Art. 269 Cod penal Evadarea INFRACŢIUNI CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI

Corespondența cu noul Cod Penal (Legea nr. 286/2009):
► Art. 285 "(1) Evadarea din starea legală de reţinere sau de deţinere se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(2) Când evadarea este săvârşită prin folosire de violenţe sau arme, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Se consideră evadare:
a) neprezentarea nejustificată a persoanei condamnate la locul de deţinere, la expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate;
b) părăsirea, fără autorizare, de către persoana condamnată, a locului de muncă, aflat în

Citește mai mult

exteriorul locului de deţinere.
(4) Pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la restul rămas neexecutat din pedeapsă la data evadării.
(5) Tentativa la infracţiunile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) se pedepseşte."

Detalii: legeaz.net/noul-cod-penal/art-285

In speţă, inculpatul - aflat în executarea unei pedepse de 6 ani şi 10 luni închisoare - a evadat, după care a săvârşit, în condiţiile art. 37 lit. a C. pen, o infracţiune de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. a C. pen, pentru care a fost condamnat la 5 ani închisoare.

în stabilirea pedepsei de executat, prima instanţă, făcând aplicarea art. 269 alin. 3 C. pen, a adăugat la pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată pentru infracţiunea de evadare, restul - de 3 ani şi 247 de zile - rămas neexecutat din pedeapsa aflată în curs de executare în momentul evadării -, după care, potrivit art.

Citește mai mult

39 alin. 2 şi 3 C. pen, a contopit totalul acestor două pedepse cu pedeapsa de 5 ani închisoare, stabilită pentru infracţiunea de tâlhărie, dispunând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, adică 6 ani şi 247 de zile închisoare.

în apelul declarat de inculpat se constată că tehnica folosită de prima instanţă la stabilirea pedepsei de executat nu a fost cea prevăzută de art. 269 alin. 3 C. pen., deoarece, potrivit acestui text, pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare trebuie adăugată la întreaga pedeapsă aflată în curs de executare - şi nu doar la restul neexecutat din acea pedeapsă, aşa cum s-a procedat -, dar această greşeală nu poate fi corectată în apelul inculpatului, căruia astfel i s-ar îngreuna situaţia în propria cale de atac; de altfel, practic, rezultatul ar fi acelaşi, căci dacă pedeapsa stabilită pentru evadare s-ar adăuga la pedeapsa din a cărei executare s-a evadat, după care din pedeapsa rezultată s-ar scădea timpul executat până în momentul evadării, inculpatul ar trebui să execute tot 6 ani şi 247 de zile închisoare.

C. Apel Bucureşti, s. Ipen., dec. nr. 142/A/1998

Notă: Există şi un alt punct de vedere care - ni se pare - trebuie semnalat. Potrivit art. 39 alin. 1 C. pen., în cazul recidivei postcondamnatorii, pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară se contopesc, iar conform alin. 2 din acelaşi articol, dacă pedeapsa anterioară a fost executată în parte, contopirea se face între pedeapsa ce a mai rămas de executat şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior; în cazul comiterii unei infracţiuni în stare de evadare - se prevede în art. 39 alin. 3 C. pen. - "prin pedeapsa anterioară se înţelege pedeapsa care se execută, cumulată cu pedeapsa aplicată pentru evadare", în ceea ce priveşte expresia "pedeapsa care se execută", V. Rămureanu consideră că întrucât, în mod obişnuit, în momentul evadării pedeapsa pronunţată pentru prima infracţiune a şi fost parţial executată, mai exact ar fi fost ca textul să spună că pedepsele ce trebuie contopite sunt, pe de o parte, restul ce a mai rămas de executat din pedeapsa pronunţată pentru prima infracţiune, sporit cu pedeapsa aplicată pentru evadare şi, pe de altă parte, pedeapsa aplicată pentru ultima infracţiune (v. V. Rămureanu, în Codul penal al RSR comentat şi adnotat, Partea generală, de T. Vasiliu ş. a., Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 291-292). Literatura juridică, în majoritate şi o parte a practicii judiciare sunt în acelaşi sens, arătându-se că dacă inculpatul evadează după ce a executat o parte din pedeapsa la care a fost condamnat definitiv anterior şi apoi săvârşeşte o nouă infracţiune, pedeapsa pentru infracţiunea de evadare se adaugă la restul rămas neexecutat, în momentul evadării, din pedeapsa anterioară, iar pedeapsa astfel rezultată urmează a fi contopită cu pedeapsa aplicată pentru ultima infracţiune, săvârşită în stare de evadare (v. O. L o g h i n, Tudorel To a d e r, Drept penal român, Partea generală, Casa de editură şi presă "Şansa", Bucureşti, 1997, p. 414; C. Bulai, Drept penal român, Partea generală, voi. II, Casa de editură şi presă "Şansa", Bucureşti, 1992, p. 81; A. Ungureanu, Drept penal român, Partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 198; TS, sp., dec. nr. 129/1975, RRD nr. 2/1976, p. 68; TS, sp., dec. nr. 82/ 1972, R. 1, p. 361). Cu alte cuvinte, în această optică, în loc să se totalizeze cele două pedepse, luate în considerare integral şi apoi să se deducă din total durata timpului executat, instanţa ar trebui să procedeze mai întâi la calcularea restului neexecutat din pedeapsa anterioară şi apoi să se adauge la acest rest pedeapsa aplicată pentru evadare.

Aparent, alegerea unuia sau a altuia din cele două moduri de a proceda nu ar trebui să ne intereseze, deoarece rezultatul la care se ajunge în ambele variante este acelaşi, "soluţiile sunt echivalente" (v. G. Antoniu ş. a., Practica judiciară penală,v ol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 186). Cu toate acestea un interes există. Căci este posibil ca atunci când se însumează numai restul neexecutat din pedeapsa aflată în curs de executare în momentul evadării cu pedeapsa aplicată pentru evadare să nu se depăşească maximul general al pedepsei, dar acest maxim să fie depăşit când pedeapsa aplicată pentru evadare s-ar adăuga la pedeapsa din a cărei executare s-a evadat, în întregime, ceea ce ar impune ca, în acest caz, una din pedepsele de contopit să fie calculată prin scăderea a ceea ce s-a executat din maximul general.

în ceea ce ne priveşte, optăm pentru soluţia adoptată de curte, întrucât, după părerea noastră, sintagma "pedeapsa care se execută", folosită în art. 269 alin. 3 C. pen şi art. 39 alin. 3 C. pen. nu se poate referi - aşa cum rezultă din sensul literal al expresiei - decât la pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare şi aflată în curs de executare, în întregime, iar nu doar la restul neexecutat din acea pedeapsă, căci dacă ar fi avut în vedere numai acest rest, legiuitorul ar fi spus-o expres, aşa cum a procedat, de pildă, în art. 39 alin. 2 C. pen, în care se referă la "pedeapsa ce a mai rămas de executat" sau în art. 61 C. pen, în care este vorba de "restul de pedeapsă ce a mai rămas de executat din pedeapsa anterioară".

în cazul în care, după ce a evadat din executarea unei pedepse, condamnatul a săvârşit, în stare de recidivă postcondamnatorie, mai multe infracţiuni concurente, pedeapsa se aplică în modul următor: mai întâi, potrivit art 269 alin. 3 C. pen., pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la restul pedepsei din a cărei executare condamnatul a evadat; apoi, după ce va fi stabilit pedepse separate pentru infracţiunile concurente comise în stare de evadare, instanţa trebuie să contopească - conform art 39 alin. 2 C. pen. - fiecare dintre aceste pedepse cu pedeapsa rezultată din

Citește mai mult

cumularea pedepsei aflată în curs de executare cu pedeapsa aplicată pentru evadare, putând adăuga câte un spor de pedeapsă în baza art 39 alin. 1 C. pen.; în fine, în urma aplicării art 269 alin. 3 şi art. 39 alin. 3 C. pen., instanţa urmează a face aplicarea art. 33 lit. a) şi 34 lit. a) C. pen. - infracţiunea de evadare şi infracţiunile săvârşite în stare de evadare fiind concurente - de asemenea, cu posibilitatea adăugării unui spor de pedeapsă.

C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr.-26/A/1996

NOTĂ. a) în sensul că, în cazul în care, în momentul evadării, inculpatul se afla în executarea pedepsei, pedeapsa aplicată pentru evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută, neputându-se contopi cu aceasta, v.: CSJ, sp., dec. nr. 1924/1995, RDP nr. 1/1996, p. 131; TS, sm., dec. nr. 33/1979, RRD nr. 1/1980, p. 67; TS, sp., dec. nr. 2006/1978, RRD nr. 5/1979, p. 58; TS, sp., dec. nr. 332/1974, RRD nr. 7/1974, p. 62; TS, sp., dec. nr. 3717/1972, RRD nr. 4/1973, p.178; TS, sp., dec. nr. 444/1972, RRD nr. 10/1972, p. 154; C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 155/A/1994, Culegere V, p. 77; Tj. Ilfov, dec. pen. nr. 291/1977, RRD nr. 9/1977, p. 64; Tj. Timiş. dec. pen. nr. 233/1970, RRD nr. 9/1970, p. 166; C. Apel Timişoara, dec. pen. nr. 118/A/1995, Dr. nr. 9/1996, p. 135; Viorel Paşca, Sancţionarea recidivei post-condamnatorii în situaţiile speciale, Dr. nr. 10/1996, p. 120-121.

b) în ceea ce priveşte modul de aplicare a pedepsei în cazul în care, după ce a evadat de la executarea pedepsei, condamnatul a săvârşit mai multe infracţiuni în concurs, există două opinii.

Potrivit unui punct de vedere - adoptat şi prin decizia de mai sus - instanţa trebuie mai întâi să contopească, pe rând, conform regulilor privitoare la recidiva postcondam-natorie (art 39 alin. 2 C. pen.), fiecare dintre pedepsele stabilite pentru aceste infracţiuni cu pedeapsa rezultată din cumularea pedepsei aplicate pentru evadare şi a restului neexecutat din peseapsa aflată în curs de executare, obţinând astfel atâtea pedepse rezultante câte infracţiuni comise în stare de evadare şi de recidivă se află în compunerea concursului, după care urmează să procedeze la o nouă operaţie de contopire, potrivit normelor legale referitoare la concursul de infracţiuni (art 34 lit a) C. pen.), având ca obiect de data aceasta, cele două sau mai multe pedepse rezultante aplicate în cadrul contopirilor anterioare. Această opinie dă expresie, într-un caz particular, unui punct de vedere exprimat în legătură cu toate situaţiile în care, cel de-al doilea termen al recidivei, constă în două sau mai multe infracţiuni concurente. A se vedea, pentru acest punct de vedere: V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, voi. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 312; C. Bulai, Drept penal, Partea specială, voi. II, Casa de editură şi presă Şansa, Bucureşti, 1992, p. 81; V. Rămureanu, în Codul penal al RSR comentat şi adnotat, Partea generală, de T. Vasiliu ş.a., Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 292-293; Narcis Giurgiu, Infracţiunea, Editura Gama, Iaşi, 1994, p. 327; G. Antoniu ş.a., Practica judiciară penală, voi. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 168; Şt. Bocăneţ, Aplicarea recidivei în cazul unui concurs de infracţiuni, Dr. nr. 6/1996, p. 65; Gheorghiţă Mateuţ, Instituţia plurire-cidivei şi regimul de sancţionare a acesteia, Dr. nr. 10-11/1995, p. 112; Viorel Paşca, op. cit.; C. Apel Constanţa, dec. pen. nr. 235/1995, Dr. nr. 4/1996, p. 125.

Conform celei de-a două opinii, în situaţia examinată trebuie, mai întâi, să se facă aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la concursul de infracţiuni - adică să se stabilească câte o pedeapsă separată pentru fiecare dintre infracţiunile concurente, făcându-se abstracţie de starea de recidivă, şi să se aplice o pedeapsă rezultantă pentru întregul concurs -după care, instanţa, urmează a da eficienţă şi recidivei, contopind această pedeapsă rezultantă cu totalul rezultat din adiţionarea pedepsei aplicate pentru evadare cu restul neexecutat din pedeapsa din a cărei executare s-a evadat. Această opinie se înscrie, de asemenea, pe linia unui punct de vedere de o mai largă cuprindere, care vizează toate situaţiile în care, cel de-al doilea termen al recidivei postcon-damnatorii constă într-o pluralitate de infracţiuni concurente. Pentru acest punct de vedere, v.: TS, sp., dec. nr. 1157/1980, CD, p. 230; TS, sp., dec. nr. 2456/1973, CD, p. 359; TS, sp., dec. nr. 9/1969, R. 1, p. 91; Tj. Braşov, dec. pen. nr. 403/1973, RRD nr. 7/1974, p. 63; Tj. Timiş, dec. pen. nr. 1189/1973, RRD nr. 7/1974, p. 63; Tj. Botoşani, dec. nr. 989/1972, RRD nr. 2/1973, p. 167; Tj. Braşov, dec. pen. nr. 446/1979, RRD nr. 8/1980, p. 51; Plen TS, dec. de îndrumare nr. 18/1964 (pct. 2 alin. 1), CD, p. 54; L Bir6, Drept penal, Partea generală, Cluj, 1971, p. 252/253; J. Grigoraş, Individualizarea pedepselor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 271-272; G. Antoniu, V. Papadopol, M. Popovici, B. Ştefănescu, îndrumările Plenului Tribunalului Suprem şi noua legislaţie penală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 52-55; Kovacs G6za, Examen de practică juridicară în materia recidivei postcondamnatorii şi pluralităţii intermediare, RRD nr. 10/1981, p. 44.

în sprijinul primului punct de vedere au fost aduse, în esenţă, următoarele argumente:

Recidiva, indiferent dacă este postexecutorie sau post- -condamnatorie, constituie o cauză de agravare a pedepsei; de aceea este normal ca, atunci când se stabileşte pedeapsa pentru fiecare dintre infracţiunile concurente, să se facă şi aplicarea prevederilor legale referitoare la recidivă. Cu alte cuvinte, numai după valorificarea stării de recidivă în care a fost comisă fiecare dintre infracţiunile concurente, se poate face aplicarea pedepsei globale, conform art. 34 lit. a) C. pen. Acest mod de aplicare a pedepsei este confirmat şi de prevederile art 80 alin. 1 C. pen., potrivit cărora, la stabilirea pedepsei pentru orice infracţiune comisă în stare de recidivă - postexecutorie sau postcondamnatorie, căci legea nu distinge - trebuie să se ţină seama şi de agravanta recidivei.

In combaterea acestor argumente se pot arăta următoarele:

Este discutabil dacă recidiva postcondamnatorie constituie - ca şi cea postexecutorie - o cauză de agravare a pedepsei aplicabilă pentru cel de-al doilea termen. întra-ade-văr, se pare că, în cazul recidivei postcondamnatorii, nu ne aflăm în faţa unei cauze de agravare - deoarece, prin aplicarea art. 39 combinat cu art. 34 C. pen., nu se poate ajunge, în nici un caz, la o pedeapsă care să depăşească totalul pedepselor stabilite pentru cei doi termeni - ci a unei cauze de modificare a pedepsei aplicabile pentru întreaga pluralitate, întrucât, condamnatul săvârşind o nouă infracţiune, după rămânerea definitivă a hotărârii anterioare, ceea ce arată că prima condamnare nu a fost eficientă, întreaga sa activitate infracţională trebuie reevaluată, pentru ca, prin aplicarea sistemului cumului juridic, să se ajungă la o pedeapsă unică, corespunzătoare pericolului social real al faptelor şi făptuitorului, pentru ambii temeni ai recidivei. Dar, dacă este aşa - dacă starea de recidivă postcondamnatorie nu modifică răspunderea penală prevăzută de textul incriminator pentru cel de-al doilea termen al ei, ci pentru ambii termeni, priviţi ca o pluralitate - concluzia ce se impune este aceea că ea nu poate fi valorificată separat, în raport cu fiecare infracţiune componentă a concursului deci, dându-se prioritate aplicării art. 39 C. pen., faţă de art 34 C. pen. Dimpotrivă, apare necesar ca, mai întâi, să se stabilească o pedeapsă unică pentru concursul de infracţiuni şi apoi să se dea eficienţă dispoziţiilor legale referitoare la recidiva postcondamnatorie.

în ceeea ce priveşte argumentul de text, este de observat că, referindu-se la "starea de recidivă", art 80 C. pen. are în vedere - deşi nu o spune expres - numai recidiva postexecutorie. într-adevăr, art. 80 C. pen. reglementează, în mod exclusiv, stabilirea pedepsei pentru o singură infracţiune, atunci când aceasta a fost comisă în condiţiile mai multor cauze de agravare şi atenuare, iar nu şi modul de aplicare a pedepsei globale, prin contopirea pedepselor stabilite separat pentru termenii unei pluralităţi infracţionale, aşa cum se procedează în cazul recidivei postcondamnatorii şi al concursului de infracţiuni; acest lucru rezultă, pe de o parte, din sensul general al tuturor dispoziţiilor cuprinse în capitolul "Individualizarea pedepselor" şi din faptul că, privitor la contopire, există prevederi legale distincte (art. 34, 39 alin. 1 şi 2 C. pen.), iar, pe de altă parte, din însuşi modul de redactare a art 80 C. pen., care foloseşte expresia "stabilirea pedepsei" - expresie prin care, actualul Cod penal, desemnează fixarea pedepsei pentru infracţiunile singulare -, iar nu expresia "aplicarea pedepsei", utilizată pentru a desemna determinarea pedepsei rezultante ca efect al contopirii unor pedepse separate.