Art. 73 Cod penal Circumstanţe atenuante Circumstanţele atenuante şi agravante INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR

Corespondența cu noul Cod Penal (Legea nr. 286/2009):

► Art. 75 "(1) Următoarele împrejurări constituie circumstanţe atenuante legale:
a) săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau printr-o altă acţiune ilicită gravă;
b) depăşirea limitelor legitimei apărări;
c) depăşirea limitelor stării de necesitate.
d) acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul

Citește mai mult

termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei. Circumstanţa atenuantă nu se aplică în cazul săvârşirii următoarelor infracţiuni: contra persoanei, de furt calificat, tâlhărie, piraterie, fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice, ultraj, ultraj judiciar, purtare abuzivă, infracţiuni contra siguranţei publice, infracţiuni contra sănătăţii publice, infracţiuni contra libertăţii religioase şi respectului datorat persoanelor decedate, contra securităţii naţionale, contra capacităţii de luptă a forţelor armate, infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, a infracţiunilor privind frontiera de stat a României, a infracţiunilor la legislaţia privind prevenirea şi combaterea terorismului, a infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, a celor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, a infracţiunilor privitoare la nerespectarea regimului materiilor explozive, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, privind regimul juridic al drogurilor, privind regimul juridic al precursorilor de droguri, a celor privind spălarea banilor, privind activităţile aeronautice civile şi cele care pot pune în pericol siguranţa zborurilor şi securitatea aeronautică, privind protecţia martorilor, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, a celor privind traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană, privind prevenirea şi combaterea pornografiei şi a celor la regimul adopţiilor.
(2) Pot constitui circumstanţe atenuante judiciare:
a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii;
b) împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului."

Detalii: legeaz.net/noul-cod-penal/art-75

Inculpatul, fiind anunţat de un martor că fiul său a fost surprins sustrăgând borhot, de către paznicii unei societăţi comerciale, care l-au reţinut şi lovit, s-a îndreptat către acel loc şi - tulburat de cele ce aflase -, a lovit în abdomen, cu un briceag, pe unul din paznici, căruia astfel i-a fost pusă în primejdie viaţa.

în raport cu această stare de fapt, trebuie să se considere că inculpatul a săvârşit tentativa de omor în condiţiile stării de provocare şi să se facă aplicarea art. 73 lit. b C. pen.

C. Apel Bucureşti, s. Ipen., dec. nr. 49/1998

Notă: a. Absenţa infractorului de la locul

Citește mai mult

săvârşirii actului provocator -asupra altei persoane - nu exclude posibilitatea ca el să fie puternic tulburat de aflarea acestuia (v.: I. C. M a n o l i u, Cu privire la unele probleme ridicate de practica Tribunalului Suprem în materia scuzei atenuante a provocării, LP nr. 5/1959, p. 3; TS, c. 7, dec. nr. 50/1976, CD, p. 284; TS, col. pen., dec. nr. 371/1964, JN, nr. 12/1964, p. 160). în această situaţie, în geneza tulburării şi în determinarea intensităţii ei, un rol important au împrejurările în care infractorul a luat cunoştinţă despre săvârşirea actului provocator, conţinutul relatărilor ce i s-au făcut privitor la desfăşurarea, gravitatea şi consecinţele acestuia - chiar dacă ele nu corespund integral realităţii -, legăturile de afecţiune dintre infractor şi victima agresiunii etc. Toate acestea pot fi de natură a crea în sufletul celui care a aflat ulterior despre agresiune o reprezentare atât de vie şi de actuală a agresiunii încât să-i producă o tulburare tot atât de intensă ca şi când ar fi fost de faţă la producerea ei. b. în doctrină şi jurisprudenţă este în general admis că atunci când actul provocator săvârşit de victimă a fost precedat de o agresiune sau de o altă provocare din partea infractorului, dispoziţiile art. 73 lit. b C. pen. nu sunt operante (v.: Doru P a v e l, Legitima apărare şi starea de provocare. Elemente de asemănare şi diferenţiere, JN nr. 8/1965, p. 47; Plen. TS, dec. de îndrumare nr. 12/1966, CD, p. 52; TS, sp., dec. nr. 1184/1982, CD, p. 226), deoarece un anumit act poate fi socotit provocator numai dacă nu se datoreşte propriei conduite a celui care se pretinde provocat; altfel săvârşirea infracţiunii apare ca o continuare a actelor iniţiale de agresiune şi nicidecum provocată de atitudinea victimei faţă de aceste acte. Un anumit act ilicit poate fi caracterizat ca provocator numai dacă nu este dependent, într-un fel sau altul, de conduita autorului infracţiunii; când însă acel act constituie o urmare a propriei sale conduite, infractorul nu poate beneficia de circumstanţa atenuantă a provocării pentru că provocatorul propriu-zis este el însuşi. Situaţia din speţă este diferită. Actul ilicit care a determinat reacţia violentă a victimei, urmată de săvârşirea infracţiunii, nu a fost comis de inculpat, ci de un terţ (fiul său), dar inculpatul a fost informat despre săvârşirea lui. Se pune deci întrebarea: este exclusă, şi în acest caz, existenţa stării de provocare? Răspunsul ar trebui să fie - ni se pare - afirmativ. Reacţionând prin acte de violenţă la comportarea violentă a victimei, care şi ea reacţionase în acest mod la actul ilicit (furtul) săvârşit de terţ, inculpatul nu ocupă, în această succesiune de comportări nelegale - care începe cu actul ilicit al terţului, pe care inculpatul îl cunoştea, şi sfârşeşte cu comiterea infracţiunii - o poziţie independentă, ruptă cu totul de actul iniţial care a declanşat reacţia violentă a victimei şi, consecutiv, riposta sa; furtul comis de fiul inculpatului şi infracţiunea săvârşită de acesta - între care se interpune acţiunea violentă a victimei - alcătuiesc un complex faptic, cu valenţe cauzale, de care nu se poate face abstracţie atunci când se stabileşte răpunderea penală a inculpatului. Pe de altă parte, sub aspect subiectiv, este greu să se considere că inculpatul a fost puternic tulburat de un act de violenţă săvârşit ca reacţie la un act ilicit care, deşi nu-i aparţinea, îi era cunoscut.

Din moment ce inculpatul s-a declarat de acord să achite în întregime despăgubirile solicitate de partea civilă - victimă a unei tentative de omor-, în mod legal prima instanţă a dat urmare acestei declaraţii, deşi inculpatul a acţionat în stare de provocare, în condiţiile art. 73 lit. b C. pen. şi, deci, în absenţa unei asemenea manifestări de voinţă, cuantumul despăgubirilor ar fi trebuit redus în raport cu culpa concurentă a persoanei vătămate.

C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 22/1998

Pentru a se putea reţine existenţa circumstanţei atenuante a provocării, prevăzută în art 73 lit. b) C. pen., este necesar ca tulburarea puternică, sub stăpânirea căreia inculpatul a săvârşit infracţiunea, să fi fost determinată de o comportare provocatoare a persoanei vătămate, şi nu a altei persoane.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 204/A/1996

NOTĂ. Fapta săvârşită în stare de provocare reprezintă riposta dată, fără drepL dar în condiţii de tulburare sau emoţie, de către cel provocaL la actul provocator comis contra lui; de aceea, ea nu se poate îndrepta - fără a-şi pierde valenţele

Citește mai mult

uşurătoare de răspundere - împotriva altei persoane decât autorul provocării (Tj. Botoşani,vsent pen. nr. 41/1982, RRD nr. 11/1983, p. 75).

Fostul Tribunal Suprem a admis, totuşi că, atunci când actul concret provocator a fost săvârşit de o persoană ce făcea parte dintr-un grup care, în întregul său, s-a manifestat în mod provocator, infracţiunea comisă de cel vătămat poate fi considerată ca săvârşită în stare de provocare, chiar dacă activitatea sa infracţională a fost îndreptată împotriva altei persoane din acel grup provocator (Plen TS, dec. de îndrumare nr. 12/1966, CD, p. 52). Instanţa Supremă a considerat cu alte cuvinte, că provocarea provine din partea întregului grup - deşi numai unul din membrii săi a săvârşit efectiv, acţiunea ilicită la care se referă legea - astfel că riposta celui vătămat se poate îndrepta, în condiţiile stării de provocare, împotriva oricăruia dintre membrii grupului, fără ca cerinţa identităţii dintre provocator şi victima infracţiunii să fie, în esenţă, nesocotită.

Regula potrivit căreia infracţiunea provocată trebuie să vizeze pe autorul actului provocator cunoaşte însă o excepţie: este vorba de cazul în care victima agresiunii a ripostat din eroare - bineînţeles, în condiţiile art. 73 lit. b) C. pen. - împotriva unei alte persoane decât agresorul, confundând-o cu acesta. în asemenea caz, circumstanţa atenuantă a provocării operează ca şi cum infracţiunea s-ar fi comis asupra provocatorului (v. TS, sp. dec. nr. 520/1978, CD, p. 345; TS, col. pen., dec. nr. 139/1961, CD, p. 147; Tj. Suceava, sent pen. nr. 27/1972, R. 1, p. 343).

Refuzul victimei infracţiunii de omor de a avea relaţii sexuale cu concubinul său - inculpatul - nu poate fi considerat un act de provocare în sensul art 73 lit b) C. pen., victima având deplina libertate de a-şi manifesta voinţa în acest sens.

Despre incidenţa art 73 lit b) C. pen., nu ar putea fi vorba nici dacă - aşa cum susţine inculpatul - victima, apă-rându-şi libertatea sexuală, ar fi cauzat acestuia unele vătămări corporale lipsite de gravitate (vindecabile în 4-5 zile).

C. Apel Bucureşti, s. II-a pen., dec. nr. 3/A/1996

183. îmbrâncelite reciproce dintre inculpat şi victima infracţiunii

Citește mai mult

de omor - în urma unui schimb de cuvinte - nu are semnificaţia unui act de provocare, datorită, pe de o parte, lipsei lor de gravitate şi, pe de altă parte, caracterului reciproc al actelor de violenţă.

Deşi art. 73 lit b) C. pen. nu cere, în mod expres, ca între actul pretins provocator şi infracţiunea săvârşită să existe o anumită proporţie sub aspectul gravităţii, necesitatea existenţei unei asemenea proporţii rezultă implicit din conţinutul său, pentru că numai o activitate ilicită, de o anumită gravitate, poate fi de natură să genereze, în psihicul inculpatului, o tulburare sau emoţie intensă.

C. Apel Bucureşti, s. ll-a pen., dec. nr. 20/A/1996

NOTĂ. Practica Tribunalului Suprem, larg îmbrăţişată în literatura juridică (v. C. Bulai, Drept penal român, Partea generală, voi. II, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti, 1992, p. 62; A. Ungureanu, Drept penal român, Partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 311; G. Antoniu ş.a., Practica judiciară penală, voi. n, Bucureşti, 1990, p. 53; J. Grigoraş, Individualizarea pedepselor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 147), a fost multă vreme în sensul că, pentru a se putea reţine circumstanţa atenuantă a provocării, este necesar, chiar în lipsa unei prevederi exprese în acest sens, să existe o anumită proporţie în ceea ce priveşte gravitatea, o oarecare echivalenţă din acest punct de vedere între actul provocator şi infracţiunea-ripostă, căci numai o activitate ilicită de o anumită gravitate poate să explice, prin tulburarea sau emoţia creată, săvârşirea infracţiunii; atunci când replica este disproporţionată faţă de actul provocator - neputând fi explicată prin gradul de intensitate a tulburării sau emoţiei cauzate de acesta - condiţiile provocării nu sunt realizate (TS, sp., dec. nr. 288/1976, R. 2, p. 329; TS, sp., dec. nr. 2185/1973, RRD nr. 12/1973, p. 161; TS, sp., dec. nr. 2041/1971, CD, p. 66; TS, col. pen., dec. nr. 1015/1962, JN nr. 2/1963, p. 169).

Ulterior, însărpractica instanţei supreme şi, parţial, literatura juridică, s-au schimbat, în sensul că proporţiei dintre actul provocator şi infracţiunea provocată i s-a negat orice semnificaţie pentru existenţa provocării (TS, c7, dec. nr. 71/1976, CD, p. 289; TS, c7, dec. nr. 54/1974, CD, p. 286; TS, sp., dec. nr. 475/1979, CD, p. 346; Iancu Tănăsescu, Circumstanţele atenuante, Dr. nr. 10/1996, p. 87). Raportul de proporţionalitate dintre acţiunea-agresiune şi acţiunea-ripostă - s-a motivat - este un raport obiectiv, de la faptă la faptă. Ceea ce interesează, pentru existenţa provocării, este însă altceva, şi anume starea psihică în care s-a găsit infractorul în momentul ripostei, prezenţa unei tulburări sau emoţii suficient de puternice pentru a explica săvârşirea infracţiunii. Or, apariţia şi intensitatea acestui element subiectiv depind nu numai de gravitatea actului provocator ci şi de un complex de alţi factori - care, în parte, îi pot anula semnificaţia - cum ar fi persoana infractorului, circumstanţele în care s-au desfăşurat faptele, relaţiile dintre infractor şi victimă etc, împrejurări variabile de la caz la caz. Gravitatea actului provocator se poate dovedi, deci, în anumite condiţii, nesemnificativă pentru existenţa provocării.

în ceea ce ne priveşte, nu credem - ca şi curtea, de altfel - că ne putem lipsi de unele criterii obiective în aprecierea stării de tulburare a infractorului. Atâta vreme cât nu există încă un instrument de măsurare a proceselor psihice, cu ajutorul căruia să se poată stabili dacă, şi în ce măsură, o anumită tulburare şi-a avut sorgintea într-un impuls exterior determinat, ni se pare dificil a se renunţa la orice criteriu obiectiv de apreciere, cum ar fi, de exemplu, compararea reacţiei inculpatului cu aceea a unui om normal mijlociu supus unei agresiuni similare sau cerinţa unei anumite proporţii între reacţie şi impuls.

în cazul în care inculpatul a săvârşit infracţiunea de omor, în condiţiile stării de provocare, el urmează a fi obligat să achite unităţii sanitare, care a acordat îngrijiri medicale victimei, cheltuielile ocazionate de spitalizarea acesteia numai proporţional cu propria-i culpă în producerea rezultatului vătămător.

Dacă, anterior soluţionării cauzei, inculpatul a plătit, totuşi, integral costul îngrijirilor medicale acordate victimei, prin hotărârea de condamnare urmează a se dispune să i se restituie suma achitată în plus.
C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 68/A/1996