VĂTĂMARE CORPORALĂ GRAVĂ. RECURSUL PĂRŢII VĂTĂMATE PRIVIND LATURA PENALĂ (INDIVIDUALIZAREA PEDEPSEI). SOLUŢIE
| Comentarii |
|
Este fondat recursul părţii vătămate dacă instanţa de fond a stabilit o situaţie de fapt corectă şi a dat o încadrare juridică corespunzătoare (infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. 1 C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a şi art. 76 lit. d din Codul penal), iar la individualizarea pedepsei a ţinut cont de împrejurările concrete în care au fost săvârşite faptele, cât şi de persoana şi conduita inculpatului.
(Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, decizia nr. 668 din 19 aprilie 2001)
CURTEA
Asupra recursului penal de faţă, deliberând, constată:
Prin sentinţa penală nr. 1452 din 14.12.2000 a Judecătoriei sectorului 3 - Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. 5119/2000, inculpatul C.A. a fost condamnat, în baza art. 182 alin. 1 C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. c şi art. 76 lit. d C. pen., la o pedeapsă de 1 lună închisoare, cu aplicarea art. 71 şi 64 C. pen.
A fost obligat inculpatul la plata sumei de 321.255 lei despăgubiri civile către Spitalul Clinic de Urgenţă „Prof. Dr. B.” Bucureşti.
A fost respinsă acţiunea civilă formulată de partea civilă G.I., ca nefondată.
A fost obligat inculpatul la cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, pe baza probelor administrate că, la data de 27.11.1999, în cadrul unei altercaţii pe care au avut-o, inculpatul C.A. l-a muşcat de un deget pe partea vătămată G.I., producându-i leziuni
traumatice, pentru care au fost necesare 23-25 de zile de îngrijiri medicale şi care au condus la amputaţia segmentului de deget.
Pe latură civilă, instanţa a respins cererea de constituire de parte civilă a părţii vătămate, cu motivarea că probele administrate au demonstrat că a beneficiat de asistenţă medicală gratuită şi că nu a făcut cheltuieli suplimentare de tratament medical.
împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel atât inculpatul C.A., cât şi partea vătămată G.I., primul criticând-q pentru nelegalitate, cu susţinerea că în mod greşit a fost condamnat, el acţionând în stare de legitimă apărare, iar al doilea, că în mod greşit i s-a respins cererea de acordare de despăgubiri civile.
Prin decizia penală nr. 319/A din 26.02.2001 a Tribunalului Bucureşti-secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 421/2001, ambele apeluri au fost respinse, ca nefondate, cu motivarea, în ceea ce îl priveşte pe inculpat, că instanţa fondului a făcut o apreciere corectă a probelor administrate şi acestea
demonstrează că inculpatul nu s-a aflat în stare de legitimă apărare, iar partea vătămată nu a făcut dovada pretenţiilor sale civile.
în cauză a declarat recurs partea vătămată G.I., criticând ambele hotărâri pentru netemeinicie, cu motivarea că pedeapsa aplicată inculpatului este blândă şi nu corespunde gravităţii faptelor săvârşite.
Examinând recursul părţii vătămate, în raport de motivele invocate, cât şi din oficiu, în baza art. 385/6 alin. 2 C. pr. pen., cu referire la art. 385® alin. 1 pct. 14 C. pr. pen., Curtea constată că este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Instanţa de fond a stabilit o situaţie de fapt corectă, a dat o încadrare juridică corespunzătoare, iar la individualizarea pedepsei a ţinut cont de împrejurările concrete în care au fost săvârşite faptele, cât şi de persoana şi conduita inculpatului, pronunţând o sentinţă legală şi temeinică.
în consecinţă şi în baza art. 38515 pct. 1 lit. b C. pr. pen., Curtea va respinge ca nefondat recursul părţii vătămate, iar în baza art. 192 alin. 2 C. pr. pen. îl va obliga pe recurent la cheltuieli judiciare către stat.
NOTĂ
Considerăm că soluţia curţii de apel este nelegală, iar motivarea este inadecvată.
Potrivit art. 3852 raportat la art. 362 lit. c C. pr. pen., partea vătămată poate face recurs, dar numai în ce priveşte latura penală, în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă.
Or, infracţiunea prevăzută de art. 182 C. pen. nu face parte din categoria infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, ci numai din oficiu.
Instanţa de recurs a ignorat pur şi simplu aceste dispoziţii, care, interpretate în mod corespunzător, ar fi condus la altă soluţie şi ar fi făcut inutilă cercetarea în fond a cauzei.
în literatura juridică, o manifestare procesuală este socotită admisibilă atunci când: a) legea îngăduie în mod obiectiv asemenea manifestare; b) persoana care a efectuat manifestarea are subiectiv aptitudinea legală de a folosi acea manifestare; c) manifestarea concretă răspunde funcţional scopului ce i se atribuie de lege (v. V. Dongoroz, notă la CAS II, dec. nr. 5231/1042 P.R.143 I., p. 137).
Căile de atac fiind manifestări procesuale special reglementate de Codul de procedură penală, cele arătate mai sus îşi găsesc deplina aplicare în această materie.
Inadmisibilitatea fiind corespondentul negativ al admisibilităţii, rezultă că un recurs este inadmisibil: a) când nu este obiectiv încuviinţat de lege; b) când lipseşte legitimitatea subiectivă a celui care foloseşte calea de atac sau, cu alte cuvinte, când recursul a fost declarat de o persoană care nu are drept să facă recurs; c) când din actele cauzei rezultă inutilitatea (nepertinenţa) funcţională a acestuia, în sensul că în cazul respectiv nu poate produce efectele pe care legea a înţeles să i le atribuie (v. V. Papadopol, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1997, notă la dec. nr. 809/1997, p. 323).
Revenind la speţă, din lecturarea deciziei rezultă că partea vătămată a formulat, ca unic motiv de recurs, greşita individualizare a pedepsei ce i-a fost aplicată inculpatului, în sensul că aceasta este prea mică.
Dar, după cum s-a arătat, în conformitate cu dispoziţiile art. 385 raportat la art. 362 lit. c C. pr. pen. el, putea formula această critică numai în cazul în care infracţiunea respectivă făcea parte din categoria infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, nu şi în cazul infracţiunii prevăzute de art. 182 C. pen., imposibilitate ce decurge din interpretarea per a contrario a textelor sus-citate.
Legiuitorul restrângând sfera cazurilor în care partea vătămată poate face recurs, rezultă că, în celelalte situaţii, recursul său nu este obiectiv încuviinţat de lege, astfel că prima condiţie de admisibilitate a oricărei manifestări procesuale, deci şi a recursului, lipseşte.
Aşa stând lucrurile, Curtea trebuia să respingă recursul ca inadmisibil şi nu ca nefondat.
în fine, credem că s-ar putea susţine - nu fără temei - şi un alt punct de vedere, respectiv lipsa celei de-a doua condiţii de admisibilitate, adică lipsa legitimităţii subiective a părţii vătămate, în sensul că depăşirea limitelor impuse de art. 362 lit. c C. pr. pen., atrage nelegitimitatea procesuală subiectivă a persoanei care le depăşeşte, în speţă partea vătămată.
Dar, indiferent de punctul de vedere adoptat, soluţia Curţii trebuia să fie aceeaşi: respingerea recursului ca inadmisibil, având drept consecinţă de ordin practic inutilitatea examinării în fond a cauzei.
