întrerupe prin începerea executării pedepsei, iar conform alin. (2), sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, face să curgă un nou termen de prescripţie de la data sustragerii, în speţă 27 ianuarie 1983.
Cum singura situaţie în care termenul de prescripţie a răspunderii penale şi a executării pedepsei se reduce este, potrivit art. 129, aceea când la data săvârşirii infracţiunii condamnatul era minor, rezultă că reducerea pedepsei conform art. 2 din Decretul nr. 11/1988 la 9 ani închisoare nu poate fi avută în vedere la stabilirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.
Pentru aceste motive, recursul declarat de contestator a fost respins.
83. Sustragere de la executarea pedepsei. Prescripţia executării pedepsei. întrerupere
C. pen., art. 126, art. 127 C. proc. pen., art. 461 lit. d)
Arestarea contestatorului, dat în urmărire internaţională, de
către autoritătile unui stat străin, în baza unui mandat de executare emis de o instanţă naţională română operează întreruperea executării pedepsei şi curgerea unui nou termen de prescripţie.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 6256 din 24 noiembrie 2004
Prin petiţia înregistrată la Judecătoria Ploieşti, la data de 1 septembrie 2003, condamnatul O.C. a formulat contestaţie la executare împotriva mandatului de executare nr. 3502 din 19 octombrie 1995, emis de Judecătoria Ploieşti, pentru executarea pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 2322 din 26 octombrie 1994, a aceleaşi judecătorii, rămasă definitivă la data de 17 octombrie 1995, prin decizia nr. 451 a Curţii de Apel Ploieşti.
S-a invocat prescripţia executării pedepsei, deoarece de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare au trecut 8 ani, fiind împlinit, astfel, termenul de prescriere prevăzut de art. 126 lit. b) C. proc. pen.
Prin sentinţa penală nr. 830 din 4 martie 2004 a Judecătoriei Ploieşti, contestaţia la executare a fost respinsă, în baza art. 460 şi art. 461 lit. d) C. proc. pen., ca nefondată.
Se motivează că prescripţia executării pedepsei a fost întreruptă, întrucât:
Mandatul de executare a pedepsei nu a fost executat, dcoarece inculpatul s-a sustras, fiind mai întâi dat în urmărire generală, iar ulterior, şi în urmărire internaţională.
După ce a fost identificat locul unde se află, s-a propus solicitarea extrădării acestuia.
Condamnatul O.C. a fost arestat de autorităţile austriece, de la 11 decembrie 1997, orele 13,55, până la 22 ianuarie 1998, orele 15,00, în baza mandatului de executare emis de Judecătoria Ploieşti, iar liberarea s-a făcut la cererea parchetului austriac, deoarece până la termenul de 21 ianuarie 1998, fixat de M.F.J., nu a sosit de la autorităţile române cererea de extrădare.
Cererea MJ.R. a ajuns la 12 martie 1998 la M.F.J. şi cauza a fost pusă pe rol pentru procedura de expulzare, dar în final a fost respinsă, pe motive umanitare.
De vreme ce condamnatul a fost arestat de autorităţile austriece în perioada 11 decembrie 1997 - 22 ianuarie 1998, pentru executarea pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 2322/1994 a Judecătoriei Ploieşti, definitivă la 17 octombrie 1995 iar ulterior, s-a sustras executării, cursul prescripţiei de 7 ani şi 10 luni a fost întrerupt, potrivit art. 127 C. proc. pen. şi după 22 ianuarie 1998 a început să curgă un nou termen.
Apelul declarat de condamnat a fost respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 365 din 23 aprilie 2004 a Tribunalului Prahova.
Recursul declarat de condamnat a fost admis prin decizia penală nr. 733 din 12 iulie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, au fost casate sentinţa primei instanţe şi decizia instanţei de apel, a fost admisă contestaţia la executare formulată de condamnat, s-a constatat prescrisă executarea pedepsei şi s-a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei nr. 3502 din 19 octombrie 1995, emis de Judecătoria Ploieşti.
împotriva deciziei penale nr. 733 din 12 iulie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare, susţinând că s-a fâcut o greşită aplicare a legii, solicitând casarea deciziei atacate şi menţinerea ca legale şi temeinice a hotărârilor instanţelor în fond şi apel.
Recursul în anulare este fondat.
Potrivit actelor dosarului, inculpatul O.C. a fost arestat în perioada 11 decembrie 1997 - 22 ianuarie 1998, de către autorităţile austriece, în baza unui mandat de arestare, emis de Judecătoria Ploieşti, pentru executarea pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 2322/1994, rămasă definitivă la 17 octombrie 1995.
După ce a fost pus în libertate, condamnatul s-a sustras din nou de la executarea pedepsei.
In această situaţie, conform art. 127 C. proc. pen., termenul de prescripţie a executării, de 7 ani şi 10 luni, s-a întrerupt şi a început un nou termen de prescripţie, astfel cum corect au hotărât prima instanţă şi instanţa de apel.
Pentru aceste considerente, constatându-se că instanţa de recurs admiţând contestaţia a făcut o greşită aplicare a legii, urmează ca, în baza art. 4141, raportat la art. 38515 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., să se admită recursul în anulare, să se caseze decizia instanţei de recurs şi
să se menţină sentinţa precum şi decizia instanţei de apel, recursul declarat de contestatorul condamnat fiind greşit admis.
Onorariul de avocat oficiu s-a plătit din fondul Ministerului Justiţiei.
