PLÂNGERE PREALABILĂ - Completare - Modificare - Art. 279 C.proc.pen.
| Comentarii |
|
Dosar nr. 1282 /2000 al Judecătoriei Ineu
Prin plângerea prealabilă, înregistrată la instanţă în data de 22.09.2000, partea vătămata BS a cerut trimiterea în judecată a inculpatei BF pentru săvârşirea infracţiunii de insultă, comisă prin aceea că, la data de 17.09.2000, inculpata le-a adresat tot felul de insulte, atât părţii vătămate cât şi mamei acesteia, numita PF.
în şedinţa publică din data de 10 oct. 2000, ca urmare a completării plângerii prealabile,
reprezentantul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ineu a solicitat chemarea în instanţă a mamei părţii vătămate, pentru a o întreba dacă nu îşi însuşeşte plângerea formulată şi semnată doar de către fiica acesteia.
Instanţa a admis cererea procurorului şi cum persoana vătămată era prezentă în sală, a fost chemată înaintea instanţei şi întrebată dacă înţelege să formuleze şi aceasta plângere prealabila împotriva inculpatei, nicidecum dacă îşi însuşeşte plângerea, întrucât instituţia însuşirii plângerii nu se aplică în situaţia plângerii prealabile.
NOTĂ: în practica judiciară a Judecătoriei Ineu, s-a generalizat procedeul luării
unei declaraţii părţii vătămate, la primul termen de judecată, prin care aceasta îşi precizează plângerea prealabilă. Deşi Codul de procedură penală nu prevede acest lucru, considerăm că declaraţia luată părţii vătămate prin care aceasta îşi completează plângerea prealabilă se impune în virtutea principiului aflării adevărului şi a celui privind rolul activ al instanţei care trebuie să contribuie cu toate mijloacele posibile la aflarea adevărului în cauză.
(Considerăm că termenul de “completare" a plângerii este mai riguros.)
în sprijinul acestor afirmaţii, pot fi aduse mai multe argumente, ca de exemplu:
1. plângerea prealabilă fiind de cele mai multe ori întocmită de partea vătămată, asistenţa juridică, fiind adesea facultativă, (cu excepţia infracţiunii de furt între rude, unde asistenţa juridică este obligatorie), ea este mai puţin riguroasă din punct de vedere ştiinţific, de cele mai multe ori necesită anumite clarificări, care nu pot fi cuprinse în încheierea de şedinţă.
2. instanţa nu o poate respinge pur şi simplu, ci, în virtutea rolului ei activ, trebuie să clarifice toate împrejurările privitoare la săvârşirea infracţiunii cu care a fost sesizată.
3. instanţa nu poate considera ca fiind nulă o astfel de plângere nici atunci când s-a indicat greşit prenumele inculpatului, dacă acesta confirmă înaintea instanţei că el este persoana la care se referă plângerea.
Dacă, însă, făptuitorul este necunoscut, sesizarea ulterioară a organului de cercetare penală, în baza art. 279 lit. a C.proc.pen., (în cazul infracţiunilor pentru care sesizarea se face direct la instanţa de judecată), nu poate fi considerată ca fiind o plângere prealabilă, deoarece abia după ce persoana vătămată află cine este făptuitorul, îşi poate manifesta voinţa de a-l trimite sau nu în judecată.
4. în situaţia reglementată de art. 279 lit. a C.proc.pen., plângerea prealabilă stabileşte cadrul procesual, în limitele căruia se va trece la judecarea cauzei.
5. există situaţii când partea vătămată trece, din neatenţie, o dată eronată în care s-ar fi săvârşit infracţiunea, ceea ce ar putea duce la considerarea ei ca fiind tardiv introdusă, dacă instanţa nu ar clarifica aceste date.
6. de cele mai multe ori, partea vătămată nu trece în plângere decât numele făptuitorului şi descrierea faptei, fără să facă referiri la probele pe care înţelege să le propună sau la faptul dacă se constituie sau nu parte civilă în cauză, ceea ce impune o precizare ulterioară făcută înaintea instanţei.
7. din formularea plângerii prealabile poate să reiasă că fapta a fost săvârşită de mai mulţi inculpaţi, când. în realitate, ea să nu fie săvârşită decât de către unul dintre ei, ceilalţi fiind doar martori. Cu privire la această chestiune, trebuie făcută, însă, diferenţierea dintre situaţia prezentată şi cea în care, precizându-şi plângerea, partea vătămată declară că îşi menţine plângerea doar faţă de unul dintre inculpaţi, situaţie în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 131 al. 4 C.pen. (Fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor, chiar dacă plângerea s-a făcut sau se menţine cu privire numai la unul dintre ei.)
8. dacă din conţinutul plângerii reiese că au fost vătămate deopotrivă atât partea vătămată, cât şi fiica acesteia, minoră, fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, se impune a se preciza dacă prima dintre ele înţelege să formuleze plângere şi pentru minoră. Aceasta deoarece, în situaţia în care este vorba despre un minor lipsit de capacitate de exerciţiu, plângerea este formulată de către reprezentantul acestuia şi poartă o singură semnătură, fie că este întocmită sau nu în numele acesteia din urmă.
9. în conţinutul plângerii pot apărea confuzii în ceea ce priveşte descrierea faptelor, astfel că, partea vătămată poate să se refere la faptul că a fost lovită şi insultată, şi să solicite trimiterea în judecată a infractorului pentru săvârşirea infracţiunilor de lovire şi ameninţare. E adevărat că instanţa nu e ţinută de încadrarea juridică dată de partea vătămată în plângere, însă instanţa trebuie să verifice dacă nu cumva s-a săvârşit şi infracţiunea de ameninţare.
Cu privire la necesitatea precizării plângerii prealabile de către partea vătămată, s-au făcut şi referiri exprese în literatura de specialitate.
Problema care se pune în continuare este aceea dacă, în ceea ce priveşte plângerea prealabilă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 222 al. 5 C.proc.pen., referitoare la “însuşirea” plângerii prealabile de către partea vătămată.
Astfel, în şedinţa publică, reprezentantul parchetului a solicitat chemarea în faţa instanţei a mamei părţii vătămate prezentă în sală, pentru a fi întrebată dacă îşi însuşeşte plângerea prealabilă formulată de către fiica acesteia în numele ei personal, dar în care se face precizarea că infracţiunea de insultă a fost săvârşită şi faţă de mama acesteia, care nu a formulat plângere.
în acelaşi sens, s-a menţionat într-o decizie, că plângerea prealabilă făcută de fratele părţii vătămate în termenul prevăzut de lege, este valabilă, dacă partea vătămată şi-a însuşit-o în termenul prevăzut de lege.
Cu privire la această problemă se pot ivi cel puţin trei situaţii:
- situaţia în care plângerea prealabilă este făcută în numele ambilor soţi de către unul dintre ei, şi poartă doar semnătura acestuia din urmă, astfel că se pot ivi dubii în legătură cu voinţa acestora. Acelaşi lucru şi în cazul în care plângerea este formulată de către fiul major în numele lui şi al părintelui său şi poartă doar semnătura primului.
- situaţia în care plângerea prealabilă este făcută de către partea vătămată în numele ei personal şi semnată de către ea, dar în cuprinsul căreia face referire şi la vătămarea soţului.
- situaţia în care plângerea prealabilă este formulată de către persoanele prevăzute de art. 222 al. 5, C.proc.pen., doar în numele părţii vătămate.
Considerăm, alături de alţi autori că însuşirea plângerii prealabile de către persoana vătămată nu este aplicabilă în situaţia plângerii prealabile, între acestea din urmă şi plângerea prevăzută de art. 222, al. 5 C.pr.pen., existând deosebiri fundamentale:
a. plângerea prealabilă reprezintă o condiţie de “procedibilitate” şi “pedepsibilitate”, în această situaţie, guvernând principiul disponibilităţii. în cazul plângerii prealabile prevăzută de art. 222 al. 5 C.pr.pen., e aplicabil principiul oficialităţii. în consecinţă, doar în primul caz sunt aplicabile instituţiile retragerii plângerii prealabile (art. 131 C.pen.) şi cea a împăcării părţilor (art. 132 C.pen.).
b. sesizarea organelor judiciare penale prin plângerea prealabilă se face doar în cazurile anume prevăzute de lege, în cazul infracţiunilor cu un grad de periculozitate socială redusă, şi ea implică actul de voinţă al persoanei vătămate, de a se exercita acţiunea penală împotriva inculpatului.
c.plângerea prealabilă îndreptată direct instanţei de judecată reprezintă actul de punere în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatului, pe când plângerea simplă reprezintă doar o modalitate de sesizare a organelor judiciare, alături de alte modalităţi, cum ar fi, denunţul.
Prin plângerea prealabilă, instanţa e sesizată “in rem", cu privire la toţi făptuitorii, chiar dacă plângerea e făcută sau se menţine doar cu privire la unii dintre aceştia (art. 131 al. 4
C.pen.).
Datorită efectului punerii în mişcare a acţiunii penale prin plângerea prealabilă, aceasta trebuie să fie formulată personal de către persoana vătămată sau prin mandatar, cu mandat special,idee regăsită atât în practica judiciară, cât şi în doctrină. în acest caz, sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 222 al. 3 C.pr.pen. Rezultă că voinţa părţii vătămate de a obţine trimiterea în judecată a inculpatului trebuie să fie “expresă”, (s.n. C.F.U.).
De aceea, plângerea prealabilă nu poate fi făcută de către unul dintre soţi pentru celălalt, şi nici de către copilul major pentru părintele său, astfel cum prevede art. 222 al. 5 C.pr.pen., care se referă la posibilitatea însuşirii plângerii de către partea vătămată, în cazul procedurii obişnuite. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, şi adepţii teoriei că însuşirea plângerii prealabile este valabilă, susţin că ea trebuie făcută în termenul de 2 luni, prevăzut de lege, condiţie care nu ar mai trebui îndeplinită dacă plângerea prealabilă iniţială ar fi valabilă. Practic fără voinţa expresă a persoanei vătămate nu există plângere prealabilă, ci, eventual, plângere simplă, care, însă, nu reprezintă o modalitate legală de sesizare a organelor judiciare în cazurile prevăzută de art. 279 C.proc.pen.
O situaţie aparte e aceea în care plângerea este făcută de către reprezentantul minorului fără capacitate de exerciţiu sau cu încuviinţarea primului pentru minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu, care e prevăzută de art. 132 al. 3 C.pen. şi art. 284 al. 2 C.pr.pen., unde se dispune că “în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie introdusă în termen de 2 luni din ziua în care persoana îndreptăţită a reclama a ştiut cine este făptuitorul.
Revenind la ipotezele prezentate mai înainte, în ce priveşte ultima dintre ele, considerăm că trebuie pus în vedere persoanei care a făcut plângerea, alta decât persoana vătămată, să depună la dosar procură specială care trebuie să fie formulată în termen de către persoana vătămată sau să-i pună în vedere să o cheme pe aceasta din urmă înaintea instanţei, declaraţia care ar urma să i se ia ţinând loc de plângere prealabilă, sub sancţiunea încetării procesului penal pe lipsa plângerii, (art. 10 lit. f C.pr.pen.).
Cu privire la celelalte două ipoteze existând pericolul creării unei confuzii, se impune a fi întrebată partea vătămată care a făcut plângerea, dacă a înţeles să o formuleze doar în nume propriu sau şi în numele persoanei vătămate arătate în cuprinsul plângerii, dar care nu a semnat-o. în cazul unui răspuns negativ, procesul continuă astfel cum a început. în cazul unui răspuns afirmativ, fie i se va solicita părţii vătămate o procură specială, prin care poate să o reprezinte pe cealaltă parte, fie va fi chemată cealaltă parte vătămată înaintea instanţei pentru a da o declaraţie, care, de fapt, coincide cu o plângere prealabilă pe care trebuie să o formuleze în termenul legal.
în literatura de specialitate, s-a apreciat că plângerea verbală adresată instanţei ca acţiune directă, nu poate fi considerată ca fiind valabilă. Nu suntem de acord cu această opinie, având în vedere starea de fapt prezentată mai sus şi atâta vreme cât această declaraţie exprimă voinţa neîndoielnică a persoanei vătămate de a obţine trimiterea în judecată a inculpatului. Bineînţeles, plângerea trebuie să se refere la aceeaşi infracţiune la care se referă şi plângerea iniţială, săvârşită în aceleaşi împrejurări.
Nu suntem de acord nici cu citarea persoanei vătămate în numele căreia a fost formulată plângerea sau care este amintită în cuprinsul ei, ca parte în proces, atâta vreme cât nu există voinţa neîndoielnică a acesteia de a participa la proces în această calitate.
Eventual, persoana vătămată ar putea fi citată în calitate de martoră şi întrebată chiar de la început dacă înţelege să formuleze plângere împotriva inculpatului, în caz contrar, rămânând să depună mărturie în calitate de martoră, având în vedere că aceasta a fost prezentă la săvârşirea infracţiunii.
Considerăm că rolul activ al instanţei se impune cu atât mai mult cu cât persoana vătămată în numele căreia s-a formulat plângerea, convinsă fiind că ea e întocmită în conformitate cu prevederile legii, ar putea pierde dreptul de a obţine trimiterea în judecată a inculpatului, datorită expirării termenului legal de 2 luni în care poate să o introducă.
în cazul de faţă, cum cealaltă persoana vătămată a fost prezentă în sala de judecată, şi cum partea vătămată a declarat că a formulat plângerea prealabilă şi în numele acesteia, instanţa a chemat-o pe aceasta şi a întrebat-o dacă nu înţelege să formuleze plângere prealabilă şi în numele ei (datorită caracterului personal al plângerii). Aceasta, exprimându-şi voinţa expres, instanţa i-a luat o declaraţie expresă care, de fapt, coincide cu o plângere prealabilă, bineînţeles, urmărindu-se să fie introdusă în termen.
Deci punctul de vedere al reprezentantului Parchetului e corect, în sensul că trebuie întrebată şi mama părţii vătămate, respectiv cealaltă persoană vătămată, cu privire la poziţia acesteia, însă, nu în sensul de a-şi însuşi plângerea prealabilă, ci în sensul de a formula personal plângere prealabilă înaintea instanţei, constând într-o declaraţie luată acesteia.
Văzând cele arătate, în mod contrar, într-o speţă instanţa a apreciat că plângerea prealabilă formulată de una din părţile vătămate în numele ei şi al soţului acesteia, semnată doar de aceasta, e considerată ca fiind făcută de ambele părţi vătămate.
S-a mai apreciat faptul că declaraţia luată părţii vătămate în timpul urmăririi penale pentru o altă infracţiune nu poate ţine loc de plângere prealabilă, întrucât nu redă voinţa expresă a acesteia.^
în concluzie, suntem de părere că declaraţia luată părţii vătămate la primul termen de judecată este imperios necesară, însă, pentru rigurozitate ştiinţifică, ea reprezintă o declaraţie de completare a plângerii prealabile şi nu una de precizare a acesteia, instituţia precizării neexistând potrivit C.proc.pen. în vigoare. în ce priveşte cealaltă problemă, chemarea persoanei vătămate în faţa instanţei pentru a i se stabili poziţia procesuală este necesară, impunându-se în virtutea principiului rolului activ al instanţei şi al stabilirii adevărului în cauză.
