Art. 1 cod procedura civila
| Comentarii |
|
Art. 1
Judecătoriile judecă:
1.în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe
11.în primă şi ultimă instanţă, procesele şi cererile privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv;
2.plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;
3.în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.
Codul de procedură civilă actualizat prin:Legea 202/2010 - privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, Monitorul Oficial 714/2010;
| Art. 2 cod procedura civila → |
|---|
2. Judecătoria are plenitudinea de competenţă pentru judecata în primă instanţă, de vreme ce judecă toate procesele şi cererile, în afara acelora care, prin excepţie, sunt date în competenţa altor instanţe. Aceasta înseamnă că ori de câte ori prin lege nu se prevede competenţa unei alte instanţe sau organ de jurisdicţie de a judeca o pricină în primă instanţă, cererea trebuie adresată judecătoriei. Drept urmare, pentru ca judecătoria să fie competentă, nu
Citește mai mult
este necesară o lege specială în acest sens.3. Art. 1 pct. 1 stabileşte nu numai competenţa materială a judecătoriei ci chiar competenţa sa generală, deoarece exclude din atribuţiile acesteia soluţionarea proceselor şi cererilor date prin lege „în competenţa altor instanţe". în acest caz, prin „alte instanţe" trebuie să se înţeleagă nu numai instanţele judecătoreşti prevăzute de legea de organizare judiciară, ci şi alte organe cu activitate jurisdicţională cum ar fi Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, Comisia de reexaminare din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
4. Faţă de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a), judecătoria este competentă să judece în primă instanţă şi litigiile comerciale al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv. în schimb, judecătoria nu este competentă să soluţioneze litigiile comerciale al căror obiect nu este evaluabil în bani.
în acelaşi timp, în privinţa litigiilor în materie civilă în care, pentru determinarea competenţei materiale este avut în vedere criteriul valorii obiectului pricinii, competenţa de primă instanţă a judecătoriei s-a redus numai la pricinile al căror obiect are o valoare de până la 500.000 lei inclusiv [art. 2 pct. 1 lit. b)].
5. Având în vedere dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b), sunt de competenţa exclusivă a judecătoriei cererile de împărţeală judiciară, cererile în materie succesorală, cererile neevaluabile în bani şi cererile privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar. Drept urmare, în aceste litigii nu mai interesează criteriul valorii obiectului.
6. în condiţiile art. 1 pct. 2, judecătoria judecă în ultimă instanţă, exercitând un control judecătoresc asupra hotărârilor pronunţate de organe cu activitate jurisdicţională, din afara sistemului instanţelor judecătoreşti.
Judecătoria are această competenţă numai dacă legi speciale o prevăd în mod expres.
7. Coroborând art. 1 pct. 2 cu expresiile folosite de diversele legi speciale, rezultă că noţiunea de „hotărâre" trebuie înţeleasă în sens larg, ca referindu-se la toate actele care emană de la organele din afara sistemului instanţelor judecătoreşti. Pe de altă parte, noţiunea de „plângere" vizează orice cale de atac împotriva acestor hotărâri.
8. Atunci când este învestită potrivit art. 1 pct. 2, judecătoria pronunţă o hotărâre definitivă, conform art. 377 alin. (1) pct. 1, care nu poate fi atacată cu apel, ci numai cu recurs, în condiţiile art. 282' alin. (2).
9. Unele judecătorii au şi o competenţă materială exclusivă, în cazurile anume prevăzute în lege.
De pildă, Judecătoria sectorului 1 soluţionează, potrivit art. 57 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, cererile făcute de un cetăţean străin sau de un cetăţean român cu domiciliul în străinătate, privitoare la anularea, modificarea sau completarea actelor de stare civilă.
în condiţiile art. 18^1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, în cazul taxelor datorate pentru cereri adresate Ministerului Justiţiei, soluţionarea cererii de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, este de competenţa Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti. De asemenea. Judecătoria sectorului 5 soluţionează cererea de acordare a scutirilor, reducerilor, eşalonărilor sau amânărilor pentru plata taxelor judiciare de timbru datorate Ministerului Justiţiei [art. 21 alin. (2) din Legea nr. 146/1997].
Judecătoriile Constanţa şi Galaţi au competenţă materială exclusivă în materie maritimă şi fluvială. Potrivit Decretului nr. 203/1974 aceste judecătorii judecă, în primă instanţă, litigiile care au ca obiect despăgubiri pentru avarii cauzate navelor şi instalaţiilor plutitoare, clădirilor şi utilajelor portuare, instalaţiilor destinate navigaţiei, instalaţiilor de încărcare, descărcare şi manipulare a mărfurilor în port, ca urmare a abordajelor, coliziunilor sau altor accidente de navigaţie, precum şi pentru orice prejudicii cauzate prin alte fapte ilicite în legătură cu activitatea marinei civile, litigiile care au ca obiect retribuţia pentru asistenţă şi salvare, precum şi repartizarea acestora între salvatori. Judecătoriile Constanţa şi Galaţi judecă în ultimă instanţă plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor privind poluarea apelor mării de către nave maritime.
10. Deşi nu priveşte competenţa, ci organizarea judiciară, socotim necesar să evidenţiem că, potrivit art. 39 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în raport cu natura şi numărul cauzelor, în cadrul judecătoriilor se pot înfiinţa secţii sau complete specializate. De asemenea, în cadrul judecătoriilor se vor organiza secţii sau complete specializate pentru minori şi familie.
Rezultă că procesele în materia fondului funciar la care face trimitere Codul de procedură civilă sunt în primul rând cele intentate de
Citește mai mult
persoanele care au solicitat reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate şi care pot formula plângerea împotriva hotărârii prin care comisia judeţeană a soluţionat cererea. De asemenea, ordinul prefectului sau orice alt act administrativ al unui organ administrativ prin care s-a refuzat atribuirea terenului sau propunerea de atribuire a terenului poate fi contestat pe calea unei acţiuni de competenţa exclusivă a judecătoriei. în al doilea rând, sunt de competenţa exclusivă a judecătoriei, indiferent de valoarea terenului ce formează obiectul litigiului, acţiunile prin care se invocă nulitatea actelor de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 cu modificările ulterioare, pentru unul din cazurile prevăzute în art. III din Legea nr. 169/1997. Nulitatea poatefi invocată de primar, prefect, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi de alte persoane care justifică un interes legitim ...
Prin abrogarea art. 60 din Legea nr. 18/1991 se poate ajunge la concluzia potrivit căreia sfera litigiilor funciare nu mai cuprinde şi acţiunile posesorii sau petitorii formulate de terţii care au fost vătămaţi prin acte ale autorităţilor implicate în aplicarea legii şi care au deja un titlu de proprietate privată asupra terenului ori li s-a recunoscut un asemenea drept, reducându-se numai la cererile prin care se atacă un act al unei autorităţi implicate în aplicarea legii sau se invocă nulitatea unui titlu emis potrivit dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 cu modificările ulterioare. Cu toate că acestor procese nu le sunt aplicabile regulile procedurale special reglementate în vederea accelerării judecăţilor în materia restituirii proprietăţilor funciare, supunându-se regulilor de drept comun, ele cad în competenţa exclusivă a judecătoriei, în temeiul dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.”
- V.M. Ciobanu, M. Tăbârcă, C.T. Briciu, Comentariu asupra modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 219/2005, Dreptul nr. 12/2005, p. 11-12.
2. „Având în vedere prevederile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001, care trimit la normele de competenţă de drept comun din art. 1 şi 2 C. proc. civ., în prezent, competenţa de soluţionare a cererilor în somaţie de plată, în raport de valoarea obiectului cererii, revine judecătoriei pentru cererile în materie civilă cu o valoare de până la 500.000 RON (5 miliarde ROL) inclusiv şi pentru cele în materie comercială cu o valoare de până la 100.000 RON (1 miliard ROL) inclusiv şi tribunalului pentru cererile în materie civilă cu o valoare de peste 500.000 RON (5 miliarde ROL) şi pentru cele în materie comercială cu o valoare de peste 100.000 RON (1 miliard ROL).”
- I. Deleanu, Gh. Buta, Procedura somaţiei de plată. Doctrină şi jurisprudenţă, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 154.
3. „Cât priveşte competenţa jurisdicţională, reglementată în Secţiunea I din Capitolul XII al Legii nr. 105/1992, sunt de rezolvat două probleme:
a) determinarea sau stabilirea competenţei jurisdicţionale în dreptul internaţional privat, adică determinarea instanţelor unei ţări în raport cu instanţele altei ţări, care sunt chemate să soluţioneze litigiul, numită în doctrină şi competenţă internaţională sau generală, dar
care nu trebuie confundată cu competenţa generală din dreptul procesual civil. în alţi termeni, prin competenţă jurisdicţională în economia Legii nr. 105/1992 înţelegem o delimitare între două jurisdicţii: jurisdicţia română şi o jurisdicţie străină, iar când ne referim la jurisdicţia străină avem în vedere o sferă largă de activităţi jurisdicţionale dintr-un stat străin, legiuitorul menţionând expres în art. 165 din lege că prin „hotărâri străine” se înţeleg „actele de jurisdicţie ale instanţelor judecătoreşti, notariatelor sau oricăror autorităţi competente dintr-un stat”;
b) determinarea competenţei jurisdicţionale în dreptul intern, adică determinarea instanţei judecătoreşti a unei ţări care este chemată să soluţioneze litigiul. După ce am stabilit că un anumit litigiu este de competenţa instanţelor române, se va determina care instanţă română este competentă din punct de vedere material şi teritorial să soluţioneze cauza.” - M. Fodor, Drept procesual civil, voi. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 389.
■ 1. Prin Decizia nr. II din 10 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 12 iulie 1999, Curtea Supremă de Justiţie - Secţii Unite, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, şi a stabilit că instanţa competentă să soluţioneze în fond cererile pentru autorizarea funcţionării, ca persoane juridice, a caselor de ajutor reciproc ale salariaţilor, precum şi de înregistrare a acestora în registrul persoanelor juridice este
Citește mai mult
judecătoria în a cărei rază teritorială îşi au sediul.în motivarea deciziei s-a arătat că în conformitate cu prevederile
art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/1996 privind regimul juridic al caselor de ajutor reciproc ale salariaţilor, „actul constitutiv şi statutul casei de ajutor reciproc a salariaţilor se depun, împreună cu cererea pentru dobândirea personalităţii juridice, la judecătoria în a cărei rază teritorială aceasta îşi are sediul”.
Mai mult, prin art. 6 din aceeaşi lege, reglementându-se situaţia caselor de ajutor reciproc ale salariaţilor, care funcţionau în baza Decretului nr. 358/1949, s-a prevăzut pentru acestea obligativitatea de a-şi pune de acord statutele proprii cu noile dispoziţii legale, precum şi de a se înregistra la judecătoria în a cărei rază teritorială îşi au sediul.
Este adevărat că prin art. 3 din legea menţionată se precizează că aceste case de ajutor reciproc se constituie şi funcţionează ca persoane juridice în condiţiile Legii nr. 21/1924.
Prevederea de la art. 3 din Legea nr. 21/1924, „asociaţiunile şi aşeză-mintele fără scop lucrativ sau patrimonial nu pot dobândi personalitate juridică decât pe temeiul unei deciziuni motivate a tribunalului civil în circumscripţia căruia s-au constituit”, dată la cererea celor interesaţi, precum şi reglementările cuprinse în art. 89 şi în art. 90 alin. (2) din aceeaşi lege nu justifică atribuirea competenţei tribunalului de a soluţiona în primă instanţă cererile de autorizare a funcţionării, ca persoane juridice, a caselor de ajutor reciproc ale salariaţilor, precum şi de înregistrare a acestora în registrul persoanelor juridice, atâta timp cât pentru aceste cazuri a fost adoptată o reglementare specială derogatorie de la prevederile menţionate.
Raţiunea stabilirii competenţei judecătoriei de a soluţiona în primă instanţă cererile de autorizare a funcţionării caselor de ajutor reciproc ale salariaţilor şi de înregistrare a acestora în registrul persoanelor juridice nu poate fi pusă în discuţie şi pentru că dispoziţiile imperative înscrise în acest sens în art. 2 alin. (2) şi în art. 6 din Legea nr. 122/1996 au fost adoptate ulterior reglementărilor ce erau în vigoare când judecătoriile nu ţineau, ca în prezent, evidenţa persoanelor juridice din această categorie, o atare evidenţă fiind organizată atunci numai în cadrul tribunalelor.
Competenţa
■ 2. Prin Decizia nr. V din 20 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 84 din 19 februarie 2001, Curtea Supremă de Justiţie - Secţii Unite, a admis recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi a stabilit că instanţele judecătoreşti sunt competente să judece, potrivit normelor dreptului comun, acţiunile în revendicare formulate cu privire la imobilele preluate de stat în temeiul prevederilor Decretului nr. 223/1974.
în motivarea deciziei s-a arătat că, în raport cu celelalte autorităţi ale statului instanţele judecătoreşti au un drept de jurisdicţie generală care le conferă competenţa de a judeca, fără distincţie, toate conflictele deduse judecăţii şi, ca urmare, orice acţiune având ca obiect reclamarea încălcării în orice mod a dreptului de proprietate.
în realizarea acestui principiu, prin art. 21 din Constituţie a fost consacrat accesul liber la justiţie, orice persoană putându-se adresa instanţelor judecătoreşti pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor sale legitime; exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nici o lege.
Prin art. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, s-a prevăzut că „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Instanţele judecătoreşti înfăptuiesc justiţia în scopul apărării şi realizării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, precum şi a celorlalte drepturi şi interese legitime deduse judecăţii. Instanţele judecă toate procesele privind raporturile juridice civile, comerciale, de muncă, de familie, administrative, penale, precum şi orice alte cauze pentru care legea nu stabileşte o altă competenţă”.
Tot astfel, prin art. 3 din Codul civil român s-a prevăzut că „judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată ori neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”.
Dar acest drept fundamental al unei persoane de a se adresa justiţiei este consacrat şi în tratatele internaţionale pe care România le-a ratificat şi, ca urmare, a devenit parte.
Astfel, prin art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată de Consiliul Europei la 4 noiembrie 1950, amendată prin Protocolul nr. 11, s-a prevăzut că „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa”.
De asemenea, prin art. 1 din primul protocol adiţional la convenţie, adoptat la 20 martie 1952,
s-a prevăzut că „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.
Faţă de toate aceste considerente nu se poate refuza judecarea de către instanţele judecătoreşti a unor acţiuni în revendicare, prin care se reclamă încălcarea dreptului de proprietate imobiliară ca urmare a aplicării prevederilor Decretului nr. 223/1974 de trecere a unor imobile în proprietatea statului.
Acţiunea în revendicare este cel mai puternic mijloc procedural prin care o persoană cere în justiţie să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, solicitând restituirea acestuia.
în ceea ce priveşte procedura instituită de prevederile Legii nr. 112/1995 pentru redobândirea dreptului de proprietate, aceasta este limitată numai la două situaţii, şi anume, în cazul locuinţelor „trecute” în „proprietatea statului” în perioada de „după 6 martie 1945”, aflate „în posesia statului” la „22 decembrie 1989”, foştii proprietari „beneficiază de restituirea în natură” a apartamentelor numai dacă le „deţin în calitate de chiriaşi” ori „sunt libere”.
în cele două situaţii „foştii proprietari” se pot adresa comisiilor judeţene constituite potrivit art. 16 din Legea nr. 112/1995, pentru a li se restitui apartamentele în care locuiesc în calitate de „chiriaşi” ori care sunt „libere”.
în cazul în care aceste apartamente sunt locuite de chiriaşi, „foştii proprietari” nu pot cere, prin procedura instituită de Legea nr. 112/1995, restituirea acestora în natură, prin recunoaşterea dreptului lor de proprietate.
Or, prin acţiunea în revendicare de drept comun foştii proprietari pot să reclame în faţa instanţelor judecătoreşti încălcarea în orice mod a dreptului lor de proprietate asupra acestor locuinţe deţinute de chiriaşi.
Astfel, pot deduce judecăţii nevalabilitatea titlului pretins de proprietate al statului asupra acestor locuinţe în raport cu prevederile „Constituţiei, ale tratatelor internaţionale la care România era parte şi ale legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Iar ca urmare s-ar putea eventual statua de către instanţe că actele normative, prin care în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 locuinţele au fost preluate de stat, au fost date cu încălcarea prevederilor Constituţiei în vigoare la data preluării, deci sunt neconstituţionale, ale tratatelor internaţionale la care România era parte ori ale altor legi în vigoare la acea dată ori, altfel spus, s-ar constata nevalabilitatea titlului de proprietate al statului.
De aceea persoanele care consideră că în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989 au fost deposedate nelegitim de proprietăţile lor imobiliare - inclusiv în baza prevederilor Decretului nr. 223/1974 - pot
cere în justiţie pe calea acţiunii în revendicare recunoaşterea dreptului lor de proprietate asupra acestor bunuri şi, ca urmare, restituirea lor.
■ 3. Prin Decizia nr. VIII din 21 decembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 19 februarie 2001, Curtea Supremă de Justiţie - Secţii Unite, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi a stabilit că, indiferent de valoarea masei partajabile, competenţa de a soluţiona cererile având ca obiect partajarea bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei revine judecătoriei atât în cazul în care aceste cereri au fost introduse concomitent cu acţiunea principală de desfacere a căsătoriei, cât şi atunci când sunt formulate separat.
în motivarea deciziei s-a arătat că, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalele judecă în primă instanţă, între altele, „procesele şi cererile privind drepturi şi obligaţii rezultând din raporturile juridice civile, al căror obiect are o valoare de peste 150 milioane lei”.
Această dispoziţie, de stabilire a competenţei materiale a instanţelor în raport cu criteriul valoric al obiectului raporturilor juridice civile la care se referă procesele şi cererile deduse judecăţii, nu este însă aplicabilă şi în cazul raporturilor juridice privind dreptul familiei.
Prin prevederile Codului familiei, intrat în vigoare la 4 ianuarie 1954, sunt reglementate, între altele, încheierea şi desfacerea căsătoriei, efectele căsătoriei, fiind totodată stabilite drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor.
în acest cadru este firească includerea dispoziţiilor legale referitoare la partajul bunurilor comune ale soţilor în Codul familiei, care prevede la art. 36 că „la desfacerea căsătoriei bunurile comune se împart între soţi, potrivit învoielii acestora”, iar „dacă soţii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor comune, va hotărî instanţa judecătorească”.
Rezultând astfel că orice cerere de partajare a bunurilor comune, întemeiată pe dispoziţiile art. 36 din Codul familiei, nu poate fi privită decât ca o cerere accesorie la acţiunea principală de divorţ, indiferent dacă a fost formulată o dată cu aceasta sau separat, după desfacerea căsătoriei, este evident că soluţionarea ei nu poate fi atribuită, sub aspectul competenţei materiale, în raport cu criteriul valoric instituit prin art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., ci numai ţinându-se seama de obiectul acţiunii principale, respectiv desfacerea căsătoriei.
Pe problema în discuţie îşi au aplicaţiune, aşadar, dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., potrivit cărora „cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală”. Este vorba de o extindere a competenţei care are loc în cazul în care instanţa învestită cu o cauză de competenţa sa devine competentă să examineze şi cererile accesorii, precum şi cele incidentale, formulate de una dintre părţi ori chiar de un al treilea. Aceste cereri care extind sfera procesului
au o anumită legătură de conexitate cu acţiunea principală, astfel că se impune, pentru o mai bună administrare a justiţiei să fie judecate deodată cu cererea principală.
Aceasta este raţiunea pentru care are loc o prelungire sau o prorogare a competenţei printr-o dispoziţie a legii, altfel spus, o prorogare legală de competenţă.
Prin urmare cererile având ca obiect partajarea bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei, indiferent de valoarea masei partajabile, revin competenţei de soluţionare a judecătoriei atât în cazul în care au fost introduse concomitent cu acţiunea principală de desfacere a căsătoriei, cât şi atunci când asemenea cereri sunt formulate separat.
Pentru identitate de raţiune, faţă de prevederile art. 36 alin. (2) din Codul familiei şi ale art. 17 C. proc. civ., aceeaşi soluţie se impune şi în cazul cererilor formulate de soţi în timpul căsătoriei pentru împărţirea bunurilor comune.
Notă - Pentru critica acestei decizii a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, Dreptul nr. 5/2001, p. 222-227.
■ 4. Prin Decizia nr. 111 din 15 ianuarie 2007, nepublicată, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi a stabilit, în aplicarea prevederilor art. 40 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, că instituirea tutelei este competenţa de primă instanţă a judecătoriei.
Prin decizia nr. 953 din 19 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 53 din 23 ianuarie 2007, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.
în motivarea deciziei s-a arătat că obligaţia depunerii plângerii la organul din care face parte agentul constatator, ca şi condiţie de acces la justiţie, nu poate fi justificată în
mod obiectiv şi rezonabil nici prin faptul că, primind plângerea, organele
Citește mai mult
administrative ar avea cunoştinţă de ea şi nu ar porni la executarea amenzii aplicate.Mai mult decât atât, textul de lege criticat poate da naştere la abuzuri săvârşite de către agenţii organelor administrative, ceea ce, în final, chiar dacă ar duce la tragerea la răspundere penală sau disciplinară a acestora, ar îngreuna sau chiar nega dreptul contestatorului la accesul liber la justiţie.
Art. 1 pct. 1
1. Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, art. 32 alin. (l)-(3) - (1) în cazul în care persoanele sancţionate contravenţional au oprit executarea lucrărilor, dar nu s-au conformat în termen celor dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei, potrivit prevederilor art. 28 alin. (1), organul care a aplicat sancţiunea va sesiza instanţele judecătoreşti pentru a dispune, după caz:
a) încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei;
b) desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal.
(2) în cazul admiterii
Citește mai mult
cererii, instanţa va stabili termenele limită de executare a măsurilor prevăzute la alin. (1).(3) în cazul nerespectării termenelor limită stabilite, măsurile dispuse de instanţă, în conformitate
cu prevederile alin. (2), se vor duce la îndeplinire prin grija primarului, cu sprijinul organelor de poliţie, cheltuielile urmând să fie suportate de către persoanele vinovate.
Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat
— art. 148 - Instanţele judecătoreşti române sunt competente, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile ce urmează, să soluţioneze procesele dintre o parte română şi o parte străină sau numai dintre străini, persoane fizice sau persoane juridice.
— art. 149 - Instanţele judecătoreşti române sunt competente dacă:
1. pârâtul sau unul dintre pârâţi are domiciliul, reşedinţa sau fondul de comerţ în România; dacă pârâtul din străinătate nu are domiciliul cunoscut, cererea se introduce la instanţa domiciliului sau reşedinţei reclamantului din ţară;
2. sediul pârâtului, persoană juridică, se află în România; în sensul prezentului articol, persoana juridică străină este socotită cu sediul în România şi în cazul când are pe teritoriul ţării o filială, o sucursală, o agenţie sau o reprezentanţă;
3. reclamantul din cererea de pensie de întreţinere are domiciliul în România;
4. locul unde a luat naştere sau trebuia executată, fie chiar în parte,
o obligaţie izvorâtă dintr-un contract, se află în România;
5. locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligaţii extracontractuale sau efectele sale se află în România;
6. staţia feroviară sau rutieră, precum şi portul sau aeroportul de încărcare sau descărcare a pasagerilor sau mărfii transportate se află în România;
7. bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul se află în România;
8. ultimul domiciliu al defunctului sau bunuri rămase de la acesta se află în România;
9. imobilul la care se referă cererea se află în România.
— art. 150 - Instanţele române sunt, de asemenea, competente să judece:
1. procese dintre persoane cu domiciliul în străinătate, referitoare la acte sau fapte de stare civilă înregistrate în România, dacă cel puţin una dintre părţi este cetăţean român;
2. procese referitoare la ocrotirea minorului sau interzisului, cetăţean român cu domiciliul în străinătate;
3. declararea morţii prezumate a unui cetăţean român, chiar dacă el se afla în străinătate la data când a intervenit dispariţia. Până la luarea unor măsuri provizorii de către instanţa română, rămân valabile măsurile provizorii luate de instanţa străină;
4. procese privitoare la ocrotirea în străinătate a proprietăţii intelectuale a unei persoane domiciliate în România, cetăţean român sau străin fără cetăţenie, dacă prin convenţia părţilor nu s-a stabilit o altă competenţă;
5. procese dintre străini, dacă aceştia au convenit expres astfel, iar raporturile juridice privesc drepturi de care ei pot dispune, în legătură cu bunuri sau interese ale persoanelor din România;
6. procese referitoare la abordajul unor nave sau aeronave, precum şi cele referitoare la asistenţa sau la salvarea unor persoane sau unor bunuri în marea liberă ori într-un loc sau spaţiu nesupus suveranităţii vreunui stat, dacă:
a) nava sau aeronava are naţionalitatea română;
b) locul de destinaţie sau primul port sau aeroport, unde nava sau aeronava a ajuns, se găseşte pe teritoriul României;
c) nava sau aeronava a fost sechestrată în România;
d) pârâtul are domiciliul sau reşedinţa în România;
7. falimentul sau orice altă procedură judiciară privind încetarea plăţilor în cazul unei societăţi comerciale străine cu sediul în România;
8. orice alte procese prevăzute de lege.
- art. 151 - Instanţele române sunt exclusiv competente să judece procesele privind raporturi de drept internaţional privat referitoare la:
1. acte de stare civilă întocmite în România şi care se referă Ia persoane domiciliate în România, cetăţeni români sau străini fără cetăţenie;
2. încuviinţarea adopţiei, dacă cel ce urmează a fi adoptat are domiciliul în România şi este cetăţean român sau străin fără cetăţenie;
3. tutela şi curatela privind ocrotirea unei persoane domiciliate în România, cetăţean român sau străin fără cetăţenie;
4. punerea sub interdicţie a unei persoane care are domiciliul în România;
5. desfacerea, anularea sau nulitatea căsătoriei, precum şi alte litigii dintre soţi, cu excepţia celor privind imobile situate în străinătate, dacă, la data cererii, ambii soţi domiciliază în România, iar unul dintre ei este cetăţean român sau străin fără cetăţenie;
6. moştenirea lăsată de o persoană care a avut ultimul domiciliu în România;
7. imobile situate pe teritoriul României;
8. executarea silită a unui titlu executoriu pe teritoriul României.
— art. 155 - în cazul în care instanţele române sunt competente, potrivit dispoziţiilor prezentului capitol, şi nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptăţită să soluţioneze procesul, cererea va fi îndreptată, potrivit regulilor de competenţă materială, la Judecătoria sectorului 1 al municipiului Bucureşti sau la Tribunalul Bucureşti.
— art. 156 -Competenţa instanţelor române, stabilită conform art. 148-152, nu este înlăturată prin faptul că acelaşi proces sau un
proces conex a fost dedus în faţa unei instanţe judecătoreşti străine.
3. Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, art. 60 alin. (1) - în cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea executării silite, organul din care face parte agentul constatator va sesiza instanţa de judecată pe a cărei rază teritorială s-a săvârşit contravenţia, în vederea înlocuirii amenzii cu sancţiunea închisorii contravenţionale sau, dacă există consimţământul contravenientului, cu sancţiunea obligării acestuia la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, ţinându-se seama de partea din amendă care a fost achitată.
4. Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, art. 14 alin. (9) - Nedifuzarea rectificării şi neacordarea dreptului la replică pot face obiectul sesizării instanţelor judecătoreşti.
5. Legea nr. 114/1996 a locuinţei, art. 61 - Orice litigiu în legătură cu aplicarea prevederilor prezentei legi se soluţionează de către instanţele judecătoreşti.
6. Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă
— art. 21 alin. (1) şi (2) - (1) Când declaraţia a fost făcută după trecerea unui an de la data naşterii, întocmirea actului se face în baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, care trebuie să conţină toate datele necesare întocmirii actului de naştere.
(2) Acţiunea se introduce la judecătoria în a cărei rază are domiciliul persoana interesată sau unde are sediul instituţia de ocrotire a copilului. în vederea soluţionării, instanţa solicită poliţiei verificări pentru stabilirea identităţii, precum şi avizul medicului legist cu privire la vârsta şi sexul persoanei al cărei act de naştere se cere a fi întocmit. Judecarea cauzei se face cu participarea procurorului.
— art. 57 alin. (l)-(3) - (1) Anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
(2) în cazul anulării, completării şi modificării actelor de stare civilă, sesizarea instanţei judecătoreşti se face de către persoana interesată, de structurile de stare civilă din cadrul serviciilor publice comunitare locale sau judeţene de evidenţă a persoanelor ori de către parchet. Cererea se soluţionează de judecătoria în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul acestora, pe baza verificărilor efectuate de serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor şi a concluziilor procurorului.
(3) Soluţionarea cererilor de anulare, completare şi modificare a actelor de stare civilă formulate de cetăţenii români cu domiciliul în străinătate şi de străini este de competenţa Judecătoriei Sectorului
1 al municipiului Bucureşti.
7. Legea nr. 132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii in interes public, art. 30
alin. (3) şi (4) - (3) Hotărârea Comisiei Centrale de Rechiziţii poate fi atacată în justiţie, în cel mult 30 de zile de la primirea acesteia.
(4) Termenul prevăzut la alin.
(3) este termen de decădere.
8. Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, art. 22 alin. (2) - în situaţii excepţionale motivate ca atare, instanţa de la locul executării va putea acorda un termen de maximum 90 de zile în care debitorul îşi va putea căuta o altă locuinţă. Această prevedere se aplică numai împrumutaţilor persoane fizice.
9. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, aprobată prin Legea nr. 241/2001
- art. 25 - Litigiile dintre proprietari şi chiriaşi, legate de schimbul obligatoriu de locuinţă, sunt de competenţa judecătoriei în raza căreia se află imobilul. Hotărârea pronunţată de judecătorie poate fi atacată cu recurs. Hotărârea instanţei de recurs este definitivă şi irevocabilă.
— art. 42 - Orice litigiu între chiriaş şi proprietar cu privire la nivelul şi la plata chiriei se soluţionează de către judecătoria în a cărei rază teritorială este situată locuinţa.
10. Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori
— art. 12 - Procesul-verbal se transmite, după caz, la judecătoria în a cărei rază teritorială s-a săvârşit fapta sau în a cărei rază teritorială contravenientul îşi are domiciliul sau, după caz, sediul.
— art. 13 - (1) Instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, aplică sancţiunea contravenţională conform art. 15 şi dispune, sub sancţiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în fiinţă, sau desfiinţarea acelui contract, cu daune interese, după caz.
(2) în caz contrar instanţa va anula procesul-verbal întocmit.
11. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase, aliajelor acestora şi pietrelor preţioase în România, aprobată prin Legea nr. 261/2002, art. 26 alin. (1) -Persoanele fizice şi juridice ale căror obiecte din metale preţioase şi pietre preţioase de natura celor prevăzute la art. 4 au fost preluate abuziv de către stat pot solicita restituirea acestora judecătoriei în raza căreia domiciliază sau îşi au sediul, până la data de 31 decembrie 2009.
12. Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, aprobată prin Legea nr. 295/2002, art. 2 alin. (1)- Cererile privind somaţia de plată se depun la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă.
13. Legea nr. 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, art. 54 - (1) împotriva hotărârii de internare nevoluntară pacientul, reprezentantul personal sau legal al
acestuia poate sesiza instanţa judecătorească competentă, potrivit legii. în cadrul procesului, dacă starea sa o permite, pacientul este audiat de către judecător; în situaţia în care acest lucru nu este posibil, judecătorul se deplasează la unitatea în care este internat pacientul pentru audieri. Judecarea se face în procedură de urgenţă.
(2) Pacientul, familia sau reprezentantul său legal ori personal are dreptul să solicite efectuarea unei noi expertize medico-legale psihiatrice, în condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare.
Art. 1 pct. 2
14. Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, art. 53 alin. (2) - împotriva hotărârii comisiei judeţene se poate face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul, în termen de 30 de zile de la comunicare.
15. Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice
— art. 9 - Plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei se soluţionează de judecătorie.
— art. 10 - (1) în cazul contravenţiilor pentru care legea prevede şi sancţiunea închisorii contravenţionale, dacă agentul constatator apreciază că sancţiunea amenzii este îndestulătoare, aplică amenda, procedând potrivit dispoziţiilor Legii privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor.
(2) In caz contrar, procesul-verbal de constatare se trimite de îndată judecătoriei în a cărei rază teritorială a fost săvârşită contravenţia. Ministrul justiţiei poate dispune ca în municipiul Bucureşti soluţionarea unor asemenea cauze să se facă la anumite judecătorii.
16. Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliar
- art. 11 alin. (6) - Contestaţiile cu privire la exactitatea datelor comunicate, însoţite de documente doveditoare, pot fi prezentate de deţinători, în scris, în termen de 60 de zile de la înştiinţarea scrisă, oficiului teritorial care le va soluţiona în termen de 30 de zile. Cei nemulţumiţi de modul de soluţionare a contestaţiilor de către oficiul teritorial pot face plângere la judecătoria în a cărei rază de competenţă teritorială se află imobilul, în termen de 30 de zile de la comunicarea rezultatelor.
— art. 50 - (1) încheierea se comunică celui care a cerut înscrierea sau radierea unui act sau fapt juridic, precum şi celorlalte persoane interesate potrivit menţiunilor din cartea funciară, cu privire la imobilul în cauză, în termen de 15 zile de la pronunţarea încheierii, dar nu mai târziu de 30 de zile de la data înregistrării cererii.
(2) încheierea de înscriere sau de respingere poate fi atacată cu plângere, în termen de 15 zile de la comunicare, la biroul teritorial. Plângerea împotriva încheierii se depune la biroul teritorial şi se va înscrie din oficiu în cartea funciară. Oficiul teritorial este obligat să înainteze plângerea judecătoriei în a cărei rază de competenţă teritorială se află imobilul, însoţită de dosarul încheierii şi copia cărţii funciare.
(3) Hotărârea pronunţată de judecătorie poate fi atacată cu apel.
(4) Hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă se comunică, din oficiu, biroului teritorial de către instanţa care s-a pronunţat ultima asupra fondului.
(5) înscrierea făcută în temeiul acestei hotărâri judecătoreşti îşi produce efectele de la înregistrarea cererii de înscriere la biroul teritorial.
(6) în cazul respingerii plângerii prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, notările făcute se radiază din oficiu.
17. Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, art. 57' alin. (1) şi (3) - (1) Rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea acestora se face în temeiul dispoziţiei primarului unităţii administrativ-teritoriale care are în păstrare actul de stare civilă, din oficiu sau la cererea persoanei interesate.
(...)
(3) Dispoziţia prevăzută la alin. (1) poate fi contestată la instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială îşi are sediul autoritatea emitentă, în condiţiile legii.
18. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată prin Legea nr. 243/2002, art. 77 alin. (2) şi (3) - (2) în cazul sancţiunilor cu amendă contravenientul poate face plângere, în termen de 15 zile de la comunicarea procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii, la instanţa de judecată, potrivit legii.
(3) în cazul contravenţiilor prevăzute la art. 75 lit. a), dacă agentul constatator apreciază că sancţiunea amenzii este îndestulătoare, aplică amenda. în caz contrar procesul-verbal de constatare a contravenţiei se trimite de îndată judecătoriei în a cărei rază teritorială a fost săvârşită contravenţia, pentru judecarea cauzei şi aplicarea sancţiunii. Participarea procurorului este obligatorie, împotriva hotărârii instanţei se poate face cerere de reexaminare de către contravenient sau procuror în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru procuror şi contravenientul prezenţi, sau de la comunicare, când contravenientul a lipsit de la dezbateri.
19. Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, art. 126 alin. (2) - împotriva procesului-verbal se poate face plângere în termen de 15 zile de la comunicare, la instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială a fost săvârşită contravenţia.
20. Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale
- art. 16 alin. (3)-(5J - (3) Cetăţenii au dreptul să verifice înscrierile făcute în listele electorale permanente. întâmpinările împotriva omisiunilor, înscrierilor greşite sau oricăror erori din liste se fac în scris şi se depun la primar.
(4) Primarul este obligat să se pronunţe, în scris, în cel mult 3 zile de la înregistrarea întâmpinării.
Competenţa
(5) împotriva soluţiei date de primar se poate face contestaţie în termen de 24 de ore de la comunicare. Contestaţia se soluţionează în termen de cel mult 3 zile de la înregistrare, de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află localitatea. Hotărârea judecătorească este definitivă şi irevocabilă şi se comunică persoanei interesate şi primarului în termen de 24 de ore de la pronunţare.
— art. 48 alin. (5) - Contestaţiile privind admiterea sau respingerea candidaturilor se soluţionează în termen de 48 de ore de la înregistrare, de către judecătoria, respectiv tribunalul, în a cărei rază teritorială se află circumscripţia electorală. Hotărârea nu se comunică
21. Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, art. 13 alin. (2) -împotriva soluţiei date de primar se poate face contestaţie, în termen de 5 zile de la comunicare. Contestaţia se soluţionează în termen de cel mult 10 zile de la înregistrare de către judecătoria în a cărei rază teritorială domiciliază alegătorul.
Art. 1 pct. 3
22. Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993, aprobată prin Legea nr. 83/1994
— art. 61 alin. (3) - Competentă pentru a învesti cambia cu formulă executorie este judecătoria. [A se vedea şi art. 53 alin. (3) din Legea nr. 59/1934 asupra cecului].
- art. 62 alin. (1) şi (2) - (1) în termen de 5 zile de la primirea somaţiei, debitorul poate face opoziţie la executare.
(2) Opoziţia se va introduce la judecătoria care a învestit cambia cu formula executorie. Judecătoria va judeca opoziţia potrivit Codului de procedură civilă, de urgenţă şi cu precădere, înaintea oricărei alte pricini. [Ase vedea şi art. 54 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 59/1934 asupra cecului].
— art. 68 alin. (2) - Dacă domiciliul acestor persoane nu poate fi găsit, protestul se dresează la judecătoria în a cărei rază teritorială se află locul de plată indicat în cambie. [A se vedea şi art. 60 alin. (2) din Legea nr. 59/1934 asupra cecului].
— art. 72 - (1) Judecătoriile ţin un registru de proteste, în care se înregistrează, zilnic şi în ordinea datei, cambiile protestate, cu efectuarea menţiunilor cerute de articolele precedente.
(2) în prima zi a fiecărei săptămâni, fiecare judecătorie trimite Camerei de Comerţ şi Industrie judeţene sau, după caz, a municipiului Bucureşti, un tabel cu protestele de neplată a cambiilor, făcute în cursul săptămânii precedente. Acest tabel trebuie să indice data protestului, numele şi prenumele persoanei împotriva căreia s-a adresat protestul, al celei care a cerut protestul, numele şi prenumele trăgătorului, suma datorată şi scadenţa titlului protestat. (A se vedea şi art. 63 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului).
23. Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, art. 8 alin. (1),
(2) şi (4)- (1) Rectificarea din oficiu a înscrierilor efectuate, precum şi refuzul de a înscrie în carnetul de muncă unele date rezultând din acte sau de a efectua rectificările unor înscrieri, se comunică celui în cauză, în scris şi motivat, în termen de 15 zile de la data luării măsurii.
(2) împotriva măsurii luate potrivit alin. (1), precum şi în cazul neeli-berării carnetului la încetarea activităţii, titularul carnetului de muncă se poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are sediul unitatea care a luat măsura respectivă, în termen de 30 de zile de la data comunicării.
(...)
(4) Hotărârile pronunţate de judecătorii în soluţionarea plângerilor sunt definitive.
24. Decretul nr. 360/1976 privind aprobarea Statutului disciplinar al personalului din unităţile de transporturi
- art. 60 alin. (3) - Contestaţia împotriva desfacerii disciplinare a contractului de muncă (cu excepţia personalului care concură direct la siguranţa circulaţiei în transporturile pe căile ferate şi auto, precum şi la siguranţa navigaţiei - subl. ns.) se soluţionează de către judecătoria în raza căreia îşi are sediul unitatea sau de organul ierarhic superior, potrivit competentelor acestora.
— art. 64 alin. (2) - împotriva hotărârii consiliului de disciplină prin care s-a menţinut sau s-a anulat sancţiunea desfacerii contractului de muncă, partea nemulţumită poate face plângere la judecătoria în raza căreia îşi are sediul unitatea, în termen de 15 zile de la pronunţarea hotărârii sau de la comunicare, dacă a lipsit de la pronunţare. Plângerea se depune la consiliul de disciplină, care o va trimite de îndată judecătoriei competente, împreună cu dosarul cauzei.
25. Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale
— art. 11 - (1) Conflictele de competenţă între birourile notarilor publici situate în aceeaşi circumscripţie a unei judecătorii se soluţionează de acea judecătorie, la sesizarea părţii interesate. Hotărârea judecătoriei este definitivă.
(2) Când conflictul intervine între birouri notariale situate în circumscripţii diferite, competenţa aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie se află biroul de notar public cel din urmă sesizat.
- art. 54 alin. (2) şi (3) - (2) în lipsa acordului părţilor, reconstituirea actelor dispărute se va face de judecătoria în circumscripţia căreia îşi are sediul biroul notarial care a întocmit actul, în conformitate cu dispoziţiile din Codul de procedură civilă.
(3) în cazul în care actul dispărut a fost întocmit de alte instituţii cu activitate notarială reconstituirea se face de judecătoria în circumscripţia căreia îşi are sediul instituţia care a întocmit acel act sau se află domiciliul ori sediul uneia dintre părţi, după caz.
— art. 97 alin. (4) - Competenţa eliberării duplicatelor de pe actele emise de notariatele de stat sau alte organe cu activitate notarială aparţine instanţei care a preluat arhiva acestora.
Competenţa
- art. 98 alin. (3) - în cazul în care actul dispărut a fost întocmit de alte organe cu activitate notarială, reconstituirea se face de judecătoria în raza căreia a avut sau îşi are sediul organul care a întocmit actul, în condiţiile prevăzute la alineatele precedente.
- art. 100 alin. (l)-(5) - (1) Actele notariale pot fi atacate de părţi sau de orice persoană interesată prin acţiune în anulare la instanţa judecătorească, în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă.
(2) Totodată, partea nemulţumită poate introduce plângere împotriva încheierii de respingere a cererii de îndeplinire a unui act notarial, în termen de 10 zile de la data când a luat cunoştinţă, la judecătoria în circumscripţia căreia îşi are sediul biroul notarial care a refuzat îndeplinirea actului.
(3) Plângerea se depune la biroul notarului public care a refuzat cererea, iar acesta o va înainta de îndată instanţei, împreună cu dosarul cauzei.
(4) Judecarea plângerii se face cu citarea părţilor interesate în cauză. în cazul admiterii plângerii, instanţa indică în hotărâre modul în care trebuie întocmit actul.
(5) Notarul public este obligat să se conformeze hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă.
26. Legea nr. 114/1996 a locuinţei
art. 5 din Regulamentul-cadru al asociaţiilor de proprietari -
(1) Cererea pentru dobândirea personalităţii juridice a asociaţiei de proprietari, împreună cu statutul, acordul de asociere şi procesul-verbal al adunării constitutive se înregistrează la organul financiar local în a cărui rază teritorială se află clădirea.
(2) Asociaţia de proprietari dobândeşte personalitate juridică în baza încheierii judecătorului delegat la organul financiar local de către preşedintele judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială se află imobilul.
(3) încheierea se dă fără citarea părţilor şi este executorie.
(4) încheierea este supusă recursului în termen de 5 zile de la comunicare. Recursul se judecă cu citarea părţilor.
— art. 12 din Regulamentul-cadru al asociaţiilor de proprietari -
(1) Acordul de asociere şi statutul pot fi modificate în aceleaşi condiţii prevăzute pentru constituirea asociaţiei.
(2) Modificările prevăzute la alin. (1) se înregistrează în condiţiile stabilite pentru dobândirea personalităţii juridice.
27. Legea nr. 122/1996 privind regimul juridic al caselor de ajutor reciproc ale salariaţilor şi al uniunilor acestora, art. 2 alin. (2) -Actul constitutiv şi statutul casei de ajutor reciproc a salariaţilor se depun, împreună cu cererea pentru dobândirea personalităţii juridice, la judecătoria în a cărei rază teritorială aceasta îşi are sediul.
28. Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, art. 17 alin. (2) lit. b) - îndeplinirea condiţiilor de reprezentativitate a organizaţiilor sindicale se constată, la cererea acestora, de către instanţele judecătoreşti, după cum urmează:
(...)
b) la nivel de unitate, de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află sediul unităţii.
29. Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr.169/1997, art. 28 alin. (2)-(4) - (2) în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi un comitet ad-hoc va solicita judecătoriei în a cărei rază teritorială sunt situate terenurile recunoaşterea formelor asociative de administrare şi de exploatare a terenurilor forestiere.
(3) Comitetul ad-hoc va prezenta judecătoriei, o dată cu cererea şi cu certificatul eliberat de comisia locală, un statut autentificat de notarul public, în care se vor stabili structura acestora, organele de conducere, modul de exploatare a terenurilor forestiere, în condiţiile legii, drepturile şi obligaţiile membrilor, răspunderi, sancţiuni, modul de dizolvare, precum şi alte prevederi specifice.
(4) Prin hotărâre judecătorească formele asociative de exploatare în comun, constituite în condiţiile şi cu respectarea regimului silvic prevăzut de lege, dobândesc calitatea de persoană juridică. Hotărârea judecătorească va fi înscrisă într-un registru special ţinut de judecătorie.
30. Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti
— art. 11 1) Conflictele de competenţă între birourile executorilor judecătoreşti situate în aceeaşi circumscripţie a unei judecătorii se soluţionează de acea judecătorie, la sesizarea părţii interesate.
(2) Când conflictul intervine între birouri de executori judecătoreşti situate în circumscripţii diferite, competenţa aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie se află biroul executorului judecătoresc cel dintâi sesizat.
(3) Conflictele de competenţă se soluţionează de urgenţă şi cu precădere.
(4) Instanţa se pronunţă în toate cazurile, motivat, prin încheiere irevocabilă.
— art. 53 alin. (l)-(5) - (1) Refuzul executorului judecătoresc de a îndeplini un act sau de a efectua o executare silită se motivează, dacă părţile stăruie în cererea de îndeplinire a actului, în termen de cel mult 5 zile de la data refuzului.
(2) in cazul refuzului nejustificat de întocmire a unui act partea interesată poate introduce plângere în termen de 5 zile de la data la care a luat cunoştinţă de acest refuz la judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are sediul biroul executorului judecătoresc.
(3) Judecarea plângerii se face cu citarea părţilor. In cazul admiterii plângerii instanţa indică în hotărâre modul în care trebuie întocmit actul.
(4) Hotărârea judecătoriei este supusă recursului.
(5) Executorul judecătoresc este obligat să se conformeze hotărârii judecătoreşti rămase irevocabile.
31. Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi
Competenţa
fundaţii, aprobată prin Legea nr. 246/2005
— art. 5 alin. (1) - Asociaţia dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul.
— art. 17 alin. (1) - Fundaţia dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea sa în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul.
— art. 33 alin. (1) şi (3) - (1) Modificarea actului constitutiv sau a statutului asociaţiei se face prin înscrierea modificării în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul asociaţia, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 8-12.
(...)
(3) Despre schimbarea sediului se va face menţiune, dacă este cazul, atât în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei vechiului sediu, cât şi în cel aflat la grefa judecătoriei noului sediu. în acest scop, o copie a încheierii prin care s-a dispus schimbarea sediului va fi comunicată din oficiu judecătoriei în circumscripţia căreia asociaţia urmează să-şi aibă noul sediu.
— art. 34 - Dispoziţiile art. 33 se aplică în mod corespunzător în cazul modificării actului constitutiv sau a statutului fundaţiei.
— art. 54 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) lit. b) - (1) Asociaţiile şi federaţiile se dizolvă:
(...)
b) prin hotărârea judecătoriei sau a tribunalului, după caz;
(2) Fundaţiile se dizolvă:
(...)
b) prin hotărârea judecătoriei.
— art. 56 alin. (2) - Instanţa competentă să hotărască dizolvarea este judecătoria în circumscripţia căreia asociaţia îşi are sediul.
— art. 68 alin. (1) şi (3) - (1) După terminarea lichidării, lichidatorii sunt obligaţi ca în termen de două luni să depună bilanţul, registrul jurnal şi un memorandum, declarând operaţiunile de lichidare la Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor al judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul asociaţia sau fundaţia.
(...)
(3) Publicarea lichidării se face prin afişarea la uşa instanţei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul persoana juridică, în termen de două luni de la terminarea lichidării.
32. Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, art. 30 alin. (l)-(4) - (1) Validarea alegerii consilierilor se face de către judecătoria în raza căreia se află unitatea administrativ-teritorială, de către un judecător desemnat de preşedintele instanţei. Cererea de validare a consilierilor locali se depune în termen de 3 zile de la data constatării rezultatelor alegerilor, în condiţiile legii.
(2) Cererea introdusă potrivit alin. (1) se judecă în şedinţă publică, fără citarea părţilor.
(3) Cererea se judecă de urgenţă şi cu precădere, în termen de
10 zile de la data depunerii, prin hotărâre executorie.
(4) Hotărârea prevăzută la alin. (3) estre supusă căilor de atac prevăzute în cadrul procedurii contencioase, instanţa pronunţându-se în termen de 10 zile de la data introducerii cererii de apel sau de recurs, după caz.
33. Legea nr. 356/2001 a patronatelor
— art. 7 alin. (2) - Personalitatea juridică a patronatului se dobândeşte potrivit legii asociaţiilor şi fundaţiilor; cererea de acordare a personalităţii juridice va fi însoţită de procesul-verbal de constituire, statutul autentificat, tabelul cuprinzând adeziunile, dovada existenţei sediului şi a mijloacelor financiare necesare în vederea desfăşurării activităţii.
— art. 20 - (1) în termen de 15 zile de la dizolvare conducătorul patronatului sau lichidatorii patrimoniului sunt obligaţi să solicite instanţei judecătoreşti competente să facă menţiunea dizolvării.
(2) După expirarea termenului de 15 zile orice persoană interesată poate solicita instanţei judecătoreşti competente operarea menţiunii prevăzute la alin. (1).
34. Legea nr. 54/2003 a sindicatelor
- art. 14 alin. (1) - Pentru dobândirea personalităţii juridice de către organizaţia sindicală, împuternicitul special al membrilor fondatori ai sindicatului, prevăzut în procesul-verbal de constituire, trebuie să depună o cerere de înscriere la judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are sediul aceasta.
- art. 20 alin. (1) - Organizaţia sindicală este obligată să aducă la cunoştinţă judecătoriei unde s-a înregistrat, în termen de 30 de zile, orice modificare ulterioară a statutului, precum şi orice schimbare în compunerea organului de conducere.
35. Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, art. 40 alin. (2) - Tutela se instituie conform legii de către instanţa judecătorească în a cărei circumscripţie teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul.
36. Legea nr. 307/2004 privind exercitarea profesiei de asistent medical şi a profesiei de moaşă, precum şi organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România, art. 60 alin. (2) -Sancţiunile prevăzute la art. 58 alin. (1) lit. c) şi d) pot fi contestate la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială îşi desfăşoară activitatea asistentul medical sau moaşa sancţionată, în termen de 30 de zile de la comunicarea sancţiunii.
37. Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului Uniunii Europene din 21 aprilie 2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanţele necontestate
— art. 1 - Prezentul regulament are ca obiect crearea unui titlu executoriu european pentru creanţele necontestate în vederea asigurării, prin stabilirea unor standarde minime, a liberei circulaţii a hotărârilor judecătoreşti, tranzacţii judiciare şi actelor autentice în statele membre, fără a fi necesar să se recurgă la o procedură intermediară în statul membru de executare înainte de recunoaştere şi executare.
— art. 2 - (1) Prezentul regulament se aplică în materie civilă şi comercială şi oricare ar fi natura instanţei de judecată. Acesta nu reglementează, în special, chestiunile din domeniul fiscal, vamal sau administrativ, nici răspunderea statului pentru acte sau omisiuni comise în exercitarea autorităţii publice C,acta jure imperii").
(2) Prezentul regulament nu se aplică în ceea ce priveşte:
a) starea şi capacitatea persoanelor fizice, regimurile matrimoniale, testamentele şi succesiunile;
b) falimentele, procedurile de dizolvare a societăţilor comerciale sau a altor persoane juridice insol-vente, concordate şi alte proceduri similare;
c) securitatea socială;
d) arbitrajul.
(3) In prezentul regulament, prin „stat membru” se înţeleg toate statele membre cu excepţia Danemarcei.
- art. 5 - O hotărâre judecătorească care a fost certificată ca titlu executoriu european în statul membru de origine este recunoscută şi executată în celelalte state membre, fără a fi necesară încuviinţarea executării şi fără a fi posibilă contestarea recunoaşterii sale.
- art. 6 - (1) O hotărâre judecătorească privind o creanţă necontestată pronunţată într-un stat membru este certificată, la cererea adresată în orice moment instanţei de origine, ca titlu executoriu european în cazul în care se îndeplinesc următoarele condiţii:
a) hotărârea este executorie în statul membru de origine;
b) hotărârea nu este incompatibilă cu dispoziţiile în materie de competenţă prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 capitolul II secţiunile 3 şi 6;
c) procedura judiciară din statul membru de origine a îndeplinit cerinţele prevăzute de capitolul III în cazul unei creanţe necontestate în sensul art. 3 alin. (1) lit. b) sau c); şi
d) hotărârea a fost pronunţată în statul membru în care debitorul îşi are domiciliul în sensul art. 59 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, în cazul:
- în care este vorba de o creanţă necontestată în sensul art. 3 alin. (1) lit. b) sau c) din prezentul regulament; şi
- în care aceasta se raportează Ia un contract încheiat de o persoană, consumatorul, pentru o utilizare care se poate considera ca fiind străină de activitatea sa profesională; şi
- în care debitorul este consumatorul.
(2) în cazul în care hotărârea judecătorească certificată ca titlu executoriu european a încetat să fie executorie sau în cazul în care s-a suspendat sau limitat caracterul său executoriu, se eliberează un certificat care precizează suspendarea sau limitarea forţei executorii, pe bază de cerere adresată în orice moment instanţei de origine, utilizând formularul tip prevăzut în anexa IV.
(3) Fără a aduce atingere art. 12 alin. (2), în cazul în care s-a hotărât, ca urmare a unei acţiuni introduse împotriva unei hotărâri judecătoreşti certificate ca titlu executoriu european în conformitate cu alin. (1) din prezentul articol, se eliberează un certificat de înlocuire, pe bază de cerere adresată în orice moment, utilizând formularul tip prevăzut în anexa V, în cazul în care respectiva hotărâre pronunţată în calea de atac este executorie în statul membru de origine.
— art. 7- în cazul în care o hotărâre judecătorească cuprinde o hotărâre executorie privind cheltuielile de judecată, inclusiv dobânzile, aceasta se certifică, de asemenea, ca titlu executoriu european în ceea ce priveşte cheltuielile cu excepţia cazului în care, în cursul procedurii în justiţie, debitorul s-a opus în mod special obligaţiei sale de a-şi asuma cheltuielile respective, în conformitate cu legislaţia statului membru de origine.
- art. 10- Pe bază de cerere adresată instanţei judecătoreşti de origine, certificatul de titlu executoriu european este
a) rectificat, în cazul în care, ca urmare a unei erori materiale, există o neconcordanţă între hotărâre şi certificat;
b) retras, în cazul în care este evident că certificatul a fost eliberat în mod neîntemeiat, având în vedere cerinţele prevăzute de prezentul regulament.
(2) Legislaţia statului membru de origine se aplică rectificării sau retragerii certificatului de titlu executoriu european.
(3) Rectificarea sau retragerea unui certificat de titlu executoriu european se poate solicita utilizând formularul tip prevăzut în anexa VI.
(4) Eliberarea unui certificat de titlu executoriu european nu poate fi supusă niciunei căi de atac.
- art. 11 - Certificatul de titlu executoriu european nu produce efecte decât în limitele forţei executorii a hotărârii.
38. Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, art. 56 - (1) Procedura contencioasă de mediere se închide, după caz:
a) prin încheierea unei înţelegeri între părţi în urma soluţionării conflictului;
b) prin constatarea de către mediator a eşuării medierii;
c) prin depunerea contractului de mediere de către una dintre părţi.
(2) în cazul în care părţile au încheiat numai o înţelegere parţială, precum şi în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c), orice parte se poate adresa instanţei judecătoreşti sau arbitrale competente.
39. Legea nr. 44/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 189/2003 privind asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială
- art. 33^1 - în aplicarea Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1348/2000 din 29 mai 2000 privind notificarea asupra documentelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi comercială în statele membre, procedura de comunicare a actelor judiciare şi extrajudiciare se efectuează după cum urmează:
a) instanţele române comunică actele judiciare şi extrajudiciare direct către autorităţile primitoare ale statelor membre ale Uniunii Europene, cu transmiterea unei copii a cererii de comunicare Ministerului Justiţiei, pentru evidenţă;
b) notarii, executorii judecătoreşti şi cilte autorităţi, în competenţa cărora intră comunicarea de acte în străinătate, efectuează transmiterea cererilor prin intermediul judecătoriilor în a căror circumscripţie îşi au sediul profesional, dispoziţiile lit. a) fiind aplicabile în mod corespunzător;
c) autoritatea română primitoare a cererii de comunicare de acte judiciare şi extrajudiciare din statele membre ale Uniunii Europene este judecătoria în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul destinatarul. La restituirea actelor, judecătoria informează în copie Ministerul Justiţiei, pentru evidenţă.
— art. 33^2 - în aplicarea Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1206/2001 din 28 mai 2001 privind cooperarea dintre organele jurisdic-ţionale ale statelor membre în vederea obţinerii de probe în materie civilă sau comercială, cererile de obţinere a probelor prin comisie rogatorie internaţională se efectuează după cum urmează:
a) instanţele române transmit cererile direct către instanţele solicitate competente din statele membre ale Uniunii Europene, iar o copie a cererii de obţinere de probe se transmite Ministerului Justiţiei, pentru evidenţă;
b) de către judecătoria în a cărei circumscripţie urmează a se obţine proba solicitată din statele membre ale Uniunii Europene. La restituirea actelor, judecătoria trimite o copie Ministerului Justiţiei, pentru evidenţă.
1. Acţiunea posesorie. Procedural, cererile privitoare la posesie sunt reglementate de art. 674 şi urm. C. proc. civ. Aceste texte necuprinzând dispoziţii referitoare la competenţa materială, urmează a se aplica regulile de drept comun şi, astfel, acţiunile posesorii, conform art. 1 şi 13 C. proc. civ., se judecă de către judecătoria în a cărei circumscripţie se află imobilul vizat prin actul de tulburare a posesiei. Art. 1 C. proc. civ. reglementează competenţa teritorială generală a instanţelor judecă-
toreşti, iar art. 13 dispune,
Citește mai mult
în mod imperativ, că cererile privitoare la bunurile nemişcătoare se fac numai la instanţa în circumscripţia căreia se află nemişcătoarele (Trib. Jud. Timiş, secţia civilă, decizia nr. 594/1988, în R.R.D. nr. 8/1988, p. 74);2. Obligaţie de a face. întrucât obiectul acţiunii reclamanţilor priveşte îndeplinirea unei obligaţii de a face - respectiv obligarea primăriei la a primi chiria datorată de reclamanţi - competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă revine judecătoriei, iar nu tribunalului, ca instanţă de contencios administrativ (C.A. Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 20/2001);
3. Acţiune în revendicare. Imobil.
Acţiunea în revendicarea unui imobil, cu consecinţa evacuării deţinătorilor lui, în raport cu prevederile art. 1 pct. 1 C. proc. civ., este de competenţa judecătoriei ca instanţă de drept comun, iar nu de competenţa tribunalului ca instanţă de contencios administrativ (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 223/1992, în B.J., Bază de date);
4. Acţiune în revendicare. Demolare.
Acţiunea în despăgubiri şi acţiunea în revendicarea unor imobile „considerate trecute în proprietatea statului" în baza art. 1 din H.G. nr. 556/1990 (act normativ ce se referă la plata despăgubirilor pentru demolarea unor imobile) sunt de competenţa materială a judecătoriei, iar nu a tribunalului, deoarece asemenea cereri nu sunt în materie de expropriere, aşa cum cere art. 2 alin. (1) lit. e) C. proc. civ. [art. 2 alin. (1) lit. 0în actuala reglementare - n.a.]. (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 14/1997, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 213);
5. Bunuri confiscate. 1) Acţiunea prin care se solicită restituirea bunurilor confiscate şi intrate în bugetul statului prin valorificare, măsură care a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească ulterioară, nu se înscrie în prevederile
art. 504 C. proc. pen., care reglementează o altă situaţie, şi anume răspunderea patrimonială a statului pentru erori judiciare. O astfel de acţiune nu poate fi caracterizată decât ca o întoarcere a executării şi este de competenţa judecătoriei, iar nu a tribunalului (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2781/1995, în
B.J., Bază de date);
2) Litigiul având ca obiect anularea procesului-verbal de contravenţie prin care s-a dispus şi măsura confiscării unor bunuri este civil. Ca atare, litigiul subsecvent anulării procesului-verbal, având ca obiect cererea de despăgubiri pentru bunurile confiscate şi valorificate, este tot civil, conform principiului accesorium sequitur principale, chiar dacă una din părţi este comerciant sau bunurile în discuţie fac obiectul comerţului (C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 411/1998, în B.J., Bază de date). în acelaşi sens, a se vedea C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 3452/1999, în B.J., Bază de date;
6. Acţiune în pretenţii. Cererea prin care se solicită plata unei chirii sau preţul concesiunii pentru un teren ocupat de o societate comercială este o acţiune în pretenţii de competenţa judecătoriei, potrivit art. 1 pct. 1 C. proc. civ., iar nu o acţiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001, de competenţa tribunalului, chiar dacă reclamantul a invocat în mod eronat această lege ca temei al acţiunii (C.SJ., secţia civilă, decizia nr. 975/2003, în B.J., Bază de date);
7. Nulitate absolută. Acţiunea în nulitatea absolută a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat prin intermediul unei agenţii de vânzări imobiliare cu o persoană fizică nu este un litigiu comercial, ci un litigiu de natură civilă, care atrage competenţa materială de primă instanţă a judecătoriei, ca instanţă civilă cu plenitudine de competenţă (Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, deci-zia nr. 1408/1998, în C.P.J.C. 1998, p. 145);
8. Contestaţia la executare. în cazul titlurilor care nu provin de la un organ jurisdicţional, cu privire la care debitorii au dreptul să invoce pe calea contestaţiei la executare toate apărările de fond referitoare la existenţa, întinderea şi valabilitatea creanţei, nu există nicio dispoziţie specială a legii în sensul stabilirii competenţei materiale de primă instanţă a tribunalului. Ca atare, având în vedere plenitudinea de competenţă a judecătoriei, contestaţia la executare se judecă de către aceasta şi, fiind vorba de o executare silită indirectă imobiliară, competenţa aparţine judecătoriei în raza căreia este situat imobilul (Trib. Bucureşti, secţia a lll-a civilă, sentinţa nr. 75/1996, în C.P.J. 1993-1997, p. 362, nr. 86). ?La data rezolvării speţei, soluţia instanţei apărea ca fiind discutabilă, deoarece, în lipsa unui text expres de lege şi având în vedere că, în cadrul executării silite imobiliare, se urmăreşte realizarea unei creanţe ce formează conţinutul unui raport juridic şi că, în ipoteza dată, contestaţia la executare
echivalează cu o veritabilă judecată de fond, ar fi trebuit să se admită că, pentru stabilirea competenţei de primă instanţă, intra în joc criteriul valoric. însă, în raport de noua reglementare, soluţia instanţei apare ca fiind corectă, desprinzându-se din art. 400 coroborat cu art. 373 alin. (2) C. proc. civ.;
9. Legea nr. 18/1991. 1) Procedura instituită de Legea nr. 18/1991 se referă nu numai la activitatea de emitere a titlului de proprietate, ci şi la modificarea, înlocuirea sau desfiinţarea titlului de proprietate, ori de câte ori titlul nu este în deplină concordanţă cu hotărârile date de comisia constituită potrivit legii sau de instanţa de judecată, atât în privinţa titularilor drepturilor recunoscute, cât şi în privinţa terţilor ce se consideră vătămaţi prin titlul de proprietate emis. Principiul simetriei reclamă competenţa judecătoriei nu numai cu privire la dreptul de a obţine titlul de proprietate ori stabilirea suprafeţei de teren ce se cuvine reclamantului, dar şi la controlul titlurilor de proprietate emise de comisiile judeţene, de vreme ce prin cererile de anulare sau modificare ale acestora din urmă se solicită a se constata tot dreptul de a obţine titlul sau întinderea de teren cuvenită (C.A. Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 118/1998, în C.P.J. sem. 11998, p. 301);
2) Competenţa materială de soluţionare în primă instanţă a cererii având ca obiect anularea titlului de proprietate eliberat de Comisia judeţeană pentru stabilirea drepturilor de proprietate asupra terenurilor în baza Legii nr. 18/1991 aparţine judecătoriei, instanţa cu plenitudine de competenţă în materie civilă. în acest sens s-a pronunţat Curtea Supremă de Justiţie, Secţiile Unite, prin decizia nr. 1 din 30 iunie 1997, prin care s-a decis că titlul de proprietate emis în aplicarea Legii nr. 18/1991 este act administrativ, în baza căruia se creează raporturi juridice civile vizând dreptul de proprietate şi că instanţa căreia îi revine competenţa materială de a soluţiona aceste cereri este judecătoria (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 2383/2004);
3) Atât titlul de proprietate, ca act final de reconstituire a dreptului de proprietate, cât şi procesul-verbal de punere în posesie sunt acte juridice civile ce pot face obiectul cenzurii instanţei de fond care este judecătoria. în mod greşit a apreciat recurenta că determinant în sta-bilirea competenţei materiale este criteriul valoric al obiectului litigiului {C.A. Craiova, secţia civilă, decizia nr. 444/2005, în B.J. 2005, p. 168).
Notă: Actualmente, toate litigiile în materia fondului funciar sunt de competenţa în primă instanţă a judecătoriei, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 138/2000, coroborat cu art. 1 pct. 1 din acelaşi cod.
10. Sistare indiviziune. Imobile proprietatea unor comercianţi. Obiectul cereri i de chemare în judecată constă în sistarea stării de indiviziune asupra unor imobile coproprietatea reclamantei şi pârâtei. Chiar dacă ambele părţi au calitate de comerciant, în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 4 şi art. 56 C. corn., care să determine competenţa instanţei comerciale, întrucât sistarea stării de indiviziune are un caracter civil, iar acţiunea nu derivă din alte fapte de comerţ ori contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, aşa cum prevăd dispoziţiile legale anterior invocate.
Pe de altă parte, calitatea de comerciant nu conferă prin ea însăşi şi în mod automat un caracter comercial litigiului, astfel că litigiul nu se înscrie în sfera actelor şi faptelor de comerţ, motiv pentru care în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 1 pct. 1 C. proc. civ., iar competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă revine judecătoriei (C.A. Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, sentinţa nr. 1001/2004, în
B.J. 2004, p. 206);
11. Despăgubiri pentru degradări. Imobil restituit în baza Legii nr. 10/2001.
Curtea de apel nu a interpretat greşit obiectul şi natura cauzei, fiind reţinută corect solicitarea reclamantului pe cale principală pentru despăgubiri civile cu o valoare sub 1 miliard lei aferente degradărilor aduse unui imobil ce a fost restituit în natură în baza Legii nr. 10/2001. Or, potrivit art. 1 pct. 1, în coroborare cu art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare sub un miliard lei -cu excepţia doar a cererilor de împărţeală judiciară - se judecă în primă instanţă la judecătorie.
Dispoziţiile cuprinse de Legea nr. 10/2001, care stabilesc competenţa tribunalului de a soluţiona anumite acţiuni, sunt de strictă interpretare şi vizează exclusiv situaţiile prevăzute în art. 24 şi art. 31 din legea respectivă (I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 1070/2005, în Jurisprudenfa pe anul 2005, p. 482);
12. Obligaţie. Contract de şcolarizare. într-adevăr, contractul de ucenicie este reglementat în capitolul III din Codul muncii ca fiind un contract individual de muncă de tip particular, prin care:
a) angajatorul persoană juridică sau persoană fizică se obligă ca, în afara plăţii unui salariu, să asigure formarea profesională a ucenicului într-o meserie potrivit domeniului său de activitate;
b) ucenicul se obligă să se formeze profesional şi să muncească în subor-dinea angajatorului respectiv.
în speţă, însă, ceea ce s-a încheiat între părţi nu este un contract de ucenicie, deşi în cuprinsul clauzelor acestuia se utilizează termenul de „elevă-ucenic".
Aceasta deoarece în contract nu s-a prevăzut prestarea de către pârâtă a unei munci în schimbul unui salariu, ci doar condiţiile în care se asigură şcolarizarea pârâtei de către reclamantă.
Pârâta s-a obligat, printre altele, ca în viitor, după absolvirea şcolii profesionale şi obţinerea calificării, să se încadreze în muncă la unitatea reclamantă, dar câtă vreme un astfel de raport de muncă nu a luat naştere, conflictul ivit între părţi nu poate fi calificat ca fiind un conflict de muncă.
Litigiul are aşadar o natură civilă şi, cum valoarea acestuia nu depăşeşte 5 miliarde lei, competenţa soluţionării în primă instanţă aparţine, din punct de vedere material, judecătoriei, conform art. 1 pct. 1 C. proc. civ., iar din punct de vedere teritorial instanţei de la domiciliul pârâtelor, conform art. 5 C. proc. civ. (I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 5962/2006);
13. Legea nr. 677/2001. Art. 26 din Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date prevede că împotriva oricăror decizii emise de autoritatea de supraveghere în baza dispoziţiilor acestei legi se poate formula o contestaţie la instanţa de contencios administrativ.
Faţă de dispoziţiile arătate, se constată că persoanele vizate au posibilitatea, pentru a-şi apăra drepturile garantate de Legea nr. 677/2001, să se adreseze fie justiţiei, fie autorităţii de supraveghere.
Art. 25 alin. (2) din aceeaşi lege prevede că plângerea către autoritatea de supraveghere nu poate fi înaintată dacă o cerere în justiţie, având acelaşi obiect şi aceleaşi părţi, a fost introdusă anterior. Se constată că procedura şi competenţa special prevăzute de Legea nr. 677/2001 au în vedere situaţia în care persoana vizată se adresează cu plângere autorităţii de supraveghere.
în cazul în care se alege calea adresării direct justiţiei, se aplică dispoziţiile art. 18 care nu stabilesc o competenţă expresă în favoarea tribunalului, aşa cum se procedează în art. 25, ci se foloseşte termenul de „instanţa competentă" în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul.
Având în vedere că dispoziţiile care prevăd competenţa în favoarea tribunalelor sunt de strictă interpretare, fiind incidente numai în cazurile exprese la care se referă, nu pot fi extinse prin analogie şi la situaţia reglementată de art. 1 8 din Legea nr. 677/2001.
în condiţiile în care textul legal foloseşte noţiunea de „instanţa competentă", sunt avute în vedere dispoziţiile de drept comun, singura excepţie fiind făcută numai din punct de vedere teritorial.
Prin urmare, având în vedere că în dreptul comun se acordă plenitudine de competenţă în favoarea judecătoriei şi că cererea nu atrage competenţa unei alte instanţe în funcţie de valoarea pretenţiilor, se constată că s-a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente de către Curtea de apel (I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 2625/2006);
14. Instituirea tutelei. înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, admiţând recursul în interesul legii privind aplicarea art. 124 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, a stabilit:
„Competenţa de soluţionare, în primă instanţă, a cererilor privind măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului revine judecătoriei." (I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 111/2007, pronunţată în şedinţa publică din 15 ianuarie 2007);
15. Contestaţie la executare în materie fiscală. Titlu care nu emană de la o instanţă judecătorească sau de la alt organ jurisdicţional. înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, admiţând recursul în interesul legii privind aplicarea art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, republicat, a stabilit:
„Judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea este competentă să judece contestaţia atât împotriva executării silite înseşi, a unui act sau măsuri de executare, a refuzului organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condiţiile legii, cât şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de un alt organ jurisdicţional, dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege." (I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. XIV/2006, pronunţată în şedinţa publică din 5 februarie 2007).
II. - Jurisprudenţă - Plângeri
16. Hotărârea comisiei pentru aplicarea Legii nr. 18/1991. Comisiile judeţene constituite pentru aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 sunt autorităţi care desfăşoară activităţi cu caracter jurisdicţional. Plângerile împotriva hotărârilor acestora sunt de competenţa judecătoriei, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 53 şi 54 din Legea nr. 18/1991 (C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 831/2001). în acelaşi sens, a se vedea şi C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 2174/1998;
17. Hotărârea comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995. Hotărârile comisiilor constituite pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 sunt-conform art. 18 alin. (1) din lege - „supuse controlului judecătoresc potrivit legii civile", ceea ce înseamnă că verificarea legalităţii acestor hotărâri urmează să se facă de către judecătorii, care au competenţă generală, conform art. 1 pct. 1 C. proc. civ. (C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 1649/1999).
1. Cererea având ca obiect majorarea despăgubirilor civile cuvenite ca urmare a unui accident de muncă şi întemeiată pe art. 998 C. civ. este de competenţa judecătoriei, iar nu a tribunalului compe-
tent să judece conflictele de muncă.
- Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 14/2003, apud R. Trif, Excepţia de necompetenţă în procesul civil - practică judiciară, Editura Hamangiu, 2006, p. 126.
2. Din conţinutul art. 19 alin. (1) al Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, care prevede că atunci când persoana vătămată a cerut anularea actului
Citește mai mult
administrativ fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data când acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, rezultă că admisibilitatea acţiunii în daune este condiţionată de soluţionarea unei acţiuni anterioare de către instanţa de contencios administrativ.în aceste condiţii, cererea reclamantului de obligare a autorităţilor publice la plata unor despăgubiri, morale şi materiale, pentru repararea prejudiciului cauzat prin întârzierea nejustificată în eliberarea permisului de conducere, în lipsa dovedirii faptului că anterior introducerii acestei cereri, s-a adresat instanţei de contencios administrativ competente cu o cerere de recunoaştere a dreptului pretins ori a interesului legitim, va cădea în competenţa de soluţionare a instanţei de drept comun, în speţă judecătoria. - înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 2089/2006, Buletinul Casaţiei nr. 3/2006, p. 17.
Acţiune în pretenţii
Cererea prin care se solicită plata unei chirii sau preţul concesiunii pentru un teren ocupat de o societate comercială este o acţiune în pretenţii de competenţa judecătoriei, potrivit art. 1 pct. 1 C. proc. civ., iar nu o acţiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001, de competenţa
tribunalului, chiar dacă reclamantul a invocat în mod eronat această lege ca temei al acţiunii. - Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 975/2003, B.JJ1990-2003, p. 854.
Acţiune subrogatorie
Acţiunea în regres (subrogatorie) a asigurătorului împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului de circulaţie, având ca temei răspunderea delictuală, are natură civilă, iar nu comercială, şi, prin urmare, este de competenţa instanţei civile, în funcţie de valoarea pretenţiilor. - Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 1581/2003, apud R. Trif, Excepţia de ne competenţă în procesul civil -practicăjudiciară, Editura Hamangiu, 2006, p. 122.
Competenţa materială. Stabilire
1. Stabilirea competenţei materiale trebuie apreciată în raport de cuantumul fiecărei pretenţii în parte.
împrejurarea că s-a formulat o acţiune unică de către mai mulţi reclamanţi constituie doar o problemă de mai bună administrare a justiţiei, urmărindu-se facilitarea efectuării probelor şi rezolvarea unitară a unor chestiuni ce interesează deopotrivă pe toţi reclamanţii. De aici nu se poate trage concluzia că ar exista un raport juridic unitar între reclamant şi pârât şi că deci la determinarea competenţei ar trebui să se aibă în vedere valoarea cumulată a tuturor pretenţiilor invocate de reclamanţi. - Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 2163/1974, I.G. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, p. 351, nr. 21.
2. întrucât între părţi au existat doar tratative în vederea înfiinţării unei societăţi comerciale, societatea propriu-zisă nefiind înfiinţată, apelantul nu are calitatea de comerciant şi deci litigiul dintre părţi nu are o natură comercială. în consecinţă, competenţa de rezolvare a litigiului revine judecătoriei nu tribunalului. - T. Sibiu, decizia civilă nr. 1103/1997, Dreptul nr. 1/1998, p. 112.
Contract de arendare
întrucât contractul de arendare are natură pur civilă, competenţa de soluţionare a unor atari litigii aparţine instanţei civile. - C.A. Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 2A/2002, Practică judiciară civilă pe anii 2001-2002, p. 404.
Contract de leasing
întrucât nici o lege specială nu prevede că tribunalul este competent să soluţioneze cererea privind învestirea cu formulă executorie a contractului de leasing, o atare competenţă aparţine judecătoriei, în temeiul art. 1 pct. 1 C. proc. civ. -C.A. Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 46/R/2002, Curierul judiciar nr. 8/2002, p. 26.
Decizie de imputare. Contestaţie
1. în situaţia în care, din culpa primarului comunei, s-au plătit mai
Art. 1
multor salariaţi ai consiliului local -dintre care unii nu deţineau funcţii de administrator, gestionar sau contabil- drepturi salariale în mod necuvenit, şi, ca urmare, s-au emis în sarcina tuturor acestora decizii de imputare în baza obligaţiei lor de restituire, judecarea oricăreia dintre contestaţiile formulate de cei în cauză împotriva deciziilor de imputare respective, conform art. 41 din Legea nr. 94/1992 (republicată), revine colegiului jurisdicţional al camerei de conturi judeţene, ... chiar şi în cazurile în care contes-tatorii nu erau încadraţi în funcţii de administratori, gestionari sau contabili la acel consiliu local. - Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ, decizia nr. 1669/2000, Dreptul nr. 11/2000, p. 152.
2. Contestatorul, mecanic de locomotivă, nu are atribuţii în primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri pentru a avea calitatea de gestionar potrivit Legii nr. 22/1969, astfel că soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei de imputare privind contravaloarea motorinei consumate cu depăşirea consumurilor normate revine instanţei de drept comun în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul contestatorul, iar nu colegiului jurisdicţional al Curţii de Conturi. - Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ, decizia nr. 2201/2001, Curierul judiciar nr. 7/2002, p. 37.
Drept de creanţă. Cerere de actualizare
Chiar dacă creanţa (a cărei actualizare s-a solicitat prin acţiune) a fost stabilită anterior prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, în temeiul art. 504 şi urm. C. proc. pen., competenta de soluţionare a cererii de actualizare a creanţei respective revine judecătoriei -iar nu tribunalului-, în baza art. 1 pct. 1 C. proc. civ., din moment ce suma pretinsă prin cererea de actualizare a creanţei este inferioară plafonului valoric în funcţie de care, în materie civilă, competenţa în primă instanţă revine tribunalului. - Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 573/2000, Dreptul nr. 5/2001, p. 242.
Hotărâri judecătoreşti. Desfiinţare
Desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti se poate solicita numai în cadrul căilor de atac reglementate de Codul de procedură civilă, iar nu pe cale principală sau incidentală, în cadrul altui proces. - C.A. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 27/1999, Culegere de practică judiciară in materie civilă pe anul 1999, p. 300.
Instanţe naţionale
Instanţele naţionale nu sunt competente să judece acţiunile intentate împotriva unui stat străin.
- Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 1292/2003, apud R. Trif, Excepţia de necompetenţă în procesul civil - practică judiciară, Editura Hamangiu, 2006, p. 7.
Legea nr. 130/1990. Litigii de muncă
Legea nr. 130/1990 privind contractul colectiv de muncă stabileşte
competenţa generală a judecătoriilor în materia litigiilor născute sub incidenţa dispoziţiilor sale. Ca atare, nu este aplicabilă în această situaţie procedura Legii nr. 29/1990, instanţa de contencios administrativ neavând competenţă faţă de art. 2 din Legea nr. 29/1990. - Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ, decizia nr. 1426/2000, Pandectele române nr. 4/2001, p. 125.
Legea nr. 18/1991
1. Dacă s-ar admite soluţia că titlurile de proprietate emise în baza Legii nr. 18/1991 trebuie supuse controlului instanţelor de contencios administrativ, atunci ar trebui trase toate concluziile care decurg din aceasta, respectiv parcurgerea obligatorie a procedurii prealabile sesizării acestor instanţe, precum şi respectarea termenelor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990, care nu pot depăşi un an de la comunicarea actului atacat, inclusiv sancţiunile ce intervin pentru nerespectarea acestora, ceea ce ar fi de natură să restrângă grav accesul la justiţie al celor interesaţi. - Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ, decizia nr. 13/1997, Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie - set 6/1997, p. 1.
2. în condiţiile în care titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991 a fondului funciar este un act juridic civil, procesul-verbal de punere în posesie care conţine elementele ce vor constitui verso-ul titlului de proprietate, nu are caracter administrativ, ci tot civil, astfel că este supus controlului judecătoresc al instanţei de fond -judecătoria- şi nu al instanţei de contencios administrativ. -Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ, decizia nr. 55/1998, Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie - set 2/1999, p. 5.
3. Soluţionând în primă instanţă acţiunea prin care se cere anularea parţială a titlului de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991, curtea de apel a dat o hotărâre cu încălcarea competenţei materiale a judecătoriei. - Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ, decizia nr. 180/1998, Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie - set2/1999, p. 10.
4. Litigiile ivite în legătură cu legalitatea emiterii, modificării, înlocuirii sau desfiinţării titlurilor de proprietate emise în baza Legii nr. 18/1991 sunt de competenţa judecătoriei în a cărei rază teritorială se află terenul asupra căruia se stabileşte dreptul de proprietate şi nu a instanţei de contencios administrativ. - C.A. Ploieşti, decizia nr. 1413/2002, apud, R. Trif, Excepţia de necompetenţă în procesul civil - practică judiciară, Editura Hamangiu, 2006, p. 94.
Legea nr. 112/1995. Plângeri
Competenţa materială de soluţionare a plângerilor împotriva hotărârilor comisiei judeţene de aplicare a Legii nr. 112/1995 aparţine judecătoriei, în temeiul art. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă.
- C.A. Cluj, Secţia civilă, sentinţa civilă nr. 1/2000, B.J./2000, voi. 1, p. 236.
Art. 1
Legea nr. 109/1996. Personalitate juridică
Acordarea personalităţii juridice cooperativei de credit înfiinţată în baza Legii nr. 109/1996 este de competenţa judecătoriei. - C.A. Cluj, Secţia civilă, decizia nr. 7/1999, B.J./1999, p. 168.
Legea nr. 10/2001
1. Deosebit de procedurile speciale prevăzute de art. 24 alin. (8) şi de art. 31 din Legea nr. 10/2001, strict reglementate de acest act normativ, există posibilitatea ca persoana îndreptăţită să atace în justiţie actele de înstrăinare încheiate în legătură cu imobilul a cărui restituire se solicită. în acest caz, nu mai sunt incidente prevederile menţionate, ci solicitarea se poate face pe calea dreptului comun, competenţa de soluţionare în primă instanţă fiind stabilită conform art. 1 şi art. 2 C. proc. civ. - înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 1261/2004, apud R. Trif, Excepţia de necompetenţă în procesul civil - practică judiciară, Editura Hamangiu, 2006, p. 24.
2. Nici dispoziţiile art. 2 C. proc. civ. şi nici dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu reglementează competenţa tribunalului pentru judecarea acţiunilor directe formulate de terţe persoane împotriva dispoziţiei de restituire în natură, examinată conform art. 23 din Legea nr. 10/2001 ca şi titlu de proprietate, împrejurare în raport de care s-a constatat că, în temeiul dispoziţiilor art. 1 C. proc. civ. competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.
- înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 1073/2006, nepublicată.
Plângere. Legea nr. 34/1994
După epuizarea procedurii admi-nistrativ-jurisdicţionale prevăzute de art. 16 din Legea nr. 34/1994, contribuabilul nemulţumit poate face plângere împotriva actului
administrativ-jurisdicţional la judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau, după caz, sediul principal, şi nu la curtea de apel. -Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ, decizia nr. 794/1998, Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie - set 3/1999, p. 32.
Citește mai mult
Casaţiei nr. 1/2005, p. 22)2) Cererea persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/ 2001, prin care acestea se adresează instanţei în lipsa răspunsului la notificare al unităţii deţinătoare, nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, deoarece aceasta ar însemna o îngrădire a accesului liber la justiţie, drept garantat atât de art. 21 din Constituţia României, cât şi de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 2359/2004)
3) Instanţele judecătoreşti sunt competente să judece, potrivit normelor
dreptului comun, acţiunile în revendicare formulate cu privire la imobilele preluate de stat în temeiul prevederilor Decretului nr. 223/1974 (C.S.J., Secţiile Unite, decizia nr. V/2000, M. Of. nr. 84 din 19 februarie 2001)
4) Competenţa instanţelor judecătoreşti de a judeca, fără distincţie, orice acţiune având ca obiect reclamarea încălcării dreptului de proprietate rezultă din dreptul de jurisdicţie generală a acestora, în raport cu celelalte autorităţi ale statului, de a soluţiona toate conflictele deduse judecăţii, realizân-du-se astfel armonia juridică, deci ordinea şi liniştea în societate (C.S.J., Secţiile Unite, hotărârea nr. l/l 998, în
B.J., 1997, p. 521)
5) Acţiunea reclamantei pentru recunoaşterea dreptului de proprietate asupra unor imobile preluate de stat în perioada 1944-1989 este de competenţa instanţelor judecătoreşti, iar soluţionarea ei se încadrează în limitele atribuţiilor puterii judecătoreşti (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 644/2000)
Notă: Ultimele trei decizii sunt anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care conţine o serie de norme referitoare la procedură şi la competenţă în cazul cererilor de restituire a imobilelor preluate de stat în perioada 1945-1989;
2. Constituţionalitatea actelor normative. 1) Instanţele judecătoreşti sunt competente să constate abrogarea implicită a unei dispoziţii înscrise într-o lege adoptată anterior Constituţiei României din 1991, fără ca prin aceasta să se încalce competenţa Curţii Constituţionale (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 573/2000)
2) în virtutea dreptului de jurisdicţie generală, consacrat de art. 2 din Legea de organizare judecătorească, instanţele judecătoreşti au competenţa de a hotărî
asupra constituţionalităţii actelor normative promulgate anterior intrării în vigoare a Constituţiei (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 441/1995 şi decizia nr. 1085/1985, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 55);
3. Invenţie. Sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti, între altele, litigiile privind drepturile patrimoniale ale inventatorului decurgând din contractele de cesiune şi licenţă. Aceasta nu înseamnă însă că părţile nu ar putea să stabilească modalitatea de soluţionare a litigiilor prin arbitraj (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2211/1997, în B.J. 1997, p. 40);
4. Excepţia de neconstituţionalitate.
1) Excepţiile privind neconstituţiona-litatea legilor şi a ordonanţelor se pot ridica numai în faţa instanţelor judecătoreşti stabilite, conform art. 125 alin. (1) [art. 126 alin. (1) în urma republicării - n.a.] din Constituţie, prin Legea nr. 92/1992 şi Legea nr. 54/1993 Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de instanţa judecătorească în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate printr-o încheiere, conform art. 23 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (C.C., Decizia nr. 11/1995, M. Of. nr. 47 din 13 martie 1995)
2) Curtea Constituţională a respins ca vădit nefondată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1-4 C. proc. civ., cu motivarea că în susţinerea excepţiei nu s-a invocat nici un text din Constituţie care ar fi violat prin textele artico-lelor de mai sus şi nici o dispoziţie a Convenţiei europene a drepturilor omului, cu care acestea ar putea intra în conflict (C.C., Decizia nr. 47/1995, M. Of. nr. 274 din 24 noiembrie 1995. în acelaşi sens: Decizia nr. 66/1997, /VI. Of. nr. 977 din 24 decembrie 1997; Decizia nr. 255/ 1997, M. Of. nr. 269 din 7 octombrie 1997; Decizia nr. 114/1995, M. Of. nr. 139 din 4 iulie 1996), rămase definitive.