Răspunderea statului este o răspundere directă, limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale şi este reglementată de art.538-539 Cod procedură penală (art.504 – 507 din vechiul Cod de procedură penală).Răspund
| Comentarii |
|
Curtea de Apel ALBA IULIA Decizie nr. 779 din data de 24.09.2015
Răspunderea statului este o răspundere directă, limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale și este reglementată de art.538-539 Cod procedură penală (art.504 - 507 din vechiul Cod de procedură penală).Răspunderea statului este strict circumscrisă ipotezelor avute în vedere de legiuitor, respectiv arestarea, ca măsură preventivă și condamnarea definitivă, fiind o răspundere directă cauzată de erorile judiciare săvârșite în procesele penale.
Dispozițiile Codului de procedură penală nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art.998 - 999 cod civil (art. 1349 Noul Cod civil) care reglementează răspunderea civilă delictuală.
Reclamanta a invocat eroarea judiciară ca fiind o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care acțiunea sa a fost respinsă, pe care aceasta o consideră nedreaptă, dată prin săvârșirea unui abuz de drept.
Analizând condițiile răspunderii civile delictuale reglementată de art.1349 și 1357 Noul Cod civil, Curtea a reținut faptul că pentru angajarea acestei răspunderi sunt necesare a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul. Or, admiterea unui recurs și modificarea hotărârii pronunțată de instanța de apel nu constituie o faptă ilicită, iar criticile cu privire la legalitatea acestei hotărâri nu pot fi analizate întrucât s-ar aduce atingere puterii lucrului judecat.
Secția I Civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale - Decizia civilă nr. 779/24 septembrie 2015
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba sub dosar nr. 4871/107/2014 reclamanta L.M.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. a ca prin hotărâre judecătorească să se dispună :
- obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 lei daune morale pentru prejudiciul adus reclamantei prin abuz de drept datorat neplății sumei de 321.183,18 lei din contractul de cesiune de creanță nr…/09.06.2009.
În expunerea de motive, reclamanta a arătat că a încheiat cu SC M.T. SA contracte de cesiune de creanța pe care le-a notificat prin executor judecătoresc la Spitalul Clinic Județean de Urgenta A. In baza acestor notificări pârâta i-a emis adresa cu nr…/22. 07.09, prin care recunoștea ca din contravaloarea facturilor cuprinse în notificări s-au achitat suma de 344.436,94 lei către C.
Reclamanta a pornit o acțiune civilă in pretenții împotriva Spitalului privind suma de 321.183,18 lei pe care a câștigat - o la Curtea de Apel Alba Iulia.
Recursul formulat de Spitalul Clinic Județean de Urgență A. a fost admis de I.C.C.J. care a modificat decizia Curții de Apel și a respins acțiunea reclamantei.
Acțiunea reclamantei a fost întemeiată în drept pe art.72, 1357, 1391, 1381 din Noul Cod civil și art. 13 și 17 al CEDO.
Prin sentința civilă nr.490/2015 pronunțată de Tribunalul Alba în dosar 4871/107/2014 s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, instanța reținând în esență că potrivit art.52 alin. 3 teza I și II din Constituția României, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea statului este stabilită în condițiile legii.
Prin urmare, dispozițiile Constituționale consacră un raport juridic de drept public, pe care îl supune condiției reglementării prin lege specială.
Or, legea specială la care face referire textul constituțional este reprezentată de dispozițiile art.504 - 507 din Codul de procedură penală, actualmente art.538 - 539 Noul Cod de procedură penală.
În acest sens a statuat și Curtea Constituțională prin decizia nr. 45/1998, arătând că circumstanțierea, "potrivit legii", privește posibilitatea legiuitorului de a stabili modalitățile și condițiile în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face pentru plata despăgubirilor cuvenite.
Codul civil vechi, prin art.998 - 999 și Noul Cod Civil prin art.1349 și 1357 consacră un raport juridic de drept privat și reglementează prin norme cu caracter general condițiile răspunderii civile delictuale.
Prin urmare, în condițiile în care Constituția României afirmă competența legiuitorului în determinarea condițiilor de aplicare a normei ce instituie răspunderea statului, aceasta nu se poate exercita decât în limitele dispozițiilor legii speciale, care sunt dispozițiile art.504 - 507 din Codul de procedură penală, iar nu în temeiul dispozițiilor din Codul civil, inaplicabile în această ipoteză.
Prin decizia menționată, Curtea Constituțională nu a constatat că răspunderea statului presupune constatarea existenței oricărui din cazurile prevăzute de art.10 din Codul de procedură penală, cum în mod greșit a reținut instanța de apel.
Curtea Constituțională a constatat doar că art.504 din Codul de procedură penală, în forma în vigoare la acea dată, excludea angajarea răspunderii statului pentru oricare altă eroare judiciară ce nu ar fi imputabilă victimei și a stabilit că o asemenea limitare este neconstituțională.
Prin aceeași decizie, instanța de contencios constituțional a arătat că nu se poate substitui puterii legislative, care are ca sarcină să compatibilizeze textul declarat neconstituțional și să reglementeze atât condițiile specifice de acordare de despăgubiri, cât și cele privind calificarea unei soluții juridice ca fiind o eroare judiciară.
Același raționament a fost urmat de Curtea Constituțională și în a doua decizie, respectiv decizia nr.255/2001.
Urmare a acestor decizii, art.504 din Codul de procedură penală a fost modificat, iar legiuitorul a calificat situațiile juridice care pot atrage răspunderea patrimonială, în sensul deciziei Curții Constituționale.
Prin urmare, în ceea ce privește dreptul intern, despăgubirile reglementate de dispozițiile art.504 - 507 din Codul de procedură penală vizează și eroarea judiciară și arestarea nelegală, în timp ce, pe planul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, eroarea judiciară este reglementată de art.3 din Protocolul adițional nr.7 la Convenție, iar arestarea nelegală de art.5 paragraf 1 din Convenție.
Astfel, deși nu definește eroarea judiciară, art.504 alin.1 prevede că persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei după o condamnare definitivă s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
Textul art.3 din Protocolul adițional nr.7 la Convenție, prevede că atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte.
S-a constatat că nu există deosebire de reglementare de esență între norma internă și norma europeană, deoarece, pentru a exista eroare judiciară, ambele texte impun ca persoana să fi fost condamnată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, iar ulterior, în urma rejudecării, să se dispună achitarea (în cazul normei interne) sau să se constate eroarea judiciară (în cazul normei europene).
Trecând peste neaplicabilitatea textului legal de mai sus în speța de față, care să atragă răspunderea statului, reclamanta invocă incidența art.1349 Codului civil din 2009 potrivit căruia pentru angajarea răspunderii civile delictuale, se cer a fi întrunite în mod cumulativ următoarele condiții: 1. existența unui prejudiciu; 2. existența unei fapte ilicite; 3. existența unui raport de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită; 4. existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul.
În speță se invocă de către reclamantă faptul că i s-a cauzat un prejudiciu prin abuzul de drept datorat neplății sumei de 321.183,18 lei din contractul de cesiune de creanță nr…/09.06.2009 prin încălcarea legislației și datorită pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive pe care o consideră nedreaptă iar dauna produsă constă în restrângerea posibilităților familiale și sociale.
Conform art.1353 Noul Cod civil, "Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercitarea drepturilor sale nu este obligat să le repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv";.
Prin formularea recursului - cale de atac prevăzută de art.299 și următoarele din codul de procedură civilă din anul 1865, de către partea nemulțumită de hotărârea judecătorească atacată, Spitalul Clinic Județean de Urgență A. - prin manager și consilier juridic nu a săvârșit vreo faptă ilicită, ci a exercitat un drept procesual, fără ca dreptul să fie exercitat abuziv. Prin urmare, instanța a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților, neexistând fapta ilicită.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta L.M.I., solicitând admiterea lui, modificarea hotărârii atacate și admiterea ca întemeiată a cererii introductive de instanță, așa cum aceasta a fost precizată și completată cu prezentul apel.
Prin decizia civilă nr.779/24.09.2015 Curtea de Apel a respins apelul reclamantei, reținând că Tribunalul Alba a stabilit legal și cu prioritate cazurile în care Statul Român poate răspunde pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare, iar aceste cazuri sunt reglementate de art.538-539 Cod procedură penală și se referă doar la erori judiciare săvârșite în procesele penale, ceea ce nu este cazul în speță.
Răspunderea statului este strict circumscrisă celor două ipoteze avute în vedere de legiuitor, respectiv arestarea, ca măsură preventivă și condamnarea definitivă, fiind o răspundere directă cauzată de erorile judiciare săvârșite în procesele penale.
Or, în speță, reclamanta invocă o eventuală eroare judiciară dată de o hotărâre civilă pe care aceasta o consideră nedreaptă, prin săvârșirea unui abuz de drept.
Analizând condițiile răspunderii civile delictuale reglementată de art.1349 Noul Cod civil, Curtea a reținut faptul că pentru angajarea acestei răspunderi sunt necesare a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul. Aceste condiții nu sunt întrunite cumulativ, așa cum corect a constatat și instanța de fond.
Apelanta, în susținerea admisibilității acestei acțiuni reia și aduce critici unei hotărâri judecătorești intrată în puterea lucrului judecat.
Faptul că Î.C.C.J. București prin decizia nr.4884/2012 pronunțată în dosarul 1472/107/2011* a admis recursul declarat de pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență A. și a modificat decizia nr.102/2011 a Curții de Apel Alba Iulia (decizie pe care reclamanta o consideră legală), în sensul că a respins apelul declarat de reclamanta L.M.I. împotriva sentinței nr.77/COM/2011 a Tribunalului Alba, reținând aplicarea în cauză a principiului art.7 din Decretul nr.167/1958 în raport de care a constatat că termenul de prescripție de 3 ani era împlinit la data cesiunii creanței de către SA M.T. SA și a reținut astfel că adresa nr…/15.07.2009 nu are efectul unui act întrerupător de prescripție în condițiile art.16 lit.a din același decret, nu este în măsură să conducă pur și simplu la ideea că instanța a săvârșit un abuz de drept, pronunțând o hotărâre nedreaptă.
Cele susținute de reclamantă prin prezentul demers judiciar au fost privite niște aprecieri subiective și a căror analiză nu mai poate fi reiterată.
Dacă am ignora puterea lucrului judecat a acestei decizii, înseamnă că am anula efectul unei judecăți, or dreptul la un proces echitabil garantat de art.6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, presupune inclusiv executarea hotărârilor judecătorești definitive. Unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care presupune, printre altele, ca soluția definitivă pronunțată de o instanță să nu mai constituie obiect de controversă pentru alte instanțe. Securitatea raporturilor juridice înseamnă că, atâta timp cât un drept a fost recunoscut unei persoane, sau dimpotrivă dacă un drept a fost negat unei alte persoane, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă același drept să nu mai poată fi repus în discuție în nicio altă circumstanță și de nicio altă instanță.
Deci, odată ce printr-o hotărâre anterioară irevocabilă s-a negat dreptul pretins de reclamantă prin reținerea prescripției, acest aspect nu mai poate fi pus în discuție în prezentul dosar, căci a interpreta altfel puterea lucrului judecat, înseamnă a garanta drepturi teoretice și iluzorii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reținând chiar, în cauza Amurăriței /României că instanțele trebuie sa țină cont chiar și de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare finalizate prin hotărâri definitive, și să nu le mai repună în discuție într-o nouă procedură, ba mai mult, în funcție de particularitățile cauzei, trebuie să analizeze și posibilitatea ca în anumite situații, constatările din hotărârile judecătorești să poată fi opuse și terților .
În consecință, Curtea a apreciat că în prezenta procedură nu mai poate analiza dacă modul în care au fost apreciate datele speței în dosarul 1472/107/2011* a fost corect.
Deci împrejurarea că apelanta consideră nedreaptă o hotărâre judecătorească nu poate constitui un element suficient și determinant în constatarea vinovăției pârâtului, ca urmare a aplicării la speța dedusă judecății a disp. art. 13 și 17 din CEDO rap. la art. 1349 și urm. Noul Cod civil.
În concluzie, față de motivele invocate de reclamantă în susținerea cererii de acordare a daunelor morale, s-a avut în vedere că răspunderea Statului Român nu poate fi antrenată având în vedere cazurile limitative prevăzute de lege și Constituția României care reglementează aceste situații, iar pe de altă parte, dacă s-ar ignora acest aspect, se constată că în speță nu sunt întrunite cumulativ cerințele pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.
Mai mult decât atât, daunele morale reprezintă atingerea adusă existenței fizice a persoanei, integrității corporale și sănătății, cinstei, demnității și onoarei, prestigiului profesional, ceea ce presupune că pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei unei persoane, trebuind a fi dovedite daunele morale suferite, ceea ce în cauză nu s-a realizat.
Având în vedere toate aceste aspecte de fapt și de drept, în temeiul art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat apelul reclamantei și a menținut ca legală și temeinică hotărârea atacată.
