Vătămare corporală din culpă Caz fortuit sau faptă săvârşită cu vinovăţie
| Comentarii |
|
C.A. Ploieşti, decizia nr. 266 din 7 martie 2003
Prin sentinţa penală nr. 2282/2002 a Judecătoriei Buzău, s-a dispus condamnarea inculpatului S.P. la 3 luni închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin. 2 şi 4 Cod penal. În fapt, s-a reţinut că inculpatul, în timp ce se deplasa cu autoturismul pe ruta Buzău – Râmnicu Sărat, a acroşat o persoană aflată în stare de ebrietate, care circula pe carosabil, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 120-140 zile de îngrijiri medicale.
Tribunalul Buzău, prin decizia penală nr. 821/2002, a admis apelul formulat de inculpat şi a desfiinţat sentinţa pronunţată de Judecătoria Buzău, dispunând, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. e) Cod de procedură penală, raportat la art. 47 Cod penal, achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin. 2 şi 4 Cod penal.
Prin decizia penală nr. 266/2003, Curtea de Apel Ploieşti a casat decizia Tribunalului Buzău, menţinând sentinţa instanţei de fond. Instanţa de recurs a reţinut că în mod greşit tribunalul a apreciat că fapta inculpatului este rezultatul unor împrejurări care nu puteau fi prevăzute de făptuitor, deoarece a avut viteza mică, iar victima s-a angajat în fugă la traversarea şoselei. Din probele administrate nu rezultă existenţa cazului fortuit, astfel cum acesta a fost definit în teoria şi practica judiciară, ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Este adevărat că, în materia infracţiunilor la legea circulaţiei, s-a acceptat posibilitatea existenţeicazului fortuit, în situaţia în care victima are un comportament imprudent (traversare neaşteptată şi în fugă a străzii), însă cazul fortuit nu este incident în speţă. Este cert că partea vătămată, aflată sub influenţa băuturilor alcoolice, nu a putut fi văzută din timp, situaţie care rezultă din lungimea urmelor de frânare existente pe carosabil (peste 20 m), ceea ce înseamnă că nu a fost vorba de o traversare neaşteptată şi în fugă, care să constituie o împrejurare imprevizibilă, şi a cărei intervenţie intempestivă să conducă la rezultatul vătămător. Însăşi starea de ebrietate a părţii vătămate ar fi împiedicat-o să traverseze în fugă drumul. Întrucât circula pe drum de noapte, în condiţiile unui trafic aglomerat, când din sens opus putea fi oricând orbit de farurile altui autoturism, inculpatul era obligat să reducă viteza până la limita evitării oricărui pericol. Aşadar, tribunalul a comis o gravă eroare de fapt, ajungând la o concluzie contrară probelor, care atestau în mod cert faptul că la producerea accidentului a contribuit şi culpa inculpatului.
