VĂTĂMARE CORPORALĂ DIN CULPĂ. CULPA COMUNĂ. RELEVANŢA. RECURS. CAZ DE CASARE
| Comentarii |
|
Proporţia culpelor (inculpatului şi părţii vătămate) în producerea accidentului rutier determină nu numai tratamentul juridic al inculpatului, ci şi modul de soluţionare a laturii civile a cauzei (întinderea despăgubirilor acordate părţii civile) (Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, decizia nr. 685 din 24 aprilie 2001)
CURTEA
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 140 din 5 aprilie 2000, în temeiul art. 184 alin. 2 şi 4 C. pen. a fost condamnat inculpatul P. D. la 1 an şi 6 luni închisoare.
în temeiul art. 81 şi 82 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pe o perioadă de 3 ani şi 6 luni, termen de încercare, de la rămânerea definitivă a sentinţei penale.
S-a atras atenţia inculpatului cu privire la respectarea dispoziţiilor art. 83 C. pen., referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei.
Inculpatul a fost obligat la 1.000.000 de lei despăgubiri civile către partea civilă S. G.
A fost obligat inculpatul la 1.517.023 de lei cheltuieli de spitalizare către Spitalul Clinic de Urgenţă „Prof. Dr. B.” Bucureşti.
A fost obligat inculpatul la 150.000 de lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut în fapt, pe baza probelor administrate că, la data de 26.09.1999, în jurul orei 7,00, în timp ce conducea automobilul „Dacia 1310” cu numărul de înmatriculare B-63-TEL, proprietatea
S. C. „A.”-S.A. Bucureşti, pe D.N. 31, în comuna Spanţov, judeţul Călăraşi, pe direcţia Olteniţa-Călăraşi, a accidentat-o pe partea vătămată
S. G., în vârstă de 12 ani, în urma căreia aceasta a suferit leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 100-120 zile de îngrijiri medicale.
Prima instanţă a avut în vedere întreg materialul probator administrat în cauză, reţinând că fapta există, prezintă pericol social, este prevăzută de legea penală, a fost săvârşită de inculpat, întrunind elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 184 alin. 2 şi 4 C. pen.
La individualizarea pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere criteriile de individualizare a pedepselor, prevăzute de art. 72 C. pen.
în termen legal, împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Olteniţa, criticând-o pentru nelegalitate.
S-a susţinut că, greşit nu a redus cuantumul cheltuielilor de spitalizare şi a despăgubirilor civile proporţional cu culpa inculpatului şi a părţii civile, după cum nu a obligat pe inculpat la plata onorariului pentru apărătorul din oficiu.
Tribunalul Călăraşi, analizând lucrările dosarului, în raport de criticile invocate a constatat că apelul nu este fondat.
Adevărat că, cercetarea judecătorească a confirmat situaţia de fapt, bazându-se pe dovezile produse, dar aceasta nu înseamnă obligatoriu reţinerea culpei comune. De altfel, la stabilirea contribuţiei fiecărui participant la activitatea delictuoasă ţine de latura penală a cauzei, care nu poate fi modificată, urmarea criticilor formulate care privesc doar latura civilă, hotărârea nefiind atacată şi de inculpat, sub aspectul soluţionării laturii penale. Art. 371 C. pr. pen. stabileşte limitele devolutive ale apelului, nereţinerea culpei comune nefiind nici invocată în apel şi nici cerută de inculpat, astfel că sub acest aspect nu sunt motive de nelegalitate.
Cât priveşte plata onorariului de avocat este de observat că fapta dedusă judecăţii nu este dintre cele pentru care asigurarea asistenţei juridice din oficiu este obligatorie, conform art. 171 C. pr. pen., astfel că nu se impunea suportarea plăţii onorariului. Existenţa la dosar a delegaţiei avocaţiale nu atrage şi suportarea onorariului, eliberarea împuternicirii făcându-se din eroare.
Pentru aceste considerente, Tribunalul Călăraşi, prin decizia penală nr. 196/A din 19 iulie 2000, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. pr. pen. a respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lână Judecătoria Olteniţa împotriva sentinţei penale nr. 140 din 5.04.2000 pronunţate de Judecătoria Olteniţa.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
împotriva hotărârilor de mai sus, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi, criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub următoarele motive:
1) deşi probatoriul administrat confirmă şi existenta culpei victimei în producerea accidentului rutier, această împrejurare - care atenuează atât răspunderea penală cât şi răspunderea civilă - a fost ignorată de instanţele de fond şi apel;
2) se impune ca instanţa să se pronunţe şi cu privire la plata onorariului apărătorului din oficiu, care a asigurat asistenţa juridică a inculpatului la instanţa de fond.
în drept au fost invocate prevederile art. 3859 alin. 1 pct. 171 C. pr. pen.
Recursul este fondat, în sensul consideraţiilor care urmează.
într-adevăr, potrivit raportului de expertiză tehnică efectuată în cauză în faza de urmărire penală accidentul s-a produs din culpă comună, pentru că conducătorii vehiculelor implicate în accident au încălcat regulile de circulaţie menţionate expres în raport.
Se apreciază că proporţia culpei în producerea accidentului rutier este egală (respectiv 50% inculpatul şi 50% victima).
Această constatare are influenţă, în primul rând, asupra laturii penale a cauzei, determinând întinderea răspunderii penale a inculpatului.
Sub acest aspect se constată că, pe lângă stabilirea corectă a situaţiei de fapt şi reţinerea vinovăţiei inculpatului, instanţele anterioare au aplicat un tratament juridic adecvat, în deplină concordanţă cu prevederile legale.
Totodată, antecedenţa cauzală a accidentului, inclusiv sub aspect subiectiv, are relevanţă şi în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei.
Din această perspectivă, critica de nelegalitate se priveşte ca întemeiată, impunându-se proporţionalizarea despăgubirilor civile acordate părţii civile - Spitalului Clinic de Urgenţă „Dr. B.” Bucureşti, în raport cu gradul vinovăţiei fiecăreia dintre părţile implicate în producerea evenimentului rutier.
Cât priveşte despăgubirile acordate părţii civile
S. G. se constată că inculpatul a fost de acord cu pretenţiile, situaţie în care capătă eficienţă deplină principiul disponibilităţii, dată fiind natura civilă a aspectului tranzacţionat.
Cea de-a doua critică este neîntemeiată, din moment ce:
1) pentru infracţiunea ce formează obiectul judecăţii nu este obligatorie asistenţa juridică;
2) instanţa de fond nu a apreciat că inculpatul nu-şi poate face singur apărarea;
3) instanţa de fond nu a solicitat baroului de avocaţi asigurarea asistenţei juridice din oficiu.
Aşa fiind, în conformitate cu art. 38515alin. 1 pct. 2 iit. d C. pr. pen., se va admite recursul declarat
de Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi, se vor casa hotărârile pronunţate numai cu privire la cheltuielile de spitalizare acordate părţii civile Spitalul Clinic de Urgenţă „Dr. B.” Bucureşti, în sensul că acestea vor fi reduse de la 1.517.023 de
lei la 758.511,50 de lei, corespunzător culpei comune.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei recurate.
NOTA I
Considerăm că soluţia instanţei de recurs este discutabilă.
în primul rând Curtea nu s-a conformat dispoziţiei imperative a art. 3856 alin. 2 C. pr. pen. potrivit căreia „instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 3859”.
Faţă de acest text, cum ar fi trebuit să procedeze instanţa?
în primul rând, trebuia să facă o analiză temeinică, specifică judecăţii, dacă cele două critici ale parchetului se încadrează în cazul de casare invocat, respectiv art. 3859 pct. 171 C. pr. pen., în alt caz, sau în nici unul din cele 22 de cazuri de casare limitativ prevăzute de art. 3859 alin. 1 C. pr. pen.
După aceea, în cazul în care constată că cele două critici se încadrează în cazul de casare invocat, sau în altul, să verifice dacă ele sunt fondate sau nu.
Neprocedându-se astfel, există riscul ca recursul să se transforme într-o a treia judecată în fond.
Referitor la prima critică invocată de parchet în sensul că „deşi probatoriul administrat confirmă şi existenţa culpei victimei în producerea accidentului, această împrejurare -antamează atât răspunderea penală cât şi răspunderea civilă - a fost ignorată de instanţa de fond şi de apel”, poate fi ea raportată la cazul de casare prevăzut de pct. 171?
Fiind vorba de aspecte de fapt, de apreciere a probelor, acest caz de casare nu este incident, deoarece el vizează exclusiv încălcări esenţiale de drept.
Cazul de casare prevăzut în art. 3859 pct. 171 C. pr. pen. vizează două feluri de hotărâri greşite în drept: hotărâri contrare legii şi hotărâri prin care s-a făcut o greşită aplicare a legii.
Hotărârea contrară legii este aceea prin care se dispune ceea ce legea dispune, ceea ce legea opreşte s^u se omite aplicarea unei dispoziţii exprese, imperative a legii, celelalte erori în drept constituind cazuri de greşită aplicare a legii.
Rezultă deci, că o pretinsă apreciere greşită a probelor în cuprinsul hotărârii nu înseamnă nici că aceasta este contrară legii şi nici că prin aceasta s-a făcut o greşită aplicare a acesteia.
în această situaţie trebuie verificat dacă în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de pct. 18 - eroare gravă de fapt - unicul caz care are în vedere situaţiile de fapt, aspectele de probaţiune etc.
Eroarea gravă de fapt constă în inexacta oglindire - ca pură stare de fapt - a conţinutului dosarului în conţinutul hotărârii atacate cu recurs, fără vreo imixtiune în domeniul aprecierilor sau raţionamentelor legate de procese logice sau psihologice; ea derivă din contrarietatea evidentă şi necontroversată dintre ceea ce spune dosarul prin actele sale şi ceea ce spune instanţa prin hotărârea ei, cu privire la existenţa faptei sau a vreunui act, declaraţii etc. (v. I. N. Lungulescu, I. M. Dragomirescu, Recursul în materie penală, Bucureşti, 1946, p. 360-361).
De asemenea, eroarea mai trebuie să fie şi esenţială adică să fi influenţat în mod hotărâtor soluţia cauzei.
La prima vedere s-ar părea că motivul invocat de parchet răspunde acestor caracteristici specifice erorii grave de fapt: probele indică culpa comună a victimei şi inculpatului, iar instanţa a reţinut doar culpa acestuia din urmă. In realitate lucrurile nu stau chiar aşa.
Acest fapt rezultă dintr-o menţiune făcută în cuprinsul deciziei instanţei de apel: „Adevărat, că cercetarea judecătorească a confirmat situaţia de fapt, bazându-se pe dovezile produse, dar aceasta nu înseamnă obligatoriu reţinerea culpei comune. . ”.
Este adevărat că fraza respectivă este puţin cam confuză, imprecisă, ca de altfel întreaga motivare, dar rezultă în mod evident că instanţele au făcut o apreciere a probelor.
în această situaţie prima condiţie a erorii grave de fapt - caracterul evident - nu este realizată, deoarece nu poate exista compatibilitate între atributele de „îndoielnic” şi „evident” raportate la acelaşi fapt.
Sau, altfel spus, contradicţia dintre ceea ce spune dosarul prin probele sale şi ceea ce spune instanţa prin hotărârea ei trebuie să fie necontroversată, ceea ce nu este cazul în speţă, deoarece, după cum s-a văzut, analiza probelor reţinute de cele două instanţe de fond s-a bazat pe un proces de raţionamente logice.
De aceea, pentru a caracteriza corect dacă o contradicţie între lucrările dosarului şi hotărârea instanţei constituie eroare gravă de fapt sau nu, literatura juridică face distincţie între constatările de fapt care pot promova recursul şi aprecierile de fapt care nu conduc la casare.
Potrivit acestui punct de vedere, tot ceea ce priveşte greşita constatare, în mod obiectiv, fie a faptei imputate inculpatului, în existenţa, natura şi împrejurările ei, fie a actelor dosarului (cereri, depoziţii etc.) în existenţa lor sau în reproducerea cuprinsului acestora - dacă greşeala este evidentă şi are repercusiuni asupra soluţiei procesului, fiind deci esenţială - este susceptibil de a fi cenzurat de către instanţa de recurs.
Dimpotrivă, aprecierile şi concluziile la care instanţa a ajuns pe cale de raţionament, chiar dacă vizează existenţa faptei sau diverse situaţii ori împrejurări de fapt, nu cad sub incidenţa cauzei de casare prevăzute de art. 3859pct. 18 C. pr. pen., fiind de atributul exclusiv al primei instanţe şi al instanţei de apel (v. V. Papadopol în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1995, Bucureşti, 1996, Editura Continent XXI, notă la dec. nr. 457/1995, p. 180).
în speţă, instanţa de recurs nu a cenzurat situaţia de fapt constatată prin hotărârile atacate, ci - în raport de aceeaşi situaţie de fapt - a cenzurat aprecierile, de ordin subiectiv, ale celor două instanţe de fond, cu privire la existenţa culpei exclusive a inculpatului.
Or, în asemenea situaţie nu se poate vorbi de o eroare gravă în fapt.
în concluzie, apreciem că instanţa, constatând că a doua critică referitoare la neacordarea onorariului avocatului din oficiu este nefondată, ţinând seama de cele arătate până acum, recursul parchetului trebuia respins ca nefondat întrucât prima critică nu se încadrează nici în primul caz de casare invocat - pct. 171 - nici în alt caz de casare prevăzut de art. 3859alin. 1 C. pr. pen., iar a doua critică, deşi se încadrează în cazul de casare respectiv, este nefondată.
NOTA II
Manifestăm rezerve faţă de consideraţiile din nota precedentă cu privire la prima critică invocată de către Parchet în motivele de recurs.
într-adevăr, instanţa de recurs - potrivit art. 3859 alin. 2 C. pr. pen. - examinează cauza numai în limita motivelor de casare prevăzute în art. 3859 din acelaşi act normativ.
Este real şi faptul că instanţa de control judiciar poate proceda la analiza temeiniciei motivelor de recurs numai după ce, în prealabil, a constatat incidenţa vreunuia din cazurile de casare enumerate de art. 3859C. pr. pen.
în hotărârea reprodusă mai sus s-a menţionat că recurentul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. 1 pct. 171 C. pr. pen., după care sunt arătate considerentele pentru care recursul a fost considerat întemeiat.
Prin urmare, analizând temeinicia motivelor de casare, fără a critica încadrarea în drept invocată de cel care a exercitat calea de atac, instanţa de recurs, în mod implicit, şi-a însuşit temeiul procedural indicat de către recurent.
Cum legea nu interzice această modalitate de acţiune, se consideră admisibilă, şi, pe cale de consecinţă, valabilă din punct de vedere juridic.
în speţă nu este vorba de o apreciere greşită a probelor şi cu atât mai puţin de o eroare gravă de fapt, ci de împrejurarea că deşi probatoriul administrat confirmă şi existenţa culpei victimei în producerea accidentului rutier, nu s-a dat eficienţa cuvenită acestui fapt - după cum susţine recurentul - atât sub aspectul laturii penale, cât şi sub aspectul laturii civile.
Culpa comună este reţinută de către instanţa de fond pe baza raportului de expertiză tehnică auto şi, faţă de această constatare, judecătoria stabileşte tratamentul juridic al infractorului.
Sub aspectul laturii civile, instanţa de fond nu a dat încă eficienţă acestei constatări de fapt, obligând inculpatul la plata integrală a cheltuielilor ocazionate de spitalizarea părţii vătămate.
Instanţa de apel, deşi apreciază că „cercetarea judecătorească a confirmat situaţia de fapt, pe baza dovezilor produse”, conchide că „aceasta nu înseamnă obligatoriu reţinerea culpei comune”. Mai mult, se avansează ideea că, contribuţia fiecărui participant la activitatea delictuală ţine de latura penală a cauzei şi că situaţia stabilită de instanţa fondului nu poate fi modificată „urmare a criticilor formulate, care privesc doar latura civilă, hotărârea nefiind atacată şi de inculpat, sub aspectul laturii penale”.
în primul rând, este lipsită de fundament juridic (pentru a nu o cataloga drept stranie) concluzia privind caracterul facultativ al reţinerii culpei comune în condiţiile în care probele dosarului converg în acest sens.
în al doilea rând, se ignoră calitatea celui care exercită calea de atac, respectiv procurorul, care poate formula critici atât în ce priveşte latura penală, cât şi la latura civilă a cauzei.
în fine, se face abstracţie de faptul că, sub aspect obiectiv şi subiectiv se datorează atât inculpatului, cât şi părţii vătămate, şi că acest fapt are rezonanţă juridică asupra ambelor laturi ale cauzei penale.
Din punct de vedere a răspunderii penale rezultatul accidentului este imputabil doar parţial inculpatului şi această situaţie trebuie să se reflecte corespunzător în tratamentul
juridic stabilit. Altminteri, hotărârea de condamnare este contrară legii, situaţie în care poate fi casată în temeiul art. 3859 pct. 171 C. pr. pen.
Examinând, din această perspectivă, hotărârea atacată, instanţa de recurs a apreciat că întinderea răspunderii penale a fost corect stabilită.
Parţialitatea imputabilităţii amprentează şi răspunderea civilă, chiar în modalitatea atipică a despăgubirii unităţii spitaliceşti asimilate părţii civile. Firesc, se impune şi proporţionalizarea corespunzătoare a cheltuielilor de spitalizare. Şi în această situaţie, a proceda astfel înseamnă a pronunţa o hotărâre contrară legii, cenzurabilă în recurs prin intermediul textului de lege indicat mai sus. Este de fapt ceea ce, în mod corect - opinăm noi - a făcut instanta de recurs.
