Liberare condiţionată. Fracţia legală. Pedepse care nu se contopesc. Succesiune de legi
| Comentarii |
|
Întrucât condamnatul a sâvârşit infracţiuni atât înainte de modificarea Codului penal prin Legea nr. 140/1996, cât şi după modificare, nu se poate aplica fracţia prevăzută de legea nouă la totalul pedepselor aplicate, ci este necesar să se distingă pentru fiecare pedeapsă regimul aplicabil sub acest aspect.
(Curtea de Apel Piteşti, Secţia penală, decizia nr. 339 R din 13 iunie 2002)
CURTEA,
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 537 din 8.03.2002 pronunţată în dosarul nr. 3482/2002 a Judecătoriei Piteşti, jud. Argeş, în baza art. 59 C. pr. pen. combinat cu art. 450 C. pr. pen. a fost respinsă propunerea Comisiei privind liberarea condiţionată din cadrul Penitenciarului Colibaşi, cu privire la liberarea condiţionată a condamnatului D. Şt.
în baza art. 192 alin. 2 C. pr. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina statului, iar plata onorariului avocatului din oficiu în sumă de 150.000 lei s-a dispus a se face din fondurile speciale ale Ministerului Justiţiei.
în motivarea sentinţei, Judecătoria Piteşti constată că, prin sentinţa penală nr. 365/2000 a Judecătoriei Costeşti s-a aplicat condamnatului
D.Şt. pedeapsa de 1 an şi 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, acesta fiind condamnat şi pentru conducerea autoturismului fără să posede permis şi sub influenţa băuturilor alcoolice. în total condamnatul are de executat 2 ani închisoare plus alţi 2 ani revocare pentru infracţiunea de ucidere din culpă.
Executarea pedepsei a început la 23.07.2000 şi urmează să expire la data de 22.09.2003.
întrucât condiţia prevăzută de lege nu a fost îndeplinită în sensul că fracţia de pedeapsă de 2/3 raportată la întregul total al pedepsei nu este îndeplinită, aşa cum a reieşit din concluzia preşedintelui Comisiei de liberări condiţionate care a făcut opinie separată, Judecătoria Piteşti a considerat că nu a fost îndeplinită fracţia prevăzută de lege şi în consecinţă, urmare acestui temei, a respins propunerea de liberare condiţionată.
împotriva sentinţei a declarat apel condamnatul criticând soluţia sub aspectul nelegalităţii, susţinând că trebuie să i se calculeze fracţia de 2/3 numai din
pedeapsa de 2 ani aplicată prin sentinţa penală nr. 365/2000 a Judecătoriei Costeşti, săvârşită după anul 1997, iar în privinţa pedepsei de 2 ani aplicată în anul 1997, pedeapsă revocată care se execută separat, trebuia să se aplice fracţia de 112.
Operând cu aceste proporţii, fracţia pentru liberare condiţionată prevăzută de lege era îndeplinită, aşa cum de altfel a stabilit Comisia de propuneri pentru liberarea condiţionată din cadrul Penitenciarului Colibaşi cu opinie separată a preşedintelui acestei comisii.
Tribunalul Argeş, prin decizia penală nr. 299 din 16.04.2002 pronunţată în dosarul nr. 703/2002, a admis apelul declarat de condamnat şi a desfiinţat sentinţa penală atacată, iar pe fond a admis propunerea şi a dispus liberarea condiţionată.
împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Se susţine în motivele parchetului că, potrivit art. 59 alin. 3 C. pen., se calculează o singură fracţie pentru pedepsele care nu se pot contopi, cum este cazul în speţa dedusă judecăţii, cu motivarea că numai după revocarea pedepsei anterioare întreaga pedeapsă a devenit executabilă, deci şi prima pedeapsă şi în consecinţă, cum o atare pedeapsă executabilă survine după modificarea Legii nr. 140/ 1996, în cauză este aplicabilă proporţia de 2/3 prevăzută de legea sus-menţionată, astfel cum a fost modificată în 14 noiembrie 1996.
De asemenea, se motivează că D.Şt. a manifestat perseverenţă infracţională, a beneficiat de un decret de graţiere, în termenul de încercare a mai comis alte infracţiuni, astfel că în aceste condiţii nu se impunea a fi propus pentru liberare condiţionată.
Examinând decizia atacată atât prin prisma motivelor invocate cât şi din oficiu, în conformitate cu prevederile art. 38514 C. pr. pen. raportat la art. 385^6 C. pr. pen., şi luându-seîn considerare cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. pr. pen., Curtea constată că nici unul dintre motivele invocate de parchet nu este incident temeiurilor de casare prevăzute de art. 3859 C. pr. pen. şi, ca urmare, recursul introdus de parchet urmează a fi respins ca nefondat pentru considerentele ce vor urma:
După modificarea Codului penal prin Legea nr. 140/1996 ce a vizat şi art. 59 C. pen. privind liberarea condiţionată, fracţia prevăzută de lege pentru ca deţinutul să poată fi liberat condiţionat este de 2/3 şi nu 1/2 fracţia anterioară înainte de modificare, astfel de fracţii vizând prevederile art. 59 alin. 1 C. pen.
întrucât însă condamnatul a săvârşit infracţiuni atât înainte de noua modificare a Codului penal prin Legea nr. 140/12 noiembrie 1996, cât şi după această dată, deci după modificare, pentru a clarifica multiplele situaţii ivite în aplicarea art. 59 C. pen. cu privire la pedepsele vizând fapte înainte de 14 septembrie 1996 cât şi după această dată, a intervenit legiuitorul care prin Legea nr. 168/1997 privind modificarea unor dispoziţii ale Legii 140/1996 pentru modificarea şi completarea Codului penal a stabilit prin art. II că „dispoziţiile Legii nr. 140/1996 privind liberarea condiţionată, nu se aplică persoanelor condamnate care au săvârşit infracţiunea înainte de data intrării în vigoare a prezentei legi“.
Prin urmare, s-a stabilit prin lege implicit că pentru pedepsele privind infracţiunile săvârşite înainte de data de 14 noiembrie 1996, sunt aplicabile prevederile legii vechi anterioare, deci fracţia de 1/2 în cazul liberării condiţionate, iar pentru pedepsele privind infracţiunile săvârşite după data de 14 noiembrie 1996, data intrării în vigoare a Legii nr. 140/1996, sunt aplicabile dispoziţiile acestei legi noi vizând liberarea condiţionată, respectiv fracţia de 2/ 3 din pedeapsă în cazurile prevăzute de art. 591 C. pen.
Este un text de lege expres ce clarifică situaţia condamnaţilor care executau în penitenciar pedepse pentru fapte săvârşite înainte de 14 septembrie 1996, cât şi pentru fapte săvârşite după această dată, text de lege în baza căruia în mod corect Comisia de propuneri de liberări condiţionate din cadrul Penitenciarului Colibaşi a calculat fracţia prevăzută de lege în condiţiile art. 591 C. pen. privind liberarea condiţionată a condamnatului.
Pentru acest argument principal şi de esenţă, Curtea nu poate împărtăşi opinia separată a preşedintelui comisiei de liberări condiţionate, care susţine că se aplică fracţia de 2/3, fracţia prevăzută de legea nouă la întregul total al pedepselor aplicate atât pentru fapte săvârşite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 140/1996, cât şi pentru fapte săvârşite după intrarea în vigoare a acestei legi.
Aşa fiind, cum fracţia prevăzută de lege este îndeplinită şi cum condamnatul, deşi are antecedente penale, a avut o comportare bună pe perioada executată, a fost folosit la activităţi productive, a participat la activităţile cultural-educative, astfel că întruneşte şi celelalte condiţii în afara împlinirii fracţiei prevăzute de lege, prevăzute de art. 59 C. pen., şi anume; stăruinţa în muncă, disciplina şi dovezile temeinice de îndreptare: - în contrast cu critica parchetului care susţine că deţinutul chiar dacă ar executa fracţia prevăzută de lege nu justifică prin comportamentul său punerea sa în libertate -toate acestea conduc la concluzia că deţinutul întruneşte condiţiile legale pentru a fi liberat condiţionat, tribunalul pronunţând astfel, în acest sens, o soluţie legală şi temeinică.
Ca urmare, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b C. pr. pen. Curtea va respinge recursul introdus de parchet ca nefondat.
în baza art. 189 şi urm. C. pr. pen., onorariu avocat oficiu în sumă de 150.000 lei va fi avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.
NOTĂ
Soluţia este, în opinia noastră, corectă, însă motivarea este discutabilă.
Astfel, după ce Curtea „constată că nici unul dintre motivele invocate nu este incident temeiurilor de casare prevăzute de art. 3859 C. pr. pen.“ trece la o analiză amplă a cauzei pe fond, respectiv dă interpretarea pe care o consideră corectă prevederilor art. 59 C. pen., raportate la Legile nr. 140/1996 şi nr. 168/1997.
Or, dacă instanţa de recurs a ajuns la concluzia - bună sau rea - că susţinerile parchetului nu se înc,adrează în nici unul dintre cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 385^9 alin. 1 C. pr. pen., cauza nu mai trebuia analizată pe fond; această analiză constituie nu numai un adaos inutil, ci şi o încălcare a regulilor de bază care reglementează instituţia recursului, deoarece a mai judecat o dată cauza în fond în cadrul celui de-al treilea grad de jurisdicţie.
în schimb, ceea ce era obligată instanţa să explice - şi nu a făcut-o în cuprinsul motivării
- este faptul dacă motivul invocat de parchet nu poate fi analizat în raport de nici unul din cele 22 de cazuri de casare.
După ce această explicaţie ar fi fost dată, motivarea deciziei trebuia să se oprească aici.
Precizăm faptul că cele arătate până acum se justifică numai în ipoteza în care concluzia instanţei că motivul parchetului nu se circumscrie nici unui caz de casare este corectă.
Dar, oare, susţinerea parchetului că în mod greşit s-a dispus liberarea condiţionată a inculpatului, întrucât nu a executat în întregime fracţia de pedeapsă, prevăzută de lege, chiar nu poate fi analizată în nici unul din cazurile de casare?
Nu cumva acesta susţine, în mod implicit, că există o contradicţie evidentă, necontroversată şi esenţială, între ceea ce a constatat instanţa de apel prin hotărârea sa şi ceea ce exprimă dosarul prin actele sale, aspecte care definesc eroarea gravă de fapt, caz de casare prevăzut de punctul 18?
De asemenea, nu cumva se susţine, în mod implicit, că s-a pronunţat o hotărâre contrară legii, prin care s-a dispus ceea ce legea opreşte (liberarea condamnatului înainte de a executa fracţia de pedeapsă prevăzută de art. 59 C. pen.), încălcare ce ar constitui caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17^1 C. pr. pen.?
Credem că da.
întrucât cazul de casare prevăzut de punctul 171 este de cea mai mare generalitate şi cuprindere, implicând orice violare a legii, inclusiv a acelor încălcări care dau conţinut celorlalte cazuri de casare, este de aplicabilitate subsidiară, în sensul că poate fi reţinut numai dacă situaţia juridică prin care s-a violat concret legea nu este susceptibilă de încadrare în vreunul din acestea, instanţa de recurs trebuia să constate că, principial, motivul invocat se circumscrie cazului de casare prevăzut de punctul 18.
Abia după aceea, trecând la analiza în fond, pe baza argumentelor care le-a expus în considerente şi care constituie o motivare amplă a punctului său de vedere, instanţa trebuia să conchidă că, deşi critica parchetului se circumscrie cazului de casare prevăzut de punctul 18, ea nu este fondată.
Este o chestiune de nuanţă foarte importantă, care însă nu a fost sesizată de Curte.
Există critici care nu se încadrează în nici un caz de casare şi există critici care, deşi, principal, se încadrează într-unul dintre acestea, sunt nefondate.
De exemplu, se critică o hotărâre sub aspectul greşitei încadrări juridice. Evident, această critică, principial, se încadrează în cazul de casare prevăzut de punctul 17. Este posibil totuşi ca, atunci când se verifică situaţia de fapt, probele dosarului, să se ajungă la concluzia că este nefondată.
în ambele situaţii soluţia va fi aceeaşi: respingerea criticii ca nefondată. Diferenţa constă în faptul că în situaţia în care critica nu se circumscrie nici unui caz de casare, ea se respinge fără a se mai cerceta fondul cauzei, pe când atunci când ea se încadrează într-unul din cazurile de casare, dar susţinerile sunt neîntemeiate, ea se va respinge tot ca nefondată, dar după o analiză a acesteia în raport de probele dosarului.
