Purtare abuzivă profesor. Rezoluţie infracţională. Absorbţie
| Comentarii |
|
Este evident faptul că, în faţa interferenţelor formelor mai uşoare ale infracţiunii de purtare abuzivă cu formele mai grave ale aceleiaşi infracţiuni, rezoluţia unică le priveşte pe toate în succesiunea şi în alternanţa lor în timp, nefiind posibil ca pentru insulte sau expresii jignitoare - ce constituie infracţiunea mai uşoară de purtare abuzivă - să existe o rezoluţie care să se întrerupă atunci când inculpatul a săvârşit o altă faptă mai gravă, respectiv când a exercitat violenţe asupra subiectului pasiv, după care să apară o nouă rezoluţie pentru astfel de violenţe.
In această situaţie, activitatea infracţională pedepsită mai uşor, ce constituie latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 250 alin. 1 C. pen. este absorbită în activitatea infracţională mai gravă, sancţionată mai aspru de lege, conform prevederilor art. 250 alin. 2 C. pen.
(Curtea de Apel Piteşti, Secţia penală, decizia nr. 243 R din 25 aprilie 2002)
Prin sentinţa penală nr. 463 din 9 noiembrie 2001, pronunţată în dosarul nr. 1444/2001 al Judecătoriei Curtea de Argeş, s-a dispus în baza art. 250 alin. 1 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., condamnarea la pedeapsa închisorii pe timp de 2 ani, a inculpatului S.Gh, fiul lui Gh. şi E., născut la 25 aprilie 1954, în comuna M., jud. Argeş, român, absolvent al Facultăţii de Biologie, stagiul militar satisfăcut, căsătorit, fără antecedente penale, domiciliat în Curtea de Argeş, str. Sân-Nicora, bl. E22, sc. A, ap. 11, jud. Argeş.
în baza art. 250 alin. 2 C. pen., cu aplicare art. 41 alin. C. pen., acelaşi inculpat a fost condamnat la pedeapsa închisorii pe timp de 4 ani.
S-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare, potrivit prevederilor art. 33 lit. b C. pen.
în baza art. 861 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepsei aplicate inculpatului, fixându-se termen de încercare de 8 ani, pe durata acestui termen, inculpatul, urmând a se supune măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 833 lit. a-d C. pen., pe care le va duce la îndeplinire faţă de Poliţia Curtea de Argeş, unde inculpatul se va prezenta în ultima zi de vineri din fiecare lună.
în baza art. 14 C. pr. pen., rap. la art. 999 C. civ., a fost obligat inculpatul să plătească părţilor vătămate constituite părţi civile, câte 1.500.000 lei, reprezentând daune morale fată de N. A., E. I., V. I-C.,C.N.,Z. L„ E. F.-A., O. M! şi B. O.
S-a constatat că nu s-au constituit părţi civile: R. L., M.l.-V., C. D., C. A. şi C. E.-M.
în baza art. 191 alin. 1 C. pr. pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului cheltuieli judiciare în sumă de 6 milioane lei.
în baza art. 193 C. pr. pen., a fost obligat inculpatul să-i plătească fiecărei părţi vătămate câte 30.700 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Inculpatul îndeplineşte funcţia de profesor în cadrul Şcolii „B.“ Curtea de Argeş.
în această funcţie în perioada septembrie 2000-februarie 2001, în mod repetat şi în baza unei rezoluţii infracţionale unice, a folosit faţă de elevii săi expresii jignitoare şi, tot în această modalitate, inculpatul a aplicat unora dintre elevi, lovituri.
Din declaraţiile părţilor vătămate N. M.-A., V.
I.-C., E. A.-l., R. L.-M. V.', C. N„ Z. L., E. F.-A., C. D.,
C. A.-D., C. E.-M., O. M., B. O., a rezultat că inculpatul obişnuia să adreseze elevilor expresii jignitoare atunci când aceşti nu-şi însuşeau corespunzător materia predată sau dădeau dovadă de neatenţie la orele de curs.
Acelaşi inculpat, în alte cazuri, îi ducea pe elevi în laboratorul de biologie, unde îi punea să atingă un arici, timp în care îi lovea peste palme cu indicatorul, manifestându-şi, şi în acest fel, o atitudine violentă faţă de elevi, violenţă ce l-a determinat pe elevul C. F.-F., să nu mai urmeze cursurile şcolii la care preda inculpatul, acesta transferându-se la o altă şcoală.
Faţă de această situaţie de fapt, dovedită de întreg ansamblul probator administrat în cauză, deşi inculpatul a susţinut că este nevinovat, instanţa de fond a reţinut în sarcina acestuia, un concurs de infracţiuni continuate, respectiv infracţiunea prevăzută de art. 250 alin. 1 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., respectiv infracţiunea prevăzută de art. 250 alin. 2 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2
C. pen.
Prima instanţă a apreciat că inculpatul, care îndeplinea funcţia de profesor, a întrebuinţat expresii jignitoare, în mod repetat faţă de elevi, în timpul atribuţiunilor de serviciu, în baza unei rezoluţii infracţionale unice şi, de asemenea, a acţionat tot în baza unei hotărâri infracţionale unice, atunci când tasupra aceloraşi elevi, a exercitat, în mod repetat, acte de violenţă.
Reţinând această încadrare juridică a faptelor, Judecătoria Curtea de Argeş, l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 2 ani pentru infracţiunea prevăzută de art. 250 alin. 1 C. pen., la pedeapsa de 4 ani pentru infracţiunea prevăzută de art. 250 alin. 2 C. pen., ambele infracţiuni cu aplicarea prevederilor art. 41 alin. 2 C. pen., în final, dispunându-se aplicarea pedepsei celei mai grele, de 4 ani închisoare.
Deoarece inculpatul, cât a funcţionat ca profesor, a obţinut rezultate bune, având, totodată, şi caracterizări favorabile, judecătoria a dispus ca pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată inculpatului să se execute în condiţiile art. 81^1 C. pen. -suspendarea sub supraveghere -, fixându-se, totodată un termen de încercare de 8 ani cu consecinţele prevăzute de lege de a se supune în acest interval de timp măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 863 lit. a-d C. pen.
Totodată, deoarece s-a considerat că prin activitatea infracţională întreprinsă de inculpat, elevii lezaţi au suferit un prejudiciu moral, faţă de cei care s-au constituit părţi civile, prin reprezentanţii legali, s-a dispus obligarea acestuia la daune morale în cuantumul menţionat mai sus.
împotriva sentinţei pronunţate de Judecătoria Curtea de Argeş, a declarat apel inculpatul, criticând soluţia pentru nelegalitate, susţinând în motivele invocate că nu este vinovat, întrucât nu a săvârşit actele reţinute în sarcina sa.
Tribunalul Argeş, prin decizia penală nr. 156 din 26.01.2002, pronunţată în dosarul nr. 82/2002, a respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinţei şi a obligat, în consecinţă, pe apelantul-inculpat la 100.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
în motivarea deciziei, tribunalul arată că nu se poate reţine apărarea inculpatului, că acesta nu a săvârşit faptele reţinute în sarcina sa, mai exact versiunea că perioada la care se referă actul de sesizare coincide cu perioada de vacanţă, astfel că nu puteau să fie săvârşite activităţile infracţionale în această perioadă, când elevii lipseau de la şcoală.
Instanţa de apel a statuat, însă, că perioada în care au fost săvârşite faptele descrise în actul de acuzare, este cuprinsă între septembrie 2000 şi februarie 2001, astfel că, în consecinţă, inculpatul se face vinovat de infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată, motiv pentru care a respins ca nefondat apelul, menţinând ca legală şi temeinică hotărârea instanţei de fond.
împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, a declarat recurs inculpatul, care critică soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând, în principal, că elevii au fost forţaţi să declare iucruri neadevărate
şi că, în mod greşit, a fost condamnat pentru fapte pe care nu le-a săvârşit, iar, în subsidiar, solicită reducerea pedepsei şi suspendarea condiţionată a acesteia în baza art. 81 C. pen.
Examinând decizia atât prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, în baza prevederilor art. 385^14C. pr. pen., raportat la art. 385^6 C. pr. pen., şi având în vedere motivele de casare prevăzute de art. 3859 C. pr. pen., Curtea constată că recursul este întemeiat pentru considerentele ce vor urma, considerente vizând punctul 17 respectiv, punctul 14 al art.385^9C. pr. pen., menţionat.
Din toate probele administrate în cauză, rezultă că elevii audiaţi în cauză au spus adevărul, declaraţiile lor fiind interpretate ca sincere în contextul întregului probator administrat în cauză, astfel că, sub acest aspect, critica inculpatului că soluţia este nelegală, este neîntemeiată, acesta făcându-se vinovat de faptele reţinute în sarcina sa.
Cât priveşte, însă, încadrarea juridică dată faptelor, de către judecătorie, respectiv de tribunal care a menţinut soluţia primei instanţe, Curtea opinează că încadrarea juridică a faptelor nu este cea legală.
Astfel, se reţine de către instanţă că inculpatul a acţionat în baza a două rezoluţii infracţionale distincte, o rezoluţie pentru infracţiunea prevăzută de art. 250 alin. 1 C. pen. şi o altă rezoluţie pentru infracţiunea prevăzută de art. 250 alin. 2 C. pen.
Or, din multitudinea activităţilor infracţionale întreprinse fie ele insulte, fie ele acte de violenţă, este evidentă scindarea artificială a rezoluţiei, aceasta fiind, de fapt, una singură, atât pentru faptele de insultă, vizând expresii jignitoare, cât şi pentru acte de violenţă, primele intrând în structura infracţiunii prevăzute de art. 250 alin. 1 C. pen., iar celelalte făcând parte din latura obiectivă a infracţiunii în forma mai gravă prevăzută de acelaşi text şi anume, în alineatul 2 al art. 250 C. pen.
Dacă s-ar reţine două rezoluţii distincte, ar însemna că ar fi trebuit ca mai întâi să existe începerea unei rezoluţii infracţionale, vizând o succesiune în timp de expresii jignitoare adresate elevilor - încadrabile în prevederile art. 250 alin. 1
C. pen. - după care să urmeze o altă rezoluţie, vizând lovituri sau alte acte de violenţă, de asemenea, succedate fiind, încadrabile în prevederile art. 250 alin. 2 C. pen.
Dar, în manifestarea lor obiectivă, reală, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, aceste insulte, expresii jignitoare, precum şi loviri - au interferat unele cu altele, cum ar fi insulte şi ameninţări urmate de loviri, care, la rându-le erau urmate de alte insulte şi ameninţări sau de alte loviri.
Este evident faptul că, în faţa acestor interferenţe ale formelor mai uşoare ale infracţiunii de purtare abuzivă cu formele mai grave ale aceleiaşi infracţiuni, rezoluţia unică le priveşte pe toate în succesiunea şi în alternanţa lor în timp, nefiind posibilă efectiv ca pentru insulte sau expresii jignitoare - ce constituie infracţiunea într-o formă mai uşoară de purtare abuzivă - să existe o rezoluţie care să se întrerupă atunci când inculpatul a săvârşit o altă faptă mai gravă, în speţă, când a exercitat violenţe asupra subiectului pasiv după care să apară o nouă rezoluţie pentru astfel de violenţe.
în această situaţie, activitatea infracţională pedepsită mai uşor, ce constituie latura obiectivă la infracţiunea prevăzută de art. 250 alin. 1 C. pen., e absorbită în activitatea infracţională mai gravă sancţionată mai aspru de lege conform prevederilor art. 250 alin. 2 C. pen.
Ca urmare, se va reţine o unică infracţiune, cea mai gravă, prevăzută de art. 250 alin. 2 C. pen. în formă continuată, avându-se în vedere că inculpatul profesora acţionat mereu în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, folosind expresii jignitoare faţă de elevi sau întrebuinţând violenţe faţă de aceştia.
în consecinţă, în baza art. 334 C. pr. pen. se va schimba încadrarea juridică a faptelor din art. 250 alin. 1 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. şi art. 250 alin. 2 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., într-o singură infracţiune prevăzută de art. 250 alin. 2 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., texte de lege în baza cărora urmează a fi condamnat inculpatul.
în prealabil, prin admiterea recursului, se vor descontopi pedepsele aplicate în vederea efectuării operaţiunii de schimbare de încadrare juridică a faptelor în conformitate cu prevederile art. 334 C. pr. pen.
în ceea ce priveşte pedeapsa ce se va aplica inculpatului în conformitate cu textul legal rezultat în urma schimbării încadrării juridice, Curtea apreciază că o pedeapsă spre minimum prevăzut de lege corespunde scopului educativ şi preventiv al pedepsei, pedeapsă ce urmează a fi dispusă suspendată în baza art. 81 C. pen., înlăturându-se prevederile art. 861 C. pen. cu toate consecinţele, spre o atare reducere a pedepsei şi la o astfel de modalitate de executare concurând faptul că inculpatul este profesor, că până în momentul săvârşirii faptelor acesta a avut o bună conduită profesională şi comportamentală, luând în considerare caracterizările depuse la dosar prin care se menţionează rezultatele foarte bune obţinute cu elevii, precum şi cele vizând organizarea administrativă a procesului instructiv-educativ, inculpatul îndeplinind funcţia de director adjunct.
De precizat, de asemenea că, chiar dacă inculpatul a săvârşit astfel de fapte, ele au fost urmarea unei dorinţe exagerate ca elevul să înveţe, să-şi însuşească cunoştinţele profesionale, inculpatul în cauză fiind apreciat, de altfel, ca un profesor cu o reputaţie deosebită în mediul şcolar.
Aşa fiind, se reţine critica inculpatului sub aspectul individualizării pedepsei, incidente fiind prevederile punctului 14 art. 3 C. pr. pen. şi, în consecinţă şi sub acest aspect, se va admite recursul inculpatului care va fi condamnat la o pedeapsă mai uşoară şi într-o modalitate mai uşoară, cea vizând suspendarea condiţionată prevăzută de art. 81 C. pen.
Totodată, se va fixa termen de încercare potrivit art. 82 C. pen. şi i se va atrage atenţia asupra prevederilor art. 83 C. pen.
Se va menţine restul dispoziţiilor hotărârilor.
Aşa fiind, având în vedere considerentele mai sus expuse, conform celor motivate, în baza art. 385^15 pct. 2 lit. d C. pr. pen., se va admite recursul declarat de inculpat.
NOTĂ
Este de observat, în primul rând, că inculpatul a criticat în principal hotărârile sub aspectul greşitei sale condamnări, susţinând că nu a fost dovedită vinovăţia sa.
Curtea, printr-o formulare în termeni mult prea generali, într-o singură frază, conchide că acesta se face vinovat de faptele reţinute în sarcina sa, apreciind critica ca fiind neîntemeiată.
în conformitate cu dispoziţiile art. 385^6 alin. 2 C. pr. pen. „instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 3859 C. pr. pen."
Această normă cu caracter imperativ - nu facultativ accentuat de cuvântul „numai a fost încălcată de instanţă, care a analizat critica în afara cazurilor de casare.
Se arată, ce-i drept, în considerente, că susţinerile inculpatului vizează cazurile de casare prevăzute de punctele 17 şi 14, dar aceste cazuri nu se referă la principala critică formulată de acesta, ci, după cum vom vedea la cu totul alte aspecte.
Invocând lipsa vinovăţiei, principial critica inculpatului putea fi analizată în raport de cazul de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 12 C. pr. pen., deoarece vinovăţia face parte din elementele constitutive ale infracţiunii.
Pe de altă parte, recurentul a susţinut că a fost condamnat fără a exista probe de vinovăţie împotriva sa.
în această ipoteză nu înseamnă oare că s-a invocat, în mod implicit, existenţa unei contradicţii evidente între probele dosarului şi hotărârea instanţei, ceea ce ar fi putut determina instanţa să analizeze critica sub aspectul erorii grave de fapt, caz de casare prevăzut de punctul 18 din acelaşi articol?
Indiferent de alegerea făcută, critica ori trebuia analizată în raport de unul din aceste cazuri, ori să se constate, pe baza unei analize temeinice, că ea nu se încadrează în nici unul din cele 22 de cazuri expres şi limitativ prevăzute de art. 385^9 alin. 1 C. pr. pen. Oricum ea trebuia raportată la cazurile de casare.
în al doilea rând, instanţa de recurs a constatat, fără ca cineva să invoce, incidenţa cazului de casare prevăzut de pct. 17, respectiv greşita încadrare juridică.
Este adevărat că acest caz de casare se ia în considerare şi din oficiu, când a influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului, potrivit art. 3859 alin. 3 C. pr. pen. Dar Curtea a încălcat şi de această dată cel puţin două norme legale imperative.
Este vorba, pe de o parte, de prevederile alineatului final al art. 385^9 C. pr. pen., unde se arată că atunci „când instanţa ia în considerare motivele de casare din oficiu, este obligată să le pună în discuţia părţilor“.
Pe de altă parte, fiind vorba de o schimbare de încadrare juridică, au fost încălcate şi dispoziţiile art. 334 C. pr. pen., care instituie obligaţia punerii în discuţia părţilor a noii încadrări de către instanţă, ba chiar să se lase cauza mai la urmă, sau să o amâne la cerere, în vederea pregătirii apărării.
în al treilea rând, considerăm că, şi pe fondul cauzei, soluţia de schimbare a încadrării juridice din două infracţiuni, în una singură, respectiv agravanta infracţiunii de purtare abuzivă (alin. 2), în formă continuată, este greşită.
Din motivarea criticabilă a deciziei, în care se repetă exasperant cuvântul „rezoluţie“ (infracţională) este greu de stabilit cu exactitate ce a avut instanţa în vedere.
Se pare, totuşi, că aceasta nu a acceptat ideea că inculpatul ar fi putut comite ambele forme ale infracţiunii prevăzute de art. 250 C. pen., ci ar fi vorba de o absorbţie naturală, infracţiunea mai uşoară (250 alin. 1 C. pen.) fiind absorbită de cea mai gravă (250 alin. 2 C. pen.).
Acest raţionament ar fi corect în ipoteza în care, asupra tuturor elevilor inculpatul ar fi întrebuinţat atât expresii jignitoare, cât şi loviri sau alte violenţe. Dar, dacă asupra unora s-au întrebuinţat numai jigniri, iar asupra altora numai acte de violenţă, raţionamentul instanţei nu mai este valabil, întrucât în această ipoteză nu mai are loc absorbţia, ambele fapte coexistând în forma concursului real de infracţiuni.
De altfel, situaţia de fapt reţinută lapidar în sentinţa primei instanţe, însuşită şi de Curte,
infirmă raţionamentul acesteia din urmă şi confirmă susţinerile noastre: .....inculpatul obişnuia să adreseze elevilor expresii jignitoare atunci când aceştia nu-şi însuşeau corespunzător materia predată sau dădeau dovadă de neatenţie la orele de curs. Acelaşi inculpat, în alte cazuri, îi ducea pe elevi în laboratorul de biologie, unde îi punea să atingă un arici, timp în care îi lovea peste palme cu indicatorul...”
Este evident din acest citat, că asupra unor elevi s-au exercitat numai violenţe verbale, iar asupra altora violenţe fizice sau şi verbale. în cazul acestora din urmă infracţiunea mai uşoară este absorbită de cea mai gravă, dar acest lucru nu se petrece la nivelul activităţii infracţionale în ansamblu, infracţiunea mai uşoară comisă asupra doar a unor elevi nu este absorbită de infracţiunea mai gravă comisă asupra celorlalţi, ele aflându-se în concurs real.
Ar mai fi de remarcat faptul că instanţele de fond, în mod nelegal au reţinut că inculpatul a comis cele două fapte concurente în formă continuată.
Infracţiunea de purtare abuzivă, chiar dacă este inclusă în capitolul infracţiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, este tot o infracţiune contra persoanei.
Or, în cazul unor asemenea infracţiuni, pluralitatea subiecţilor pasivi este incompatibilă cu forma continuată de săvârşire, astfel că instanţele de fond trebuiau să reţină existenţa concursului real de infracţiuni.
Instanţa de recurs nu avea altceva de făcut decât să sesizeze, în cadrul motivării, această nelegalitate, dar nu putea schimba încadrarea juridică din infracţiune continuată în concurs, deoarece ar fi încălcat prevederile art. 385^8 C. pr. pen., creând inculpatului o situaţie mai grea în propria cale de atac.
Aceasta deoarece, în principiu, concursul omogen de infracţiuni constituie pentru inculpat
o situaţie mai grea decât infracţiunea continuată, deoarece, pe când în primul caz, în sarcina acestuia sunt reţinute două sau mai multe infracţiuni, pentru care se vor stabili tot atâtea pedepse, în cazul al doilea se va reţine o singură infracţiune - având aceeaşi încadrare juridică ca şi faptele componente ale concursului - care va atrage aplicarea unei pedepse unice.
în fine, în al patrulea rând, este discutabilă şi soluţia de casare în parte atât a sentinţei, cât şi a deciziei.
Dacă în cazul sentinţei casarea parţială este justificată, întrucât erau unele aspecte ce trebuiau menţinute, nu se vede motivul pentru care a fost casată tot parţial şi decizia.
Atâta vreme cât tribunalul a respins apelul inculpatului şi nu s-a mai pronunţat cu privire la alte aspecte pe care Curtea să fie nevoită să le menţină, casarea deciziei trebuia să fie totală şi nu parţială.
