Art. 2 cod procedura civila
| Comentarii |
|
Art. 2
Tribunalul judecă:
1.în primă instanţă:
a)abrogată;
b)procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară, a cererilor în materia succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar;
c)conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe;
d)procesele şi cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele date în competenţa curţilor de apel;
e)procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială;
f)procesele şi cererile în materie de expropriere;
g)cererile pentru încuviinţarea, nulitatea sau desfacerea adopţiei;
h)cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale;
i)cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea executării silite a hotărârilor date în ţări străine;
2.ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă;
3.ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului;
4.în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.
Codul de procedură civilă actualizat prin:Legea 71/2011 - pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil din 3 iunie 2011, Monitorul Oficial 409/2011;
OUG 138/2000 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 14 septembrie 2000, Monitorul Oficial 479/2000;
OUG 65/2004 - pentru modificarea Codului de procedură civilă din 9 septembrie 2004, Monitorul Oficial 840/2004;
OUG 58/2003 - privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 25 iunie 2003, Monitorul Oficial 460/2003;
OUG 58/2003 - privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 25 iunie 2003, Monitorul Oficial 460/2003;
OUG 138/2000 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 14 septembrie 2000, Monitorul Oficial 479/2000;
OUG 138/2000 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 14 septembrie 2000, Monitorul Oficial 479/2000;
| ← Art. 1 cod procedura civila | Art. 3 cod procedura civila → |
|---|
1. Caracterul normei. 1) Dispoziţiile legale cu privire la competenţa materială a tribunalului au caracter imperativ şi nu pot fi înlăturate prin acordul sau achiesarea părţilor (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 458/ 1994, în Dreptul nr. 12/1994, p. 55)
2) Competenţa după valoarea obiectului litigiului este de ordine publică şi se poate invoca în orice fază a procesului, chiar şi din oficiu (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2534/1972, în I.C. Mihuţă, Repertoriu II, p. 351, nr. 18);
2. Valoarea pretenţiilor părţii. Chiar dacă valoarea totală a
Citește mai mult
lucrărilor convenite de părţi este superioară, ceea ce interesează în legătură cu stabilirea competenţei este valoarea pretenţiilor deduse în judecată (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 998/1970, în I.C. Mihuţă, Repertoriu II, p. 351, nr. 19);3. Cererea introductivă. Competenţa instanţei se stabileşte în funcţie de valoarea indicată în cererea introductivă de instanţă (Cas. 1,9 martie 1904,5 aprilie 1910, Em. Dan, Codul adnotat, p. 43, nr. 4 şi nr. 1);
4. Coparticipare procesuală activă.
1) Stabilirea competenţei materiale trebuie apreciată în raport de cuantumul fiecărei pretenţii în parte. împrejurarea că s-a formulat o acţiune unică de către mai mulţi reclamanţi constituie doar o problemă de mai bună administrare a justiţiei. De aici nu se poate trage însă concluzia că ar exista un raport juridic unitar între reclamanţi şi pârât şi că, deci, la determinarea competenţei ar trebui să se aibă în vedere valoarea cumulată a tuturor pretenţiilor invocate de reclamanţi. Reclamanţii, care au contractat construirea de locuinţe proprietate personală, au chemat în judecată întreprinderea pentru construirea şi vânzarea de locuinţe proprietate personală, spre a se constata că lucrările nu s-au executat conform devizului şi, ca atare, fiecare proprietar urmează să fie despăgubit cu valoarea respectivă, astfel că, deşi au formulat o acţiune comună, au invocat fiecare în parte un drept propriu, rezultând din contracte individuale, fără să existe indivizibilitate sau solidaritate în ceea ce priveşte obligaţiile asumate, încât instanţa se găsea în faţa unei pluralităţi de acţiuni cu obiecte juridice proprii şi efecte diferenţiate pentru fiecare contract în parte (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2163/1974, în C.D. 1974, p. 255). în acelaşi sens, a se vedea decizia nr. 1937/1973, în C.D. 1973, p. 300;
2) Nu valoarea totală a pretenţiilor invocate de mai mulţi reclamanţi, care cheamă în judecată pe acelaşi pârât, dar pentru obligaţii rezultând din raporturi juridice distincte - constatarea nulităţii a trei contracte de vânzare-cumpărare diferite-, determină instanţa competentă din punct de vedere material. întrucât valoarea obiectului fiecăreia din cele trei cereri atrage competenţa judecătoriei, aceasta va soluţiona procesul în primă instanţă (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 3499/2000);
5. Cerere reconvenţională. în determinarea competenţei unei instanţe nu trebuie să se adune suma reclamată în petiţia introductivă cu suma pretinsă prin cererea reconvenţională (Cas. I, 21 octombrie 1896, Em. Dan, Codul adnotat, p. 43, nr. 7);
6. Dobânzi. 1) în cazul în care se solicită dobânzi pentru viitor, adică pentru perioada de după introducerea acţiunii, ele nu se cumulează cu suma pretinsă prin acţiune şi, ca atare, nu influenţează valoarea acesteia şi, deci, competenţa instanţei. Dimpotrivă, dacă dobânda pretinsă se referă la un interval de timp premergător introducerii acţiunii, ea reprezintă o sumă certă şi, ca atare, face parte integrantă din obiectul acţiunii, determinând valoarea acesteia şi implicit competenţa instanţei care urmează să judece litigiul (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 522/1971, în C.D. 1971, p. 182)
Notă: Partea a doua a soluţiei, deşi acceptată de majoritatea doctrinei, nu este la adăpost de orice critică. Dacă se formulează o cerere principală şi una sau mai multe cereri accesorii, instanţa competentă se determină în funcţie de valoarea obiectului cererii principale, concluzie desprinsă din prevederile art. 17C. proc. civ.
2) Dacă veniturile pretinse de reclamant se referă la un interval de timp premergător cererii de chemare în judecată şi reprezintă o sumă certă, ele fac parte integrantă din cuprinsul acţiunii şi determină atât valoarea acesteia, cât şi competenţa instanţei ce urmează să judece litigiul (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1589/1972, în
I.C. Mihuţă, Repertoriu II, p. 354, nr. 33);
7. Diminuarea cuantumului pretenţiilor. împrejurarea că, într-un litigiu comercial, după administrarea probelor, reclamanta şi-a micşorat pretenţiile sub limita prevăzută de art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. nu este de natură a determina declinarea competenţei, faţă de faptul că, în raport de suma pretinsă prin cererea de chemare în judecată, sesizarea instanţei a fost conformă legii (C.A. Braşov, secţia civilă, decizia nr. 99/1996, în C.D. 1996, p. 131);
8. Acţiune în declararea simulaţiei.
Stabilirea competenţei după valoarea obiectului cererii deduse în judecată are loc şi în cazul în care litigiul poartă asupra caracterului simulat al unui act de vânzare-cumpărare a unui imobil, prin obiect înţelegându-se ceea ce se cere să rezolve instanţa prin acţiunea introdusă (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1598/1971, în C.D. 1971, p. 187);
9. Acţiune petitorie. Drept real imobiliar. 1) Acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 34 alin. (1) din Decre-tul-lege nr. 1 15/1938, prin care se invocă nevalabilitatea titlului în temeiul căruia s-a făcut înscrierea în cartea funciară, a cărei rectificare sau radiere se solicită, se soluţionează de instanţele competente după valoarea litigiului (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2289/2000)
2) Independent de denumirea pe care reclamantul a înţeles să o dea acţiunii civile exercitate, obiectul acesteia relevă că litigiul poartă asupra unui drept patrimonial, dreptul de proprietate asupra unei parcele funciare, disputată fiind apartenenţa acestuia la patrimoniul uneia sau alteia din părţi. Acţiunea este una petitorie, care tinde la recunoaşterea dreptului real imobiliar, ea privind însuşi fondul dreptului.
Nu este vorba de o acţiune în rectificare de natura celei care face obiectul reglementării prevederilor art. 127, art. 138 din Decretul-lege nr. 115/1938, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei.
Acţiunea este întemeiată pe art. 36 pct. 1 şi 4 din Legea nr. 7/1996 ”, astfel că, în absenţa unor norme speciale de competenţă, determinantă în stabilirea competenţei este valoarea dreptului litigios deoarece se uzează de acest mijloc pentru soluţionarea problemelor legate de fondul dreptului.
Cum imobilul în litigiu are o valoare de inventar de peste 1 miliard lei, soluţionarea cauzei în primă instanţă de judecătorie s-a făcut cu încălcarea normelor de competenţă după materie (C.A. Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 2471/A/2004, în BJ. 2004, p. 198).
Notă: Chiar dacă acţiunea în rectificarea cărţii funciare este o acţiune în realizarea dreptului, nu credem că se aplică, pentru determinarea competenţei de soluţionare în primă instanţă, criteriul valoric.
Obiectul unei astfel de acţiuni îl reprezintă radierea sau modificarea unei menţiuni din cuprinsul cărţii funciare şi nu este evaluabil în bani. Prin urmare, dacă acţiunea în rectificare este introdusă pe cale principală, competenţa de soluţionare în primă instanţă va aparţine întotdeauna judecătoriei, ca fiind instanţă cu plenitudine de competenţă.
Numai dacă este formulată ca cerere accesorie uneia principale cu obiect evaluabil în bani (anulare, reziliere, rezoluţiune a unui contract) competenţa se va determina în funcţie de valoarea obiectului cererii principale, în aplicarea dispoziţiilor art. 17C.proc. civ.
10. Constatarea nulităţii unui contract de vânzare-cumpărare. 1) Având în vedere că litigiul are un obiect evaluabil în bani - constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare şi revendicarea imobilului - că valoarea obiectului pricinii este sub un miliard de lei, instanţa constată că, potrivit art. 282' C. proc. civ., calea de atac ce se poate exercita împotriva sentinţei este numai recursul, sentinţa fiind pronunţată după intrarea în vigoare a Legii nr. 195/2004 (C.A. Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 69/2005);
2) Obiectul principal al cererii, cel care determină competenţa materială a instanţei, constă în solicitarea reclamantului de a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare. Acest capăt de cerere este neevaluabil în bani, dar sunt evaluabile în bani cererile accesorii de restituire a prestaţiilor, cereri care, în temeiul art. 17 C. proc. civ., urmează însă a fi soluţionate tot de instanţa competentă să soluţioneze petitul principal (C.A. Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 354/2004, în B.J. 2004, p. 201).
Notă: Nu împărtăşim punctul de vedere exprimat în hotărârea rezumată mai sus, potrivit căruia capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare este neevaluabil în bani.
în realitate, chiar dacă nu se formulează şi o cerere de restituire a preţului sau, după caz, a bunului vândut, cererea de constatare a nulităţii contractului urmăreşte un scop patrimonial şi, în caz de admitere, are un astfel de efect, prin aceea că determină reîntoarcerea dreptului înstrăinat în patrimoniul vânzătorului, drept care este evaluabil în bani;
3) La stabilirea competenţei materiale după valoare, în cadrul acţiunii în nulitatea actului juridic, trebuie avut în vedere preţul consemnat în contractul de vânzare-cumpărare, deoarece, cât timp nu este contestat, preţul constituie singurul element de apreciere de natură obiectivă, neavând relevanţă pentru stabilirea competenţei după valoare estimarea imobilului făcută de un organ fiscal şi valoarea stabilită ulterior în cadrul unui proces pe cale de expertiză, deoarece, în aceste din urmă situaţii, stabilirea competenţei materiale ar depinde, în totalitate, de un factor subiectiv şi, în orice caz, exterior actului juridic ce se cerea fi anulat.
Cum acţiunea reclamantului nu este în revendicare imobiliară, întrucât nu se pot contesta legăturile ce există între acţiunea în nulitate şi contract, şi cum prin nulitate se urmăreşte sancţionarea actului juridic cu lipsirea lui de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, înseamnă că la stabilirea instanţei competente să soluţioneze acţiunea are relevanţă exclusivă doar cuantumul preţului stipulat în actul a cărui nulitate se cere în justiţie, iar nu alte evaluări străine contractului (I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 5198/2005, în
B.J.- Bază de date).
Notă: Nu suntem de acord cu acest punct de vedere. Preţuirea obiectului cererii de chemare în judecată se face, conform art. 112 pct. 3 C. proc. civ., de către reclamant.
Dacă se cere anularea/constatarea nulităţii unui contract de vânzare-cum-părare, nimic nu poate împiedica pe
reclamant să arate că valoarea bunului litigios este alta decât cea menţionată în contract, ca atunci când, de pildă, a avut loc trecerea unei perioade însemnate de timp însoţită de o devalorizare a monedei ori de o creştere a valorii bunului, ori când se invocă, de exemplu, că preţul vânzării este neserios.
Dacă această valoare este contestată ori instanţa are îndoieli cu privire la evaluarea formulată de reclamant, se poate dispune administrarea de dovezi pe acest aspect de care depinde, în numeroase cazuri, stabilirea timbrajului, dar şi a instanţei competente şi a căii de atac ce se poate exercita.
Desigur că într-o acţiune în pretenţii, evaluarea făcută de reclamant prin cererea de chemare în judecată este singura determinantă, deoarece a administra probe cu privire la întinderea acestora înseamnă chiar judecarea fondului cauzei.
II. Jurisprudenţă - Materia comercială
11. Cerere cu caracter nepatrimonial. Tribunalele au plenitudinea de competenţă în materie comercială, în ceea ce priveşte judecata în primă instanţă, având competenţa să soluţioneze atât cererile care nu au caracter patrimonial, în cadrul procedurii necon-tencioase sau în procedura conten-cioasă (cum ar fi excluderea unor asociaţi, dizolvarea societăţilor, declara-
rea falimentului etc.), cât şi pricinile patrimoniale care se încadrează în valoarea prevăzută de art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. (C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 464/1993, în Dreptul nr. 7/1994, p. 81);
12. Hotărâre A.G.A. Cererea prin care se solicită desfiinţarea hotărârii luate de adunarea generală a acţionarilor unei societăţi comerciale cu privire la anularea concursului de selecţie a managerului se soluţionează în primă instanţă de tribunalul în raza căruia societatea îşi are sediul (C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 971/1996, în B.J. 1996, p. 589);
13. încălcarea competenţei. în conformitate cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie comercială, cu excepţia celor al căror obiect are o valoare de până la 10 milioane lei inclusiv. Tribunalul învestit cu soluţionarea apelului în astfel de cauze trebuie să caseze hotărârea judecătoriei şi să judece în fond cauza, iar nu să-şi decline competenţa în favoarea curţii de apel (C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 108/1996, în B.J., Bază de date).
Notă: în reglementarea actuală, potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanţă în materie comercială procesele şi cererile neevaluabile în bani, precum şi cele al căror obiect are o valoare ce depăşeşte 100.000 lei (RON);
14. Drepturi reale imobiliare. Având în vedere că operaţiunile asupra drepturilor reale imobiliare sunt, fără nicio distincţie, acte de natură civilă, fiindu-le astfel aplicabilă excepţia de la prezumţia de comercialitate instituită de art. 4 C. com., se constată, faţă de obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, că litigiul dedus judecăţii aparţine
jurisdicţiei civile şi că prin soluţionarea lui în primă instanţă de tribunal s-au încălcat normele de competenţă prevăzute de art. 1 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. ce conferă plenitudine de competenţă judecătoriilor, în afară de procesele şi cererile date prin lege în competenţa altor instanţe, ipoteză care, în speţă, nu-şi găseşte aplicare (I.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 2167/2006, în
B.J. - Bază de date);
Notă: în ce ne priveşte, înclinăm spre o soluţie mai nuanţată, care de altfel constituie tendinţa majoritară a practicii actuale, astfel cum rezultă din deciziile rezumate mai jos;
15. Imobil care aparţine fondului de comerţ. Anularea vânzării. Imobilul ce a făcut obiectul vânzării-cumpărării face parte din fondul de comerţ al intima-tei-reclamante, aşa încât actul juridic încheiat între părţi care au calitatea de comercianţi este de natură comercială, potrivit dispoziţiilor art. 4 C. com. şi, ca atare, şi acţiunea în anularea vânzării este tot de natură comercială, iar competenţa materială de soluţionare revine instanţei comerciale, şi nu civile (I.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 1673/2006, în B.J. - Bază de date);
16. închirierea unui imobil. în cauză nu îşi găseşte aplicabilitate art. 56 C. com., deoarece, prin dobândirea folosinţei spaţiului bunului imobil în cauză (prin închiriere), bun în privinţa căruia nu s-a făcut dovada că ar face parte din fondul de comerţ al pârâtei societate comercială (pentru a se putea discuta, eventual, de comercialitatea contractului încheiat), nu se săvârşeşte o faptă de comerţ, astfel că actul în discuţie nu are caracter comercial, închirierea unui bun imobil are, prin sine însăşi, un caracter civil, în condiţiile în care Codul comercial exclude aplicarea legii comerciale bunurilor imobile. De asemenea, nici din conţinutul actului nu ar rezulta caracterul comercial, în condiţiile în care imobilul nu a fost închiriat pentru a fi afectat desfăşurării activităţii specifice obiectului de activitate al societăţii comerciale, pentru a se putea susţine săvârşirea vreunei fapte de comerţ, ci a fost închiriat pentru a servi ca locuinţă unei persoane fizice (Trib. Bucureşti, secţia a Vi-a comercială, sentinţa nr. 456/2006, nepublicată);
17. Nulitate absolută. Contract civil. Distincţie faţă de contract comercial.
Potrivit prevederilor art. 1 din Codul comercial, în comerţ se aplică legea comercială, iar unde aceasta nu dispune se aplică Codul civil.
Legea comercială, respectiv dreptul comercial în sens larg, cuprinde normele juridice referitoare la faptele de comerţ şi comercianţi. Ceea ce excede, din punctul de vedere al analizei, limitele aplicării legii comerciale intră sub incidenţa dreptului civil ca parte integrantă a dreptului privat.
Legea comercială română cârmuieşte actele juridice, faptele şi operaţiunile
considerate ca fiind fapte obiective de comerţ prin art. 3 C. com., precum şi, în temeiul prezumţiei de comercialitate stabilite prin art. 4 C. com., raporturile juridice la care participă persoanele care au calitatea de comerciant, cu excepţia cazului în care, totuşi, actele juridice asumate de comerciant sunt de natură civilă. în speţă, reclamantul nu este comerciant, deoarece, potrivit prevederilor art. 8 C. com., statul, judeţul şi comuna, persoane juridice de drept public, conform dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 215/2001, nu pot avea calitatea de comercianţi.
De asemenea, pârâţii, chiriaşi ai apartamentului cu destinaţie de locuinţă, nu sunt comercianţi, deoarece, prin încheierea contractului, în calitate de cumpărători, nu au efectuat o faptă de comerţ în sensul definit de art. 7 C. com.
Este de menţionat faptul că un contract de vânzare-cumpărare comercială se deosebeşte esenţial de contractul corespunzător cârmuit de legea civilă prin îndeplinirea unei funcţii economice de interpunere în schimbul bunurilor.
Cu alte cuvinte, trăsătura distinctivă a contractului comercial faţă de cel civil este intenţia de revânzare, dedusă din împrejurarea, arătată în art. 3 pct. 1 C. com., că bunul a fost cumpărat în scop de revânzare.
întrucât, aşa cum s-a arătat, părţile contractului în litigiu nu sunt comercianţi, prezumţia de comercialitate instituită prin art. 4 C. com. nu este, contrar celor susţinute de judecătorie, dată în cauza de faţă.
Totodată, nu rezultă din probele de la dosar că vânzarea apartamentului este faptă obiectivă de comerţ, în sensul art. 3 C. com., deoarece nu s-a susţinut şi nici dovedit că actul juridic a fost încheiat în scop speculativ, adică cu intenţia revânzării.
Admiţând că vânzarea de imobile, faptă neprevăzută de art. 3 C. com., poate avea caracter comercial, nici această situaţie nu poate fi reţinută în speţă, deoarece apartamentul nu face parte dintr-un fond de comerţ şi nici nu este destinat unei activităţi comerciale, acesta fiind destinat, din momentul construirii din fonduri centralizate ale statului, cât şi la data vânzării, pentru a servi drept locuinţă.
Faţă de cele arătate, rezultă cert faptul că actul juridic a cărui validitate formează obiectul acţiunii este civil, deoarece nu a fost încheiat între comercianţi şi nici nu constituie o „faptă" obiectivă de comerţ, în sensul art. 3 C. com.
în consecinţă, litigiul având ca obiect constatarea nulităţii contractului excede legii comerciale, fiind aplicabile normele dreptului civil şi, deci, cele care cârmuiesc jurisdicţia civilă, competenţa de soluţionare revenind judecătoriei ca instanţă de fond, competentă material (Trib. Botoşani, sentinţa nr. 1059/2004, în Jurisprudenţă naţională 2004-2005, p. 236);
18. Nulitate absolută. Contract comercial. Litigiul privind constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare a unui spaţiu comercial şi obligarea la plata chiriei este în competenţa de primă instanţă a tribunalului (C.A. Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 94/1998, în C.P.J. 1998, p. 141).
Notă: Cererea în nulitatea absolută a unui act juridic nu este o cerere (acţiune) în constatare (art. 111 C. proc. civ.), ci este o cerere în realizare, ca, de altfel, şi cererea prin care se solicită declararea nulităţii relative. Indiferent de felul nulităţii, instanţa verifică existenţa sau inexistenţa cauzei de nulitate, iar, în caz afirmativ, va pronunţa nulitatea, deci va desfiinţa actul juridic. Pentru a fi vorba despre o cerere (acţiune) în constatare, ar trebui ca nulitatea absolută să opereze, în puterea legii, deci independent de o hotărâre judecătorească, însă, în sistemul nostru de drept, nu există aşa-numitele „nulităţi de drept". (în acest sens, Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 101/1970; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1120/1972, în I.C. Mihuţă, Repertoriu II, p. 360);
19. Proprietate imobiliară. Aspectele legate de rezolvarea situaţiei patrimoniului societăţii comerciale au caracter comercial, iar litigiile referitoare la acestea sunt de competenţa tribunalului în primă instanţă, potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. Litigiile legate de rezolvarea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile sunt de drept comun, iar competenţa soluţionării în primă instanţă revine judecătoriei (C.A. Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 149/1998, în C.P.J. 1998, p. 144).
Notă: Subliniem însă că, în ambele situaţii, este aplicabil criteriul valorii obiectului litigiului comercial sau, după caz, civil;
20. Contract de locaţie de gestiune.
1) Contractul de locaţie de gestiune este un contract comercial, aşa încât, având de soluţionat litigiul privind modalităţile de îndeplinire a clauzelor unui astfel de contract, tribunalul este competent să soluţioneze cauza în primă instanţă (C.A. Craiova, secţia civilă, decizia nr. 308/1998);
2) Cererea de reziliere a unui contract de locaţie de gestiune, indiferent de valoarea lui, este de competenţa în primă instanţă a tribunalului (C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 1032/1997, în
B.J., 1997, p. 507).
Notă: într-o opinie, cererea prin care se solicită constatarea nulităţii, anularea, rezilierea/rezoluţiunea unui contract comercial este considerată ca fiind o cerere neevaluabilă pecuniar, astfel încât se judecă, în primă instanţă, de către tribunal. De asemenea, în aplicarea art. 17 C. proc. civ, aceeaşi instanţă ar fi competentă şi atunci când s-ar formula şi un capăt de cerere accesoriu, prin care s-ar pretinde restituirea prestaţiilor exe-
cutate în baza contractului comercial respectiv, indiferent de valoarea acestora. Totuşi, cererea prin care se solicită desfiinţarea sau desfacerea unui act juridic patrimonial trebuie calificată ca o cerere patrimonială, indiferent dacă se pretinde sau nu şi restituirea prestaţiilor, aşa încât urmează să se aplice criteriul valoric. A se vedea şi supra, Nota de la speţa nr. 10.2.
21. închirierea de spaţiu comercial.
1) Contractul de închiriere, în care îşi au izvorul pretenţiile reclamantei, a avut ca obiect un spaţiu comercial, care face parte din fondul de comerţ al unei societăţi comerciale; prin urmare, litigiul având ca obiect respectivul spaţiu, pretenţiile rezultând din folosirea sa, chiria şi penalităţile aferente - ca venituri realizate de un agent economic din prestarea serviciilor de închiriere, evidenţiate ca atare în contabilitatea societăţii - are o natură comercială şi este de competenţa tribunalului în primă instanţă (C.A. Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 477/2000);
2) Potrivit art. 4 C. com. coroborat cu art. 56 C. com., contractului de închiriere a spaţiului comercial îi este aplicabilă legea comercială, motiv pentru care şi acţiunea în evacuare, ca urmare a expirării contractului, revenea în competenţa tribunalului, în primă instanţă, conform dispoziţiilor art. 2 pct. 1 C. proc. civ., şi nu judecătoriei, cum greşit a apreciat instanţa de apel (C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 4129/2000);
3) Competenţa soluţionării, în primă instanţă, a cauzei ce are ca obiect pretenţii izvorâte din închirierea unor spaţii comerciale aparţine tribunalului, iar nu judecătoriei, fiind vorba despre un litigiu comercial (C.A. Bacău, secţia civilă, decizia nr. 40/1997, în Jurispru-denţa 1997, p. 25).
4) Contractul de locaţiune nu are întotdeauna o natură exclusiv civilă şi el dobândeşte caracterul unui act de comerţ atunci când, ca în speţă, este încheiat de un comerciant, când acel contract este în legătură cu comerţul pe care-l exercită societatea.
Prezumţia de comercialitate se aplică la toate actele comerciantului având în vedere că aceste acte sunt un accesoriu al operaţiunii comerciale principale.
Cum, în speţă, spaţiul care constituie obiectul litigiului dedus judecăţii este destinat îndeplinirii obiectului de activitate al societăţii reclamante, respectiv comerţ cu medicamente, rezultă că litigiul are natură comercială, şi nu civilă, cum greşit a reţinut instanţa de apel (I.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 3917/2005, în B.J. - Bază de date).
Notă: Contrar soluţiei dominante în doctrină, jurisprudenţa din ultima vreme este constantă în a considera că locaţiu-nea imobilelor cu destinaţie de spaţii comerciale constituie act de comerţ;
22. Obligaţie de a face. Acţiunea privind obligaţia de a face (de a se vinde un magazin ce constituie fond de comerţ) are caracter comercial, iar competenţa soluţionării în primă instanţă revine tribunalului (C.A. Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 263/1998 şi decizia nr. 355/1998, în C.P.J. 1998, p. 142 şi p. 143);
23. Contract de concesiune. Autoritate publică şi societate comercială.
Natura contractului de concesiune nu este comercială întrucât nu are ca obiect acte şi fapte de comerţ, cu alte cuvinte raporturile juridice care se stabilesc în acest domeniu al concesiunii sunt străine comerţului, astfel că nu poate opera nici prezumţia de comercialitate instituită de art. 4 C. com.
în sensul argumentelor de mai sus sunt, dealtfel, şi prevederi le art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin care se definesc „subiectele de sezină" care se completează cu prevederile art. 2 lit. b), c) şi e). Se poate observa că intră în competenţa instanţei de contencios şi contractele care se încheie de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică.
Prin urmare, contenciosul administrativ soluţionează litigiile în care „(...) cel puţin una din părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim (...)" - act administrativ în sensul lit. c) (I.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 2482/2006, în B.J. - Bază de date)-,
Notă: Precizăm că soluţia din decizia rezumată mai sus, deşi aparţine Secţiei comerciale a înaltei Curţi, este îmbrăţişată şi de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a aceleiaşi instanţe, jurisprudenţa acesteia fiind constantă în acest sens;
24. Privatizare. Activitatea desfăşurată de F.P.S. - privatizarea societăţilor comerciale cu capital de stat prin vânzarea de acţiuni către investitorii interesaţi
- are un vădit caracter comercial, întrucât, în temeiul art. 9 C. com., orice contestaţii legate de operaţiunile de comerţ sunt supuse jurisdicţiei comerciale, competenţa soluţionării unei asemenea contestaţii revine tribunalului (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1812/1999);
25. Cesiune de acţiuni. Acţiunea prin care se cere obligarea pârâtei la recunoaşterea dreptului reclamantei asupra acţiunilor cumpărate şi la întocmirea formalităţilor statutare necesare este de natură comercială, ceea ce atrage competenţa de soluţionare în primă instanţă a tribunalului (C.A. Piteşti, secţia civilă, decizia nr. 764/1998);
26. Inventator. Cererea privind pretenţii băneşti derivând din drepturi
de inventator priveşte raporturi juridice civile, iar nu comerciale (C.A. Craiova, secţia civilă, decizia nr. 991/1998);
27. Asociaţie de locatari. Acţiunea furnizorului de energie termică exercitată împotriva asociaţiei de locatari este de competenţa instanţei civile (în speţă, a judecătoriei), iar nu a instanţei comerciale (a tribunalului) (C.A. Braşov, secţia civilă, decizia nr. 101/1996, în C.P.J. 1996, p. 131);
28. Asociere în participaţiune.
întrucât contractul de colaborare (asociere) în coparticipaţie, între două societăţi comerciale, este de natură comercială, acţiunea în anularea unui asemenea contract este de competenţa în primă instanţă a tribunalului (C.A. Ploieşti, secţia civilă, decizia nr. 1695/1996, în C.P.J. sem. II 1996, p. 128);
29. Evacuare. Soluţionarea acţiunii de evacuare a unei societăţi comerciale dintr-un imobil aparţinând unui fond de comerţ este de competenţa tribunalului în primă instanţă (C.A. Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 416/1997, în B.J. 1997, p. 99);
30. Mandat comercial. Potrivit art. 374 C. com., mandatul este comercial dacă are ca obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama şi pe socoteala mandatarului.
Textul nu condiţionează natura comercială a raportului juridic de calitatea părţilor, cerând numai ca mandatul să privească fapte de comerţ din punctul de vedere al mandantului.
Aşadar, mandatul este comercial chiar dacă însărcinarea este dată de un necomerciant pentru a se trata pe socoteala sa afaceri ce reprezintă acte obiective de comerţ. Exercitarea unui vot într-o adunare generală a unei societăţi comerciale constituie un fapt obiectiv de comerţ, aşa încât mandatul a cărui anulare se solicită şi care prezintă un astfel de obiectiv are natură comercială (C.A. Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 917/R/2005, Tn B.J. 2005, p. 177);
31. Acţiune în regres exercitată de asigurător. înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, admiţând recursul în interesul legii privind aplicarea art. 2 din Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, a stabilit:
„Natura juridică a acţiunii în regres exercitată de asigurător (societate de asigurare) împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident este comercială, iar nu civilă". (I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. XXIII/2006, pronunţată în şedinţa publică din 19 martie 2007);
32. Contract bancar. în stabilirea naturii litigiului, Curtea are în vedere dispoziţiile art. 3 C. com., în conformitate cu care sunt considerate ca fiind fapte de comerţ operaţiunile de bancă şi schimb. în cadrul operaţiunilor de bancă figurează şi contractele de credit,
precum şi contractele de garanţie imobiliară.
Potrivit prevederilor art. 4 din Codul comercial sunt considerate fapte de comerţ şi celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă sau când contrariul nu rezultă din însuşi cuprinsul actului.
în considerarea prevederilor art. 3 şi art. 4 din Codul comercial, dar şi a regulii accesorium sequitur principale, atât contractul bancar, cât şi actele juridice accesorii lui au caracter comercial (C.A. Craiova, secţia civilă, decizia nr. 3734/2005, în B.J. 2005, p. 181);
33. Contract de impresariere artistică. Legea consideră ca fapte de comerţ, prin dispoziţiile art. 3 pct. 6 C. com., „întreprinderile de spectacole publice". Prin urmare, întreprinderile de spectacole publice sunt fapte comerciale, legiuitorul însuşi apreciindu-le ca atare.
întreprinderile de spectacole publice sunt cele care oferă publicului un divertisment de orice natură, respectiv: teatru, sport, cinema, dans, cabaret etc. Sunt de asemenea comerciale toate operaţiunile accesorii acestui gen de spectacole, şi anume: angajarea artiştilor, impresariat, publicitate, procurarea recuzitei sau altor materiale etc.
Acestui criteriu obiectiv de apreciere
i se poate adăuga şi unul subiectiv, constând în prezumţia de comercialitate a tuturor contractelor şi obligaţiilor unui comerciant, consacrată prin art. 4 C. com. Utilizând, aşadar, împreună cele două criterii, se poate concluziona cu certitudine că prezentul litigiu are o natură comercială, pretenţiile părţilor fiind rezultate din executarea unui contract de impresariere artistică, încheiat între o societate comercială şi cele două pârâte persoane fizice (C.A. Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, sentinţa nr. 171/DC/2005, în B.J. 2005, p. 195);
34. Anularea înregistrării mărcii. Cu
referire la natura dreptului la marcă, el trebuie privit în contextul finalităţii lui, a scopului pentru care a fost instituit şi recunoscut, având menirea de a fi folosit în activitatea comercială desfăşurată de titularul mărcii. în raport de aceste elemente, dreptul la marcă este un drept accesoriu, în legătură indisolubilă cu fondul de comerţ şi servind acestuia, în interesul liberei circulaţii a produselor.
In această interpretare, chiar dacă mărcile de fabrică, de comerţ sau de servicii sunt drepturi de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială, cererile având ca obiect anularea înregistrării mărcii pentru motivele prevăzute în art. 48 din Legea nr. 84/1998 sunt de natură comercială şi aparţin jurisdicţiei speciale de drept comercial, fiind date în competenţa secţiei comerciale a Tribunalului.
Notă: Considerentele acestei decizii impun câteva clarificări:
1. înregistrarea mărcii nu dă naştere unui drept de creaţie intelectuală, ci unui
drept de proprietate industrială [aceasta, în terminologia utilizată de art. 2 lit. e) C. proc. civ., deşi ambele sunt drepturi de proprietate intelectuală].
2. Toate consideraţiile referitoare la apartenenţa mărcii la fondul de comerţ şi, de aici, la calificarea litigiului ca fiind comercial pot fi reţinute doar în cazul în care marca a cărei anulare se cere are ca titular un comerciant. Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 84/1998, marca poate avea ca titular şi o persoană fizică, fără calitate de comerciant.
3. Litigiile în materia proprietăţii intelectuale - adică cele în materia creaţiei intelectuale şi în cea a proprietăţii industriale - au o natură juridică sui-generis, iar competenţa soluţionării lor în primă instanţă este reglementată prin art. 2 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., distinct de cele în materie comercială, la care se referă art. 2 alin. (1) lit. a), sau de cele în materie civilă, la care se referă art. 2 alin. (1) lit. b).
4. Problema acestei calificări şi, de aici, a secţiei care trebuie să soluţioneze litigiul având ca obiect anularea înregistrării mărcilor nu mai este de strictă actualitate deoarece, între timp, s-au înfiinţat, în cadrul secţiilor civile ale Tribunalului Bucureşti, complete specializate în materia proprietăţii intelectuale, o secţie cu această specializare la nivelul Curţii de Apel Bucureşti, iar secţia civilă a Curţii Supreme de Justiţie a devenit secţia civilă şi de proprietate intelectuală a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
35. Modificarea competenţei. Competenţa soluţionării cererii revine tribunalului, având în vedere că sentinţa atacată cu recurs a fost pronunţată de judecătorie, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 pct. 3 C. proc. civ., în această situaţie, tribunalul este compe-
tent să judece recursul declarat împotriva acestei hotărâri care, potrivit legii (art. 7208 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000) nu este supusă apelului (C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 6012/2001).
Jurisprudenţă - III. Conflicte de muncă
36. Impozit reţinut la sursă. Cum impozitul a cărui restituire se solicită a fost reţinut de către pârâtă în temeiul contractului de muncă al reclamantului, rezultă că litigiul dedus judecăţii s-a născut în legătură cu executarea contractului de muncă, iar competenţa de soluţionare a acestuia revine tribunalului (C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 20/2002);
37. Personal militar. Reclamantul a avut calitatea de cadru militar activ al Ministerului de Interne, între părţi existând un raport de muncă atipic, căruia i se aplică dispoziţiile din dreptul muncii, referitoare la protecţia socială, drepturi băneşti etc. Drepturile băneşti ale personalului militar prevăzute de Legea nr. 138/1999 sunt asimilate salariului, fiind unul dintre elementele contractului de muncă. Litigiul este un litigiu de muncă, câtă vreme art. 3 din Legea nr. 168/1999 precizează că toate conflictele ce rezultă din raporturile de muncă sunt conflicte de muncă. Aşa fiind, litigiul este un conflict de drepturi, în sensul dispoziţiilor art. 67 şi art. 68
din Legea nr. 168/1999, fiind aplicabile dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b1) [în reglementarea actuală art. 2 pct. 1 lit. c)
- n.a.] C. proc. civ. (C.A. Bucureşti, secţia a lll-a civilă, sentinţa nr. 65/2001, în C.P.J.C. 2001-2002, p. 405);
38. Drepturi salariale cuvenite magistraţilor. Conflict de drepturi. 1) Deşi potrivit dispoziţiilor Legii nr. 303/2004, judecătorii, procurorii şi magistra-ţii-asistenţi ai înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fac parte din corpul magistraţilor din România, ei se află într-un cadru de veritabile raporturi de muncă cu autoritatea din care fac parte.
Primul argument este unul de text, şi anume dispoziţiile art. 16 alin. (3) din Constituţia României, care, referindu-se la „funcţiile" şi „demnităţile publice, civile sau militare", evident că nu au avut în vedere categoria de salariaţi. Prin aceasta s-a realizat o delimitare între „funcţia publică" şi cea de „demnitate publică", chiar dacă ambele presupun atribuţii ce derivă din prerogativele „de putere publică".
Al doilea argument îl constituie faptul că, chiar dacă demnitatea publică este prin excelenţă o categorie a dreptului constituţional, exercitarea acesteia este în ultimă analiză consecinţa unui acord de voinţă, respectiv a unui contract, chiar dacă nu s-au materializat într-un înscris, întrucât nicio persoană nu poate fi numită sau aleasă într-o atare demnitate fără a-şi da consimţământul.
Al treilea argument este acela că, pe durata ocupării sau deţinerii funcţiei sau demnităţii publice, titularul acesteia se supune disciplinei muncii, iar pentru activitatea pe care o desfăşoară primeşte o „remuneraţie", care, în esenţă, constituie un venit salarial.
în fine, un ultim argument în susţinerea ideii de apropiere a magistraţilor de statutul salariaţilor derivă din dispoziţiile Legii nr. 303/2004, care prevăd dreptul magistraţilor la remuneraţie, folosind chiar termenii de „drepturi salariale" şi „salarizarea judecătorilor".
Prin urmare, lipsa unui contract de muncă individual încheiat în formă scrisă nu înseamnă că litigiile izvorâte ca urmare a neplăţii drepturilor băneşti, fie ele şi prime de vacanţă, nu se circumscriu reglementărilor Codului muncii şi ale Legii nr. 168/1999, iar neacordarea drepturilor băneşti ce face obiectul prezentei acţiuni reprezintă un veritabil conflict de drepturi şi se circumscrie jurisdicţiei muncii, aşa cum este reglementată de Codul muncii şi de Legea nr. 168/1999 (C.A. Braşov, secţia
civilă, decizia nr. 1365/2005, înjurispru-denţă naţională 2004-2005, p. 213);
2) Potrivit art. 42 pct. 1 din O.U.G. nr. 177/2000, „magistraţii şi celelalte categorii de personal de specialitate, prevăzute în prezenta ordonanţă, nemulţumiţi de modul de stabilire a drepturilor salariale, pot face contestaţie, în termen de 5 zile de la data comunicării, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei sau Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz.
împotriva hotărârilor organelor de conducere se poate face plângere în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti".
Procedura evocată priveşte eventuala contestare a modului de stabilire a drepturilor salariale (indemnizaţia de încadrare brută lunară, procentele prevăzute de lege pentru celelalte drepturi şi adaosuri) şi este condiţionată de existenţa unui act administrativ care să fi fost emis pentru concretizarea acestor drepturi, ceea ce nu se regăseşte în cauza de faţă.
A spune că procedura specială instituită prin art. 42 din O.U.G. nr. 177/2002 se aplică oricăror cereri ale magistraţilor, în legătură cu drepturile salariale, în speţă prima de vacanţă, înseamnă a da
o interpretare extensivă acestor prevederi şi a nu ţine seama de întregul sistem care reglementează raporturile juridice de muncă şi de acele dispoziţii din legislaţia muncii care trebuie să se aplice şi magistraţilor, atunci când legea specială de strictă interpretare nu le conţine.
Soluţia privind competenţa de judecată în primă instanţă a tribunalului se impune şi în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi ale art. 295 alin. (2) C. muncii, potrivit cărora prevederile acestui cod se aplică, cu titlu de drept comun, şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract de muncă, reglementate prin legi speciale, în măsura în care acestea nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective (I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 823/2006 şi decizia nr. 1714/2006, în B.J. - Bază de date);
39. Modificarea competenţei. 1) Este adevărat că recursurile declarate împotriva sentinţelor pronunţate de tribunal după modificarea competenţei soluţionării conflictelor de muncă vor fi judecate de către curţile de apel, conform art. 3 pct. 3 C. proc. civ. Recursul declarat împotriva unei sentinţe pronunţate de judecătorie şi care, potrivit legii, nu este supusă apelului, se judecă de tribunal conform art. 2 pct. 3 C. proc. civ. Pentru ultima ipoteză avută în vedere de dispoziţiile art. 3 pct. 3 C. proc. civ. este necesară existenţa unei norme de competenţă speciale, derogatorie de la cea de drept comun, care să prevadă în mod expres compe-
tenţa curţii de apel de a soluţiona recursurile declarate împotriva unei sentinţe pronunţate de judecătorii (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 3181/2001). în acelaşi sens, a se vedea C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 35/2002;
2) Pentru soluţionarea recursului exercitat împotriva acestor categorii de hotărâri (pronunţate de judecătorii în ultimă instanţă sau în apel), competenţa materială revine tribunalului, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 pct. 3 C. proc. civ., al căror conţinut nu a fost modificat sub acest aspect de O.U.G. nr. 138/2000, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 59/2001. Dacă art. 2 pct. 3 C. proc. civ. prevede în mod expres competenţa tribunalului, în egală măsură, dispoziţiile art. 3 pct. 3 C. proc. civ. stabilesc că recursurile declarate împotriva hotărârilor date în primă instanţă şi care nu sunt supuse apelului se judecă de curţile de apel numai în situaţia în care au fost pronunţate de tribunale şi atunci când au fost declarate „în alte cauze prevăzute de lege" (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 2690/2001);
3) Chiar dacă, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000, s-a modificat competenţa materială a instanţelor în materia conflictelor de muncă, astfel încât, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b') [în reglementarea actuală art. 2 pct. 1 lit. c) - n.a.] C. proc. civ., acestea se soluţionează în primă instanţă de tribunal, cu recurs la curtea de apel, competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorie, chiar şi după intrarea în vigoare a acestei modificări, revine tot tribunalului, conform dispoziţiilor art. 2 pct. 3 C. proc. civ. (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 5851/2001). în acelaşi sens, a se vedea şi C.S.J., decizia nr. 3628/2001 şi decizia nr. 3629/2001;
40. Conflict de muncă. Restabilirea situaţiei anterioare. în cazul în care instanţa de judecată a desfiinţat titlul executoriu sau actele de executare, la cererea celui interesat va dispune, prin aceeaşi hotărâre, şi asupra restabilirii situaţiei anterioare executării [art. 4042 alin. (1)C. proc. civ.].
Dacă instanţa care a desfiinţat hotărârea executată a dispus rejudecarea în fond a procesului şi nu a luat măsura restabilirii situaţiei anterioare executării, această măsură se va putea dispune de instanţa care rejudecă fondul [art. 4042 alin. (2) C. proc. civ.].
Dacă nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare executării în condiţiile arătate, cel îndreptăţit o va putea cere
instanţei judecătoreşti competente potrivit legii [art. 4042 alin. (3) C. proc. civ.].
Faţă de dispoziţiile procedurale menţionate, se constată că înalta Curte de Casaţie şi Justiţie era competentă să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară în cazul în care cu ocazia judecării recursului în anulare prin care s-a desfiinţat titlul executoriu s-ar fi cerut de către partea interesată (în speţă reclamantul) restabilirea situaţiei anterioare executării - astfel cum prevede art. 4042 alin. (1) C. proc. civ.
Constatând că nu revine înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa de a dispune restabilirea situaţiei anterioare executării, ci Tribunalului Vrancea -obiectul constituindu-l restituirea unor drepturi băneşti rezultate dintr-un conflict de muncă soluţionat în primă instanţă de tribunal, conform art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ. - Curtea urmează să facă aplicarea art. 158 C. proc. civ. şi să dispună declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea (I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 1509/2006).
Jurisprudenţă - IV. Contencios administrativ
41. Act administrativ. 1) Refuzul pârâtei, Administraţia Pieţelor, de a prelungi vechiul contract de închiriere sau de a încheia un nou contract nu constituie un act de autoritate din partea unui organ administrativ de natură să atragă aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 29/1990 (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 3597/1999).
Notă: Legea nr. 29/1990 a fost abrogată prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004;
2) Dispoziţia de sancţionare disciplinară emisă de primar este un act de dreptul muncii, emis în considerarea calităţii de salariat a contestatorului, exceptat de la controlul prevăzut de art.
1 din Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ (C.A. Cluj, secţia civilă, sentinţa civilă nr. 13/1999);
3) în speţă, reclamanţii au învestit instanţa cu judecarea acţiunii în revendicarea unui imobil şi de evacuare a deţinătorilor lui, poziţie pe care şi-au menţinut-o permanent, litigiu ce, în raport de prevederile art. 1 pct. 1 C. proc. civ., este de competenţa judecătoriei, ca instanţă de drept comun, iar nu de competenţa tribunalului, ca instanţă de contencios administrativ. Este lipsită de relevanţă, pentru stabilirea competenţei, împrejurarea că pârâta ar deţine imobilul în baza deciziei unui organ al administraţiei de stat, act a cărui legalitate poate fi examinată, eventual şi pe cale incidentală, iar nu numai în cadrul procedurii contenciosului administrativ (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 223/1992, în Probleme de drept 1990-1992, p. 241);
4) Cererea de recunoaştere a dreptului de proprietate imobiliară, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 29/1990, este inadmisibilă. De principiu, acţiunea în contencios administrativ are caracter personal, presupunând o vătămare a dreptului reclamantului (recunoscut de lege), printr-un act administrativ ori prin refuzul unei autorităţi administrative de
a rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege. Regimul juridic de drept administrativ, parte componentă a dreptului public, este diferit de dreptul comun, atrăgând competenţa materială a instanţelor speciale, de contencios administrativ (C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 37/1992, în Dreptul nr. 8/1993, p. 85);
5) Procesul-verbal de licitaţie nu are caracterul unui act administrativ. Licitaţia, ca operaţiune de transfer a unor bunuri de la un proprietar la altul, este, în esenţa sa, un contract, iar orice litigiu născut în legătură cu executarea de către părţi a acestuia se judecă după procedura de drept comun, iar nu după cea prevăzută de Legea nr. 29/1990 (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 31/1994, în Dreptul nr. 12/1994, p. 69);
6) Contractul prin care primăria, în calitate de proprietară a suprafeţei de teren în litigiu, a închiriat terenul respectiv unei persoane fizice, în schimbul unei anumite chirii, este încheiat de primărie în calitatea sa de persoană juridică, subiect de drept civil, pentru administrarea patrimoniului său, şi nu în calitate de organ al puterii executive, subiect de drept administrativ.
Aşa fiind, un astfel de contract, chiar dacă vatămă interesele unei alte persoane, nu poate fi atacat la instanţa specială de contencios administrativ, contractul fiind un act tipic de gestiune, iar, în conformitate cu art. 2 din Legea nr. 29/1990, actele de gestiune săvârşite de stat în calitate de persoană juridică şi pentru administrarea patrimoniului său sunt exceptate de la controlul acestei instanţe (C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 35/1992, în Probleme de drept 1990-1992, p. 589);
7) Acţiunea formulată are drept obiect stabilirea unui drept de superficie (drept real imobiliar) asupra terenului proprietatea privată a statului pe care reclamantul a edificat un garaj şi înscrierea în evidenţele de carte funciară a acestui drept, iar acţiunea vizând obţinerea unui asemenea drept are o natură juridică civilă, deoarece autorităţile administrative chemate în judecată nu acţionează în calitatea lor de autoritate administrativă emitentă a unor acte administrative, ci în calitate de persoană juridică administratoare a domeniului privat al statului {C.A. Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 254/CA/2005, în C.P.J. 2005, p. 235);
8) Din dispoziţiile Legii nr. 29/1990, nu rezultă că acţiunile întemeiate pe vătămarea unor drepturi contractuale ar putea fi intentate pe calea prevăzută în această lege. Prin urmare, contractul de împrumut pentru achiziţionarea unui apartament construit de stat este un contract civil, iar verificarea legalităţii clauzelor sale este de competenţa instanţei de drept comun, iar nu de competenţa instanţelor de contencios administrativ (C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 30/1991, în Probleme de drept 1990-1992, p. 576);
9) Numai instanţelor judecătoreşti de drept comun le revine competenţa de a soluţiona litigiile care aduc în discuţie încheierea, valabilitatea şi anularea contractelor privind locuinţe din fondul de stat, interpretarea clauzelor contractuale, precum şi existenţa şi valabilitatea drepturilor născute pe baza lor. Fiind considerate ca acte de gestiune, săvârşite de stat în calitate de persoană juridică şi pentru administrarea patrimoniului său, aceste convenţii sunt exceptate prin art. 2 lit. d) din Legea nr. 29/1990 de la controlul judecătoresc instituit pentru actele puterii executive (C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 72/1992, în Probleme de drept 1990-1992, p. 606).
Notă: Noua Lege a contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu mai prevede excepţia din art. 2 lit. d) al Legii nr. 29/1990, dar soluţiile rămân actuale;
10) Actul administrativ este o manifestare de voinţă unilaterală a unei autorităţi publice sau a unei persoane juridice de drept privat autorizate de lege să exercite unele prerogative de realizare a administraţiei publice, emise în regim de putere publică, în vederea naşterii, modificării sau stingerii de drepturi şi obligaţii corelative, specifice unui raport de drept public.
Nu orice act ce emană de la o autoritate publică este un act administrativ de autoritate, întrucât autorităţile publice pot fi angrenate şi în raporturi de drept civil, de dreptul muncii sau contravenţional, enumerarea fiind numai exemplificativă.
Dispoziţia prin care primarul restituie în natură un imobil, în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, nu întruneşte elementele unui act de autoritate, nefiind emis în regim de putere publică, ci în îndeplinirea unei obligaţii corelative unui drept subiectiv civil -respectiv dreptul la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv.
Din conţinutul art 20 al Legii nr. 10/2001 rezultă că nu numai primarii, ca autorităţi publice executive, ci şi alte subiecte de drept, deţinătoare ale imobilului (regii autonome, societăţi comerciale), au obligaţia de a emite decizii sau dispoziţii de restituire, iar natura juridică a acestor acte nu poate fi interpretată diferit, ca fiind civilă sau administrativă, în raport de calitatea emitentului.
Nefiind învestită cu un control de legalitate al unui act administrativ, în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990, instanţa de contencios administrativ trebuia să pună în discuţia părţilor temeiul de drept şi calea procedurală prin care pot fi valorificate drepturile părţilor, potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ., şi să trimită cauza la secţia civilă a tribunalului, a cărei competenţă rezultă din interpretarea prin analogie a prevederilor art. 23 alin. (8), art. 30 alin. (2) şi art. 33 alin. (3) din Legea nr.
10/2001 (C.A. Bucureşti, secţia a Vlll-a de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 468/2005, în C.P.J. în materia contenciosului administrativ şi fiscal 2005, p. 116);
11) Potrivit art. 52 din Legea nr. 7/1996, modificată prin O.U.G. nr. 41/2004, aprobată prin Legea nr. 499/2004 ", încheierea de înscriere în cartea funciară poate fi atacată cu plângere, în termen de 15 zile de la comunicare, la instanţa competentă în circumscripţia căreia se află imobilul. Plângerea se depune la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi se înscrie în cartea funciară. Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară este obligat să înainteze plângerea, însoţită de dosarul înscrierii şi copia cărţii funciare, la instanţa competentă.
Instanţa de fond a reţinut în mod corect că o astfel de încheiere nu are natura juridică a unui act administrativ pentru că nu reprezintă o manifestare de voinţă care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, în regim de putere publică, conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
Formalităţile de publicitate imobiliară nu dau naştere, prin ele însele, unor drepturi sau obligaţii în regim de putere publică, ci au ca efect opozabilitatea faţă de terţi a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobile, corespunzând unor raporturi de drept civil (C.A. Bucureşti, secţia a Vlll-a de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1159/2005, în C.P.J. în materia contenciosului administrativ şi fiscal 2005, p. 1 80);
42. Contestaţie la executare. Titlu de natură administrativ-fiscală. Recursul declarat în cauza de faţă se impunea a fi soluţionat de Tribunalul Cluj - Secţia de contencios administrativ, câtă vreme contestaţia la executare era îndreptată în contra executării unui titlu executoriu de natură administrativ-fiscală, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 399 alin. (3) C. proc. civ., împotriva unui asemenea titlu s-ar putea formula, în limitele impuse de acest text de lege, şi apărări de fond specifice contenciosului administraţi v-fiscal (C.A. Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, sentinţa nr. 42/C/2005, în Juris-prudenţă naţională 2004-2005, p. 219);
43. Excepţia de nelegalitate. Apărarea dreptului subiectiv civil se poate realiza atât prin acţiune, cât şi pe cale de excepţie. Prin urmare, controlul legali-
tăţii actelor administrative, prin emiterea cărora au fost lezate drepturi subiective civile, poate fi realizat nu numai pe cale principală (prin cerere adresată instanţei de contencios administrativ), ci şi, pe cale de excepţie, de către instanţa civilă, în acest din urmă caz, admiterea mijlocului de apărare constând în excepţia de nelegalitate a actului administrativ va avea consecinţe restrânse, numai cu privire la părţile din proces, deoarece hotărârea pronunţată într-un litigiu civil nu are efecte erga omnes (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 613/1997, în C.P.J. 1993-1998, p. 150).
Notă: în reglementarea actuală -Legea nr. 554/204 a contenciosului administrativ - această soluţie este consacrată expres în lege, în art. 4 intitulat „Excepţia de nelegalitate", cu precizarea că potrivit noii legi instanţa civilă suspendă judecata şi sesizează instanţa de contencios, care se pronunţă asupra excepţiei.
Jurisprudenţă - V. Proprietate intelectuală
44. Competenţa tribunalului, şi nu a unei secţii a acestuia. Litigiul are ca obiect pretenţii decurgând din calitatea de autor al unei invenţii. Prin urmare, este vorba de o acţiune în materia proprietăţii industriale, iar pentru litigiile în această materie legiuitorul a reglementat competenţa distinct de aceea a litigiilor
comerciale sau a celorlalte litigii civile, în sens larg.
Conform art. 2 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., competenţa soluţionării în primă instanţă a cererilor şi acţiunilor în materia proprietăţii industriale aparţine tribunalului.
Nici textul de lege menţionat şi nici legea specială a brevetelor de invenţie, nr. 64/1991, nu impun judecarea acestor litigii la o anumită secţie a tribunalului, astfel încât, indiferent dacă litigiul s-a judecat la secţia civilă sau la cea comercială, norma imperativă referitoare la competenţa materială a tribunalului în această materie a fost respectată.
Fără temei legal, curtea de apel a stabilit că s-au încălcat normele legale referitoare la competenţa secţiei civile şi a desfiinţat sentinţa pronunţată de secţia comercială a tribunalului, câtă vreme nicio dispoziţie legală nu stabileşte o atare competenţă la nivelul tribunalului, ca de altfel nici la cel al curţii de apel.
Pentru aceste considerente, în baza art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ., înalta Curte va admite recursul, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi curte de apel.
Cauza va fi înregistrată şi soluţionată la acea secţie a curţii de apel căreia i se repartizează administrativ litigiile în materia proprietăţii intelectuale - din care fac parte şi cele în materia proprietăţii industriale - sau în cadrul căreia funcţionează completele specializate în această materie (I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 7383/2006);
45. Pretenţii. Prin cererea dedusă judecăţii în cauză, organismul de gestiune colectivă în domeniul operelor scrise a solicitat obligarea pârâtei la plata
sumei de bani reprezentând remuneraţia compensatorie pentru copia privată în procent de 5% din valoarea importurilor de aparate ce permit reproducerea operelor scrise.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură civilă, a fost stabilită competenţa de judecată în primă instanţă a tribunalului în toate procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială, fără a se distinge în funcţie de alte criterii, precum valoarea obiectului; or, dacă legea nu distinge, nici interpretul legii nu o poate face. Pentru acest motiv, norma de competenţă ratione materiae se interpretează ca o derogare de la regula instituită în art. 2 alin. (1) lit. b) cu referire la art. 1, conform căreia competenţa de soluţionare a cererilor patrimoniale se determină în raport de valoare şi trebuie aplicată ca atare, situaţiile de excepţie inter-pretându-se restrictiv (C.A. Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, Decizia nr. 20/A/2006, în A.-L. Constanda, Sancţiunile în procesul civil, p. 256);
46. Drept de autor. Moştenire. O acţiune prin care moştenitorul autorului unei opere literare solicită obligarea celorlalţi moştenitori la plata unei sume de bani provenită din vânzarea volumelor publicate nu constituie o cerere în materie de creaţie intelectuală, spre a atrage competenţa de primă instanţă a tribunalului în temeiul art. 2 pct. 2 lit. d) [art. 2 pct. 2 lit. e) în reglementarea actuală - n.a.] C. proc. civ., ci o acţiune în pretenţii care atrage competenţa instanţei după valoare (Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 420/1997, în C.P.J. 1993-1997, p. 347, nr. 73);
47. Brevet de invenţie. Art. 61 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie prevede că litigiile referitoare la drepturi născute din brevetul de invenţie sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti. Rezultă că orice neînţelegeri intervenite între inventator şi beneficiarul invenţiei sunt de competenţa, în primă instanţă, a tribunalului, potrivit art. 2 pct. 1 lit. d) [art. 2 pct. 2 lit. e) în reglementarea actuală - n.a.] C. proc. civ.
2. în ce priveşte judecata în primă instanţă, în materie civilă şi comercială tribunalul este instanţă de excepţie, pentru că judecă numai litigiile date în mod expres în competenţa sa.
3. în ambele cazuri prevăzute de art. 2 pct. 1 lit. a) şi b), delimitarea competenţei de primă instanţă între tribunal şi judecătorie se face după criteriul valorii obiectului litigiului, în legătură cu care s-au conturat următoarele:
- valoarea obiectului litigiului
Citește mai mult
este stabilită de reclamant prin cererea de chemare în judecată, potrivit art. 112 pct. 3. Instanţa sau pârâtul pot contesta evaluarea făcută de reclamant, situaţie în care se vor administra probe pentru determinarea valorii obiectului cererii;- momentul care interesează în stabilirea valorii obiectului litigiului, pentru determinarea competenţei materiale, este acela al înregistrării cererii de chemare în judecată;
- dacă s-a formulat o acţiune cu mai multe capete de cerere principale, pentru a se stabili valoarea litigiului se cumulează sumele invocate prin fiecare cerere. Soluţia se impune deoarece toate cererile fiind principale, niciuna nu poate să atragă o anumită competenţă.
în schimb, dacă se formulează şi cereri accesorii sau incidentale, valoarea acestora, indiferent de cuantum, nu va influenţa competenţa. Soluţia se impune întrucât potrivit art. 17, cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală. Această prevedere legală este înscrisă de legiuitor în titlul „Dispoziţii speciale" şi deci, derogă de la regulile stabilite prin textele anterioare.
în contextul evoluţiei legislative actuale, al tinderii către specializarea completelor sau instanţelor -fapt care decurge din prevederile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară- considerăm că cererile accesorii sau incidentale, indiferent de valoare, sunt de competenţa instanţei învestită cu cererea principală, numai dacă, prin obiectul lor, aparţin aceleiaşi materii cu cererea principală respectiv, civilă, comercială, conflicte de muncă şi asigurări sociale, contencios administrativ. A se vedea şi comentariile de la art. 17 şi 22 C. proc. civ.;
- dacă mai mulţi reclamanţi formulează o singură cerere prin care cheamă în judecată acelaşi pârât, dar în baza unor raporturi juridice distincte, stabilirea instanţei competente nu se face în funcţie de valoarea cumulată a pretenţiilor, ci în funcţie de valoarea fiecărei pretenţii în parte.
Aceeaşi ar urma să fie soluţia şi atunci când reclamantul cheamă în judecată mai mulţi pârâţi printr-o singură cerere.
în ambele cazuri însă, dacă între cei care formează litisconsorţiul există raporturi de solidaritate sau indivizibilitate, competenţa se va stabili în funcţie de valoarea totală pretinsă prin cererea de chemare în judecată;
- dacă sunt conexate mai multe cereri, pentru că acestea îşi păstrează individualitatea, competenţa nu se determină prin cumularea valorii cererilor. Va rămâne competentă instanţa la care s-au reunit pricinile.
4. Spre deosebire de litigiile în materie civilă şi comercială, în materia conflictelor de muncă tribunalul are plenitudinea de competenţă de primă instanţă, pentru că numai dacă legea prevede altfel, nu are aptitudinea judecării unui astfel de litigiu.
Expresia „alte instanţe", folosită de art. 2 pct. 1 lit. c), trebuie înţeleasă în sensul că vizează nu numai instanţele judecătoreşti, prevăzute de art. 2 alin. (2) din legea de organizare judiciară, ci şi alte organe cărora legiuitorul Ie-a recunoscut aptitudinea de a soluţiona litigii care apar în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce formează conţinutul unor raporturi de muncă.
De pildă, în condiţiile art. 65 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, stabilirea abaterilor disciplinare ale judecătorilor, a sancţiunilor şi a modului de aplicare a acestora, este de competenţa exclusivă a plenului Curţii Constituţionale; în condiţiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, acţiunea disciplinară împotriva notarului public se exercită de Colegiul director şi se judecă de Colegiul de disciplină; în temeiul art. 60 alin. (2) din Decretul nr. 360/1976 privind aprobarea Statutului disciplinar al personalului din unităţile de transporturi, contestaţia împotriva desfacerii disciplinare a contractului de muncă, formulată de personalul care concură direct la siguranţa circulaţiei în transporturile pe căile ferate şi auto, precum şi la siguranţa navigaţiei, se soluţionează de consiliul de disciplină constituit conform art. 63 din Statut; potrivit art. 71 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 306/2004 privind exercitarea profesiei de medic, precum şi organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România, în cadrul fiecărui colegiu teritorial se organizează şi funcţionează comisia de disciplină, independentă de conducerea colegiului, care judecă în complete de 3 membri abaterile disciplinare săvârşite de medicii înscrişi în acel colegiu. La nivelul Colegiului Medicilor din România se organizează şi funcţionează Comisia superioară de disciplină, independentă de conducerea colegiului, care judecă în complete de 5 membri contestaţiile formulate împotriva deciziilor comisiilor de disciplină teritoriale; un conţinut similar au şi art. 63 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 305/2004 privind exercitarea profesiunii de farmacist, precum şi organizarea şi funcţionarea Colegiului Farmaciştilor din România şi art. 58 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 307/2004 privind exercitarea profesiei de asistent medical şi a profesiei de moaşă, precum şi organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România; potrivit art. 122 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, în învăţământul preuniversitar, persoanele sancţionate au dreptul de a contesta, în termen de 15 zile de la comunicare, decizia respectivă la colegiul de disciplină de pe lângă inspectoratul şcolar, pentru sancţiunile prevăzute la art. 116 lit. a)-c), şi la Colegiul Central de Disciplină al Ministerului învăţământului, pentru sancţiunile prevăzute la art. 116 lit. d)-f). în învăţământul superior, persoanele sancţionate au dreptul de a contesta, în termen de 15 zile de la comunicare, decizia respectivă, la colegiul de onoare al instituţiei, pentru sancţiunile prevăzute la art. 116 lit. a)-d), şi la Colegiul Central de Onoare al Ministerului învăţământului, pentru sancţiunile prevăzute la art. 116 lit. e)-f).
5. Şi în materie de contencios administrativ tribunalul este instanţă de drept comun în ce priveşte judecata în primă instanţă, de vreme ce sunt de competenţa curţii de apel numai procesele şi cererile anume prevăzute de lege.
6. Tribunalele de drept comun vor mai judeca în primă instanţă procesele şi cererile în materie civilă, comercială, conflicte de muncă şi asigurări sociale precum şi contencios administrativ numai până la înfiinţarea tribunalelor specializate, care vor prelua cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care se înfiinţează [art. 37 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară].
Până atunci, litigiile enunţate, de competenţa tribunalului, sunt judecate de secţii sau complete specializate pentru cauze civile, comerciale, conflicte de muncă şi asigurări sociale precum şi contencios administrativ [art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară]. 7. în privinţa proceselor şi cererilor în materie de expropriere, tribunalul este competent să judece în primă instanţă cererile întemeiate pe Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
Dacă se formulează o acţiune în revendicare prin care se invocă faptul că, înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, terenul a fost nelegal expropriat, cererea este de competenţa de primă instanţă a judecătoriei sau a tribunalului, după distincţia pe care o face art. 2 pct. 1 lit. b).
8. Cererile pentru încuviinţarea, nulitatea sau desfacerea adopţiei vor fi judecate de tribunalele de drept comun doar până la înfiinţarea tribunalelor specializate, care vor prelua cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care se înfiinţează [art. 37 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară].
9. Cererile pentru recunoaşterea hotărârilor date în ţări străine se judecă în primă instanţă la tribunal atunci când sunt făcute pe cale principală. Soluţia se impune întrucât, după ce în alin. (1) al art. 170 din Legea nr. 105/1992 se prevede că cererea de recunoaştere se rezolvă pe cale principală de tribunalul în circumscripţia căruia îşi are domiciliul sau sediul cel care refuză recunoaşterea hotărârii străine, în alin. (2) se prevede că cererea de recunoaştere poate fi rezolvată şi pe cale incidentală, de către instanţa sesizată cu un proces având un alt obiect, în cadrul căruia se ridică excepţia puterii lucrului judecat, întemeiată pe hotărârea străină. JiS 10. Legat de competenţa de primă instanţă a tribunalului, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 365 alin. (1), conform cărora competenţa de a judeca în primă instanţă acţiunea în anulare revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei prevăzute la art. 342, în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul. Aşadar, dacă în lipsa convenţiei arbitraje, judecătoria ar fi fost competentă să judece litigiul în primă instanţă, competenţa judecării acţiunii în anulare va reveni tribunalului, ca instanţă de primă instanţă.
11. în ce priveşte judecata în apel, tribunalul este instanţă de drept comun pentru apelurile exercitate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de judecătorie.
Tribunalul rămâne competent să judece şi apelurile care au fost date în competenţa sa prin legi speciale, în virtutea principiului că o normă generală, ulterioară, nu poate modifica o normă specială anterioară decât în mod expres, lucru care nu s-a întâmplat.
12. Ca instanţă de recurs, tribunalul este instanţă de drept comun pentru judecata recursurilor exercitate împotriva hotărârilor date de judecătorie fără drept de apel.
Astfel, dacă sunt pronunţate de judecătorie, tribunalul va judeca recursul exercitat împotriva încheierii de suspendare a judecăţii; încheierii de renunţare la judecată; hotărârii prin care s-a respins cererea ca efect al renunţării la dreptul subiectiv; hotărârii de expedient; încheierii date pe cale principală în materie de asigurare de dovezi; încheierii asupra sechestrului asigurător, popririi asigurătorii şi sechestrului judiciar; încheierii date asupra cererii de îndreptare sau lămurire a hotărârii, dacă hotărârea în legătură cu care s-a făcut cererea nu este susceptibilă de apel; hotărârii date asupra cererii de completare a hotărârii care nu este susceptibilă de apel etc.
De asemenea, tribunalul va judeca şi recursul împotriva hotărârii pronunţate de judecătorie în condiţiile art. 1 pct. 2.
La rândul lor, o serie de legi speciale prevăd competenţa tribunalului de a judeca recursuri în diferite materii.
13. Cu titlu de exemplu, potrivit Codului de procedură civilă tribunalul judecă „în orice alte materii date prin lege în competenţa sa":
- conflictele de competenţă dintre două judecătorii din raza sa teritorială sau dintre o judecătorie din raza sa şi un organ de jurisdicţie ori un tribunal arbitrai [art. 22 alin. (1) şi (4) şi art. 3434 alin. (4)];
- cererea de recuzare, atunci când la o judecătorie din raza sa de activitate, din pricina recuzării nu se poate alcătui completul de judecată [art. 30 alin. (2)].
De asemenea, tribunalul judecă cererile de recuzare sau de abţinere ale judecătorilor de la tribunal [art. 30 alin. (1)];
- strămutarea de la o judecătorie la alta din raza sa teritorială, pe motiv de rudenie sau afinitate [art. 39 alin. (1)];
-îndreptarea erorilor materiale, lămurirea sau completarea propriilor hotărâri (art. 281-281&2);
- contestaţia în anulare şi revizuirea îndreptate împotriva propriilor hotărâri [art. 319 alin. (1) şi 323 alin. (1)];
- contestaţiile la titlu privind hotărârile tribunalului [art. 400 alin. (2)].
Prin urmare, în acţiunea în contencios administrativ nu este suficient un simplu interes ... ci trebuie să existe încălcarea unui drept recunoscut de lege.
O astfel de încălcare a unui drept prevăzut de lege nu este
Citește mai mult
posibilă decât prin acte administrative individuale şi, desigur, prin manifestarea relei-voinţe a unei autorităţi, în cazuri individuale.Un act administrativ cu caracter normativ nu poate vătăma drepturi subiective, decât dacă este pus în executare de autorităţile administrative în legătură cu subiecte de drept identificate sau identificabile.
Instanţa poate verifica legalitatea actului normativ în baza căruia a fost emis actul individual. Constatând ilegalitatea actului administrativ normativ va anula actul administrativ individual, iar nu actul normativ.” - A. Negoiţă, notă la decizia nr. 932/1996, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ, Dreptul nr. 1/1997, p. 94-96.
2. „Alături de alţi autori, în lumina noilor dispoziţii constituţionale, apreciem că actul administrativ prin care se stabileşte categoria, clasa, gradul profesional al funcţionarului public, dar şi alte acte administrative emise de conducătorul autorităţii (instituţiei publice) privitoare la funcţionarul public, pentru care Legea nr. 188/1999, republicată, nu prevede expres instanţa competentă să judece contestaţia celui nemulţumit, pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004.” - G.C. Frenţiu, Competenţa de soluţionare a unei contestaţii formulate de funcţionarul public nemulţumit de dispoziţia conducătorului unităţii, privitoare la încadrarea sa într-o anumită categorie, clasă, grad profesional, Dreptul nr. 1/2006, p. 91.
3. „Valoarea obiectului procesului declarată de reclamant -întrucât ea nu este în contradicţie cu fapte de notorietate sau cunoscute oficial de către instanţă, sau altfel nu pare neverosimilă- este hotărâtoare la stabilirea atribuţiunii, câtă vreme pârâtul nu o contestă. Altmintrelea în scopul stabilirii atribuţiunii sale instanţa va fixa valoarea obiectului procesului după buna sa chibzuială. La această fixare ea poate omite administrarea probelor oferită de părţi, dar şi din oficiu poate culege informaţiuni, poate face cercetări oculare şi poate asculta şi experţi.
Valoarea imobilelor, în lipsa altor date, se va stabili pe baza preţului de estimare adeverit cu certificat oficial de dare şi estimare.
în procesele intentate nu pentru pretenţiuni în bani, judecătoria de ocol este datoare în cursul dezbaterilor a clarifica după putinţă chiar din oficiu valoarea, când ea are importanţă din punctul de vedere al căilor de reformare.” -Procedura civilă ardeleană, Legea nr. I din 1911 cu toate modificările şi întregirile ce i s-au adus prin legi, decrete şi ordonanţe, Texte traduse, aranjate şi adnotate de dr. T. Moisil, Editura şi Proprietatea Institutului de Arte Grafice Alexandru Anca, Cluj, 1924, nr. 5, p. 10.
4. „La stabilirea valorii obiectului procesului serveşte ca directivă:
1. în procese de proprietate şi posesiune: valoarea bunului sau a acelei părţi a lui, a cărei proprietate sau posesiune e controversată;
2. în procese privitoare la servituţi prediale: valoarea fondului aservit; dacă însă proprietarul fondului dominant dovedeşte că servitutea măreşte valoarea fondului dominant peste cea a fondului aservit: valoarea cu care servitutea măreşte valoarea fondului dominant;
3. în procese de împărţeală: valoarea bunului ce urmează a fi împărţit, iar în procese de hotar: valoarea teritoriului în litigiu;
4. în procese al căror obiect este asigurarea creanţei, dreptul de amanet sau de ipotecă: suma creanţei, iar dacă valoarea amanetului e mai mică: această valoare;
5. în procese al căror obiect este dreptul de succesiune: valoarea
succesiunii întregi, fără scăderea datoriilor şi a sarcinilor;
6. în procese al căror obiect este un raport juridic pe care se întemeiază o creanţă de întreţinere sau alimentare: valoarea întreţinerii sau a alimentaţiei pe trei ani; în procese intentate pentru un raport . juridic, pe care se întemeiază creanţe privitoare la astfel de rente, la prestaţiuni sau foloase periodice, dacă timpul dăinuirii raportului de drept e limitat dar incert: valoarea înzecită a prestaţiunilor anuale, şi dacă această durată de timp e nelimitată: de douăzeci de ori valoarea acestora, iar când durata e certă: valoarea tuturor prestaţiunilor ce mai trebuie îndeplinite, şi întrucât durata certă e mai lungă de douăzeci de ani: suma prestaţiunilor anuale luată de douăzeci de ori;
7. în procese al căror obiect este un raport de închiriere sau arendare: suma chiriei pe un an sau suma arenzii pe un an;
8. în procese pentru stabilirea exactităţii socotelilor: suma preten-ţiunilor, şi dacă datoriile întrec pretenţiunile: suma datoriilor; iar în procese intentate pentru stabilirea obligaţiunii de a da socoteală: suma calculată de reclamant în acţiunea sa pentru cazul când nu s-ar prezenta socotelile.” - Procedura civilă ardeleană, Legea nr. I din 1911 cu toate modificările şi întregirile ce i s-au adus prin legi, decrete şi ordonanţe, Texte traduse, aranjate şi adnotate de dr. T. Moisil, Editura şi Proprietatea Institutului de Arte Grafice Alexandru Anca, Cluj, 1924, nr. 6, p. 10-11.
5. „La stabilirea atribuţiunii se va lua de bază valoarea ce a existat în ziua introducerii petiţiei de intentarea acţiunii.
Beneficiul -înţelegând prin aceasta şi dobânda şi fructele-, dauna şi cheltuiala, pretinse ca accesorii pe lângă creanţa principală, nu se iau în seamă la stabilirea valorii.” - Procedura civilă ardeleană, Legea nr. I din 1911 cu toate modificările şi întregirile ce i s-au adus prin legi, decrete şi ordonanţe, Texte traduse, aranjate şi adnotate de dr. T. Moisil, Editura şi Proprietatea Institutului de Arte Grafice Alexandru Anca, Cluj, 1924, nr. 8, p. 11.
6. „Apreciem că art. 6 statuează competenţa materială şi teritorială exclusivă în favoarea tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul debitorul, astfel cum figurează acesta în registrul comerţului, respectiv în registrul societăţilor agricole sau în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor la data cererii introductive ... Mutarea sediului după momentul efectuării notificărilor privind deschiderea procedurii nu produce niciun efect în privinţa competenţei teritoriale a instanţei.” - S. Cărpenaru, V. Nemeş, M.A. Hotca, Noua lege a insolvenţei. Legea nr. 85/2006. Comentarii pe articole, Editura Hamangiu, p. 48.
7. „Tendinţa de specializare a instanţelor şi implicit a magistraţilor ţine nu doar de evoluţia macroso-cială a societăţii occidentale, la care încercăm să ne raliem, dar şi de grija pentru a asigura calitatea actului de justiţie. în condiţiile în care societatea secolului XXI cunoaşte o prolificitate nemaiîntâlnită a reglementărilor legislative, iar perspectiva integrării României în Uniunea Europeană ne
. Ajt. 2
semnalează existenţa unor noi reglementări, a unei noi ordini juridice care va trebui asimilată şi integrată societăţii româneşti, apare ca o necesitate evidentă specializarea profesioniştilor dreptului, aşa încât aceştia să fie în măsură ca în domeniul lor de competenţă, să aducă o corectă şi coerentă aplicare a legii. în acest context se situează preocupările legiuitorului de a reglementa funcţionarea unor instanţe specializate pe diferitele domenii ale dreptului, creându-se secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, ori chiar tribunale specializate.
... Legea nr. 247/2005 enumeră, într-o succesiune exhaustivă şi egală, secţiile ce pot funcţiona în cadrul tribunalelor, fără a mai rămâne în aceste condiţii nelămuriri cu privire la caracterul vreunei secţii de a fi mai „specializată” decât alta, fiind clar că şi secţia civilă este în aceeaşi măsură specializată ca şi cea comercială sau de contencios administrativ (argumentul se validează, mutatis mutandis, şi dacă este vorba de tribunale specializate, singura diferenţă între un tribunal specializat şi o secţie sau un complet specializat fiind doar de natură organizatorică, nicidecum din punctul de vedere al competenţei de soluţionare a cauzelor).” - 1. Bozeşan, comentariu la decizia comercială nr. 139/R/2005, Tribunalul Comercial Cluj, Curierul judiciar nr. 7-8/2006, p. 9 şi urm.
1. Prin Decizia nr. II din 31 martie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 26 iunie 2003, Curtea Supremă de Justiţie - Secţii Unite, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi a decis că în aplicarea dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b') C. proc. civ., tribunalului îi revine competenţa de a judeca, în fond, conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege specială în competenţa altor instanţe.
în motivarea
Citește mai mult
deciziei s-a reţinut că, potrivit dispoziţiei din art. 2 pct. 1lit. b1) C. proc. civ., introdusă în acest cod prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, tribunalele judecă, în primă instanţă, „conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe”.
Pe de altă parte, prin art. 249 din Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003, se prevede că „Procedura de soluţionare a conflictelor de muncă se stabileşte prin lege specială”.
în această privinţă este de observat că prin art. 248 din Codul muncii se face distincţie între conflictele de interese şi conflictele de drepturi.
Astfel, în conformitate cu art. 248 alin. (2) din Codul muncii, „Conflictele de muncă ce au ca obiect stabilirea condiţiilor de muncă cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă sunt conflicte referitoare la interesele cu caracter profesional, social sau economic ale salariaţilor, denumite conflicte de interese”, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, „Conflictele de muncă ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii decurgând din legi ori din alte acte normative, precum şi din contractele colective sau individuale de muncă sunt conflicte referitoare la drepturile salariaţilor, denumite conflicte de drepturi”.
O atare distincţie însă este lipsită de relevanţă cât timp prin art. 249 din Codul muncii şi prin art. 2 pct. 1 lit. b1) C. proc. civ., care se referă la competenţa de judecată în materia conflictelor de muncă, nu se face nicio distincţie în raport cu natura acestora.
De altfel, reglementând competenţa instanţelor în materia conflictelor de drepturi, Legea nr. 168/1999 a prevăzut, prin art. 71, că „Instanţele judecătoreşti competente să judece cereri referitoare la soluţionarea conflictelor de drepturi se stabilesc prin lege”.
Cum prin art. 82 din aceeaşi lege se prevede că dispoziţiile sale „referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor de drepturi se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului de procedură civilă”, iar în art. 2 pct. 1 lit. b^1)
din acest cod se prevede că tribunalul judecă, în primă instanţă, conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe, este evident că tribunalului îi revine competenţa de a soluţiona, în fond, cererile privind conflicte de drepturi ori de câte ori prin lege specială nu se prevede altfel.
Tot astfel, ca urmare a modificărilor aduse prin art. VII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 articolelor 58-61 din Legea nr. 168/1999, nici în cazul conflictelor de interese la care se referă aceste texte de lege, competenţa de a judeca nu mai revine judecătoriei, ci tribunalului.
Rămâne însă exceptată de la competenţa generală a tribunalului de judecare a conflictelor de muncă, stabilită prin art. 2 pct. 1 lit. b1) C. proc. civ., cererea de suspendare a grevei care, potrivit art. 56 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, se adresează curţii de apel în a cărei circumscripţie îşi are sediul unitatea.
Dispoziţiile art. IV alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 179/1999, potrivit cărora „Cauzele care au ca obiect judecarea în fond a unor litigii de muncă, aflate pe rolul judecătoriilor, vor fi trecute la completele care judecă conflictele de muncă şi litigiile de muncă din cadrul judecătoriei respective, imediat după înfiinţarea acestora”, nu pot avea decât semnificaţia unor reglementări tranzitorii, necesare în acea perioadă pentru trecerea cauzelor vizate la completele specializate prevăzute să ia fiinţă.
O altă interpretare ar fi contrară atât spiritului ordonanţei de urgenţă menţionate, cât şi dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b^1) C. proc. civ., corelate cu prevederile art. 248 şi 249 din Codul muncii recent adoptat şi cu cele ale art. 298 din acelaşi cod, referitoare la abrogarea unor legi şi a oricăror alte dispoziţii contrare.
2. Prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 28 iulie 2006, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite, a admis recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi a stabilit că instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică respectivă.
în motivarea deciziei s-a arătat că prin art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, se prevede că „Imobilele -terenuri şi construcţii-preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în
Art. 2
natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare”.
în acelaşi sens, prin art. 25 alin. (1) din legea menţionată se mai prevede că „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură”.
Dar, în condiţiile în care Legea nr. 10/2001 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deţinătoare a imobilului nu emite decizia ori dispoziţia prevăzută de textul de lege menţionat, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptăţite dreptul de a se adresa instanţei competente, respectiv tribunalului, pe motiv că plângerea ar fi prematur introdusă sau inadmisibilă. în această privinţă, absenţa răspunderii persoanei juridice deţinătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de tribunal tot în condiţiile procedurii speciale.
Sub acest aspect, trebuie avut în vedere că, pentru cazul când restituirea în natură nu este posibilă, s-a reglementat, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, că „Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare”.
De aceea, raţiuni de simetrie impun ca şi în cazul refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică notificată.
Inconsecvenţa legiuitorului şi necorelarea dispoziţiilor legale din actul normativ în discuţie »u pot împiedica persoana îndreptăţită să-şi valorifice drepturile şi nici nu o pot pune într-o situaţie de inferioritate faţă de persoanele cărora Ii se transmite răspunsul în termenul prevăzut de lege.
A considera că o astfel de cerere este prematură sau inadmisibilă şi a o respinge, ca atare, ar însemna să se nesocotească, printr-un formalism excesiv, caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 şi să fie împiedicate persoanele îndreptăţite să-şi redobândească imobilele ce li s-au preluat abuziv.
Pe de altă parte, competenţa materială a secţiei civile a tribunalului de a soluţiona asemenea litigii este impusă de ansamblul reglementărilor internaţionale şi naţionale aplicabile într-un asemenea domeniu.
în acest sens, este de observat că sintagmei din art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căreia „orice persoană are
Competenţa
dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil”, nu i se poate da o altă semnificaţie decât aceea dedusă din caracterul titlului de proprietate care, fiind de natură patrimonială, este un drept civil.
De aceea, în caz de contestare, protecţia juridică a acestui drept nu ar putea fi asigurată decât de un tribunal care are plenitudinea jurisdicţiei. Ca urmare, în măsura în care cel îndreptăţit potrivit Legii nr. 10/2001 dobândeşte ex lege un drept subiectiv civil patrimonial, iar deciziile şi, respectiv, dispoziţiile privind imobilele aflate sub incidenţa acestei legi sunt acte juridice civile, se impune concluzia că asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competenţă procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.
Tot astfel, din moment ce obiectul unei asemenea pricini priveşte o procedură prealabilă impusă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, necontencioasă, dar obligatorie potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. civ., pentru raţiuni de judecată unitară, o atare pricină, izvorâtă din temporizarea ori refuzul de finalizare a acestei proceduri, nu poate fi atribuită spre soluţionare decât, simetric regulilor prevăzute în Legea nr. 10/2001, în competenţa instanţei care judecă acţiunea principală, adică a tribunalului, conform prevederilor art. 26 şi 27 din această lege.
Art. 2 pct. 1 lit. a)
1. Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, art. 40 alin. (1) - Cererile prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de celelalte legi speciale din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea sunt de competenţa secţiilor comerciale ale tribunalelor şi se judecă de urgenţă şi cu precădere, cu citarea părţilor.
Art. 2 pct. 1 lit. c)
2.
Citește mai mult
Legea nr. 130/1996 privind contractului colectiv de muncă- art. 15 alin. (2) - îndeplinirea condiţiilor de reprezentativitate se constată de către Tribunalul Munici-
piului Bucureşti, la cererea asociaţiei patronale. Hotărârea este supusă numai recursului.
— art. 17 alin. (2) lit. a) -îndeplinirea condiţiilor de reprezentativitate a organizaţiilor sindicale se constată, la cererea acestora, de către instanţele judecătoreşti, după cum urmează:
a) la nivel naţional şi de ramură, de către Tribunalul Municipiului Bucureşti.
— art. 24 alin. (2) - Nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanţa judecătorească competentă, la cererea părţii interesate.
— art. 28 - împotriva refuzului înregistrării contractelor colective de muncă, partea nemulţumită se poate adresa instanţelor judecătoreşti, în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990.
3. Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă
— art. 58 - Dacă unitatea apreciază că greva a fost declarată ori continuă cu nerespectarea legii, ea se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul unitatea cu o cerere prin care se solicită instanţei încetarea grevei.
— art. 59 - Tribunalul fixează termen pentru soluţionarea cererii de încetare a grevei, care nu poate fi mai mare de 3 zile de la data înregistrării acesteia, şi dispune citarea părţilor.
— art. 60 - (1) Tribunalul examinează cererea prin care se solicită încetarea grevei şi pronunţă de urgenţă o hotărâre prin care, după caz:
a) respinge cererea unităţii;
b) admite cererea unităţii şi dispune încetarea grevei ca fiind ilegală.
(2) Hotărârile pronunţate de tribunal sunt definitive.
4. Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, art. 155
- Tribunalele soluţionează în primă instanţă litigiile privind:
a) modul de calcul şi de depunere a contribuţiei de asigurări sociale;
b) modul de stabilire a majorărilor de întârziere;
c) înregistrarea, evidenţa şi certificarea contribuţiei de asigurări sociale;
d) deciziile de pensionare;
e) refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile de asigurări sociale;
f) modul de stabilire şi de plată a pensiilor, a indemnizaţiilor şi a altor drepturi de asigurări sociale;
g) plângerile împotriva proce-selor-verbale de contravenţii încheiate conform prezentei legi;
h) contestaţiile împotriva măsurilor de executare silită, dispuse în baza prezentei legi;
Competenţa
i) alte drepturi şi obligaţii de asigurări sociale născute în temeiul prezentei legi.
5. Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, art. 119 - (1) Litigiile rezultate ca urmare a aplicării prevederilor prezentei legi se soluţionează de către instanţele judecătoreşti competente, potrivit legii.
(2) Litigiile privind stabilirea şi plata indemnizaţiei de şomaj se soluţionează în regim de urgenţă, potrivit normelor procedurale prevăzute pentru conflictele de drepturi, chiar dacă prin lege specială se prevede altfel.
6. Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse intre femei şi bărbaţi, art. 39 - (1) Angajaţii au dreptul ca, în cazul în care se consideră discriminaţi pe baza criteriului de sex, să formuleze sesizări/reclamaţii către angajator sau împotriva lui, dacă acesta este direct implicat, şi să solicite sprijinul organizaţiei sindicale sau al reprezentanţilor salariaţilor din unitate pentru rezolvarea situaţiei la locul de muncă.
(2) în cazul în care această sesi-zare/reclamaţie nu a fost rezolvată la nivelul angajatorului prin mediere, persoana angajată care prezintă elemente de fapt ce conduc la prezumţia existenţei unei discriminări directe sau indirecte bazate pe criteriul de sex în domeniul muncii, pe baza prevederilor prezentei legi, are dreptul atât să sesizeze instituţia competentă, cât şi să introducă cerere către instanţa judecătorească competentă în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa, respectiv la secţia/ completul pentru conflicte de muncă şi drepturi de asigurări sociale din cadrul tribunalului sau, după caz, instanţa de contencios administrativ, dar nu mai târziu de un an de la data săvârşirii faptei.
7. Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, art. 129 -în primă instanţă tribunalele soluţionează litigii privind:
a) modul de calcul al contribuţiei de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale, precum şi majorarea sau micşorarea cotei contribuţiei;
b) înregistrarea şi evidenţa contribuţiei de accidente de muncă şi boli profesionale;
c) încadrarea într-o clasă de risc a angajatorului;
d) refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile la asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale;
e) modul de stabilire şi de plată a prestaţiilor şi serviciilor cuvenite beneficiarilor de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale:
f) plângerile împotriva proce-selor-verbale de constatare a contravenţiilor, încheiate conform prezentei legi.
g) orice alte decizii ale asigurătorului, în conformitate cu prevederile prezentei legi.
Art. 2 pct. 1 lit. d)
8. Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor
Art. 2
industriale, art. 28 alin. (1) -Hotărârea motivată a Comisiei de reexaminare se comunică părţilor în termen de 15 zile de la pronunţare şi poate fi atacată cu apel la Tribunalul Bucureşti, Secţia contencios administrativ, în termen de 3 luni de la comunicare.
9. Legea nr. 51/1993 privind acordarea unor drepturi magistraţilor care au fost înlăturaţi din justiţie pentru considerente politice în perioada anilor1945-1952, art. 3 alin. (4) şi (5) - (4) împotriva hotărârii, persoana în cauză sau direcţia generală a finanţelor publice şi controlului financiar de stat poate face contestaţie, în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990, în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii către acestea.
(5) Hotărârea tribunalului este definitivă.
10. Legea nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii, art. 9 -Contestaţiile formulate împotriva modului de stabilire şi de plată a alocaţiei de stat pentru copii se soluţionează potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990.
11. Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, art. 20 - Contestaţiile privind modul de stabilire a calităţii de veteran de război şi de văduvă de război se soluţionează conform Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990.
12. Ordonanţa Guvernului nr. 68/1994privind protejarea patrimoniului cultural naţional, aprobată prin Legea nr. 41/1995, art. 19 alin. (2)
- Proprietarii sau titularii de alte drepturi reale asupra monumentelor istorice sau bunurilor culturale mobile clasate pot contesta aceste măsuri în termen de 30 de zile de la primirea notificării din partea Direcţiei monumentelor istorice, respectiv a Direcţiei muzeelor şi colecţiilor. Contestaţiile se soluţionează în termen de 5 zile. Persoanele nemulţumite de soluţia dată în rezolvarea contestaţiei se pot adresa instanţelor judecătoreşti competente, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990.
13. Legea nr. 107/1996 a apelor, art. 60 - Avizele şi autorizaţiile de gospodărire a apelor, precum şi refuzul de emitere a acestora pot fi contestate potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990.
14. Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare, art. 54 - Orice persoană fizică sau juridică care a suferit un prejudiciu ca urmare a abuzurilor săvârşite de comisie sau de alt organism prevăzut de prezenta lege poate face plângere, în termen de 30 de zile, la instanţa de contencios administrativ.
15. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe, aprobată prin Legea nr. 241/1998, art. 11 lit. a) - Litigiile dintre investitorii străini şi statul român cu privire la drepturile şi obligaţiile rezultând din prevederile capitolelor
II şi III, precum şi ale cap. V vor fi soluţionate, la alegerea investitorului, potrivit procedurii instituite prin:
a) Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
16. Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, art. 7 alin. (l)-(5) -{1) Comisiile judeţene şi a municipiului Bucureşti primesc, verifică şi rezolvă cererile de acordare a compensaţiilor. Hotărârile privind acordarea compensaţiilor se dau în termen de cel mult 6 luni de la primirea cererilor. Hotărârile se adoptă cu majoritatea voturilor membrilor comisiei şi se comunică comisiei centrale, spre validare, precum şi solicitantului.
(2) în termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulţumit de hotărârea comisiei poate face contestaţie la comisia centrală.
(3) în termen de cel mult 60 de zile, comisia centrală va analiza contestaţiile şi va valida sau va invalida măsurile stabilite de comisiile judeţene şi a municipiului Bucureşti, admiţând sau respingând, după caz, contestaţiile ce i-au fost adresate. Hotărârea comisiei centrale se comunică solicitanţilor şi direcţiilor generale ale finanţelor publice.
(4) Hotărârile comisiei centrale sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul.
(5) Hotărârile pronunţate de tribunal sunt supuse recursului.
17. Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia - art. 8 alin. (2) - Hotărârea de trecere a bunurilor poate fi atacată, în condiţiile legii, la instanţa de contencios administrativ competentă în a cărei rază teritorială se află bunul.
— art. 23 - Litigiile cu privire la delimitarea domeniului public al statului, judeţelor, comunelor, oraşelor sau al municipiilor sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ.
18. Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 833/1998, Regula nr. 43pct. (1)- Deciziile O.S.I.M. privind indicaţiile geografice se iau de directorul general sau de împuternicitul acestuia şi pot fi atacate în justiţie potrivit procedurii contenciosului administrativ.
19. Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici
— art. 68 - Funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare.
— art. 73 - (1) Repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice în situaţiile prevăzute la art. 77 lit. a) şi b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar în situaţia prevăzută la lit. c) a aceluiaşi articol, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Art. 2
(2) împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare funcţionarul public în cauză se poate adresa instanţei de contencios administrativ.
(3) Dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.
— art. 89 alin. (1) - în cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcţionarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanţei de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, precum şi plata de către autoritatea sau instituţia publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate, şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcţionarul public.
- art. 91 - Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.
20. Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional, art. 21 - (1) Ordinul de clasare, de declasare sau de trecere dintr-o categorie în alta a patrimoniului cultural naţional a unui bun cultural mobil poate fi contestat de proprietarul sau de titularul dreptului de administrare la Ministerul Culturii şi Cultelor, în termen de 30 de zile de la comunicare.
(2) Ministerul Culturii este obligat să soluţioneze contestaţia în termen de 30 de zile de la înregistrarea acesteia.
(3) în cazul în care proprietarul sau titularul dreptului de administrare este nemulţumit de răspunsul la contestaţia adresată Ministerului Culturii, el se poate adresa, în condiţiile Legii contenciosului administrativ, instanţelor judecătoreşti competente.
21. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată prin Legea nr. 501/2002, art. 3 alin. (7) - Deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestaţie la instanţa de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora. Hotărârea pronunţată de instanţa de contencios administrativ este supusă căilor de atac potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
22. Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, aprobată prin Legea nr. 156/2002, art. 35 alin. (5) şi (6) - (5) Hotărârea ministrului justiţiei poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ competentă, potrivit legii.
(6) Hotărârea instanţei este definitivă.
23. Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000 privind organizarea şi
Competenţa
exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială, art. 34 alin. (1) şi (2) - (1) împotriva hotărârii comisiei de disciplină a Camerei prin care s-a aplicat o sancţiune prevăzută la art. 31 lit. c) şi d) se poate formula contestaţie la instanţa judecătorească competentă, în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii.
(2) Competenţa de judecată aparţine instanţei de contencios administrativ. Procedura contenci-oasă prealabilă nu este obligatorie.
24. Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, art. 69 alin. (4) şi (5) modificat prin Legea nr. 286/2006
- (4) Ordinul prefectului poate fi atacat de primar la instanţa de contencios administrativ în termen de 10 zile de la comunicare.
(5) Instanţa de contencios administrativ este obligată să se pronunţe în termen de 30 de zile. în acest caz, procedura prealabilă nu se mai efectuează, iar hotărârea primei instanţe este definitivă şi irevocabilă.
25. Legea nr. 332/2001 privind promovarea investiţiilor directe cu impact semnificativ în economie, art. 20 alin. (1) - Litigiile dintre investitori şi autorităţile române cu privire la drepturile şi obligaţiile prevăzute în prezenta lege se soluţionează de instanţele de contencios administrativ, potrivit procedurii stabilite de Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990.
26. Ordonanţa Guvernului nr. 87/2001 privind serviciile publice de salubrizare a localităţilor, aprobată prin Legea nr. 139/2002, art. 27 alin. (1) - împotriva hotărârilor consiliilor locale sau judeţene, adoptate în aplicarea prezentei ordonanţe, persoanele fizice sau juridice interesate se pot adresa instanţei de contencios administrativ, în condiţiile legii.
27. Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, art. 22 - (1) în cazul în care o persoană se consideră vătămată în drepturile sale, prevăzute în prezenta lege, aceasta poate face plângere la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază sau în cărui rază teritorială se află sediul autorităţii ori al instituţiei publice. Plângerea se face în termen de 30 de zile de la data expirării termenului prevăzut la art. 7.
(2) Instanţa poate obliga autoritatea sau instituţia publică să furnizeze informaţiile de interes public solicitate şi să plătească daune morale şi/sau patrimoniale.
(3) Hotărârea tribunalului este supusă recursului.
(4) Decizia Curţii de apel este definitivă şi irevocabilă.
(5) Atât plângerea, cât şi apelul se judecă în instanţă în procedură de urgenţă şi sunt scutite de taxă de timbru.
28. Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, aprobată prin Legea nr. 323/2003, art. 21 - în cazul admiterii unei cereri de schimbare a numelui pe cale administrativă, persoana căreia i-a fost vătămat un drept sau un interes legitim recunoscut de lege poate solicita, pe cale judecă-
torească, în condiţiile Legii nr. 29/ 1990, cu modificările ulterioare, anularea dispoziţiei de schimbare a numelui. Acţiunea în justiţie poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data la care a luat cunoştinţă de schimbarea numelui şi numai dacă persoana care o depune face dovada că, din motive obiective, neimputabile ei, nu a putut formula opoziţia prevăzută la art. 11.
29. Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobată prin Legea nr. 174/2004, art. 188 alin. (2)
- Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă.
30. Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, art. 26 - în exercitarea atribuţiei cu privire la verificarea legalităţii actelor administrative ale consiliului judeţean, ale preşedintelui consiliului judeţean, ale consiliului local sau ale primarului, prefectul, cu cel puţin 10 zile înaintea introducerii acţiunii în contenciosul administrativ, va solicita autorităţilor care au emis actul, cu motivarea necesară, reanalizarea actului socotit nelegal, în vederea modificării sau, după caz, a revocării acestuia.
31. Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 10 alin. (1)
- Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorită-ţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, de până la 5 miliarde lei, se soluţionează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, mai mari de 5 miliarde lei, se soluţionează, în fond, de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.
32. Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate,
art. 21 - (1) Dacă în urma depunerii cererii pentru eliberarea paşaportului sau, după caz, pentru includerea minorilor în paşaportul părintelui se constată faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege în acest sens, solicitantului i se respinge cererea.
(2) Decizia de respingere a cererii, precum şi motivele care au stat la baza acesteia se comunică solicitantului în scris, în termenul stabilit pentru soluţionarea cererii.
(3) Decizia de respingere a cererii este supusă controlului judecătoresc, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
33. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, aprobată prin Legea nr. 265/2006, art. 18 - Litigiile generate de emiterea, revizuirea, suspendarea sau anularea actelor de reglementare se soluţionează de instanţele de contencios administrativ competente.
34. Legea nr. 47/2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială, art. 46 - (1) Decizia de stabilire a dreptului la servicii
sociale şi prestaţii sociale poate fi contestată la Comisia de mediere socială.
(2) Comisia de mediere socială este obligată să se pronunţe în cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii de mediere.
(3) Deciziile Comisiei de mediere socială pot fi atacate în termen de 30 de zile de la data emiterii lor, potrivit prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
35. Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, art. 451 - împotriva deciziei de sancţionare a Comisiei superioare de disciplină, în termen de 15 zile de la comunicare, medicul sancţionat poate formula o acţiune în anulare la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărui rază îşi desfăşoară activitatea.
36. Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, art. 41 alin. (1) -Hotărârea Consiliului de mediere de aplicare a sancţiunilor prevăzute la art. 39 alin. (1) poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ competentă, în termen de 15 zile de la comunicarea acesteia.
Art. 2 pct. 1 lit. e)
37. Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie
- art. 48 alin. (1) - La cererea oricărei persoane interesate Tribunalul Bucureşti poate acorda o licenţă obligatorie la expirarea unui termen de 4 ani de la data de depozit a cererii de brevet sau a unui termen de 3 ani de la acordarea brevetului, socotindu-se termenul care expiră cel mai târziu.
— art. 51 - (1) La solicitarea motivată, prezentată de persoana interesată, Tribunalul Bucureşti poate retrage licenţa obligatorie, atunci când circumstanţele care au condus la acordarea acesteia au încetat să mai existe, cu condiţia ca interesele legitime ale persoanei care a dobândit-o să fie protejate într-o manieră corespunzătoare. Licenţa nu va fi retrasă dacă circumstanţele care au determinat acordarea acesteia riscă să se producă din nou.
(2) Hotărârile Tribunalului Bucureşti privind autorizarea utilizării unei licenţe obligatorii, precum şi cele privind remuneraţia prevăzută în raport cu utilizarea acesteia vor putea fi atacate la Curtea de Apel Bucureşti în termen de 15 zile de la comunicare.
- art. 56 alin. (1) şi (2) - (1) Hotărârea Comisiei de reexaminare, motivată, se comunică părţilor în termen de 15 zile de la pronunţare şi poate fi atacată cu apel la Tribunalul Bucureşti în termen de 30 de zile de la comunicare.
(2) în termen de 15 zile de la comunicare hotărârile Tribunalului Bucureşti pot fi atacate cu recurs la Curtea de Apel Bucureşti.
— art. 62 alin. (1) - Litigiile cu privire la calitatea de inventator, de titular de brevet sau cele cu privire la alte drepturi născute din brevetul de invenţie, inclusiv drepturile patrimoniale ale inventatorului, din contractele de cesiune şi licenţă, sau cele referitoare la nerespectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 5 alin. (6),
art. 39 şi 46 sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti şi nu sunt supuse taxei de timbru.
38. Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale, modificată şi completată prin Legea nr. 585/2002
— art. 45 - (1) Certificatul de înregistrare a desenului sau modelului industrial, eliberat de O.S.I.M., poate fi anulat, în tot sau în parte, la cererea unei persoane interesate, în cazul când se constată că, Ia data înregistrării cererii, nu erau îndeplinite condiţiile pentru acordarea protecţiei.
(2) Anularea poate fi cerută pe toată durata de valabilitate a certificatului de înregistrare şi se judecă de către Tribunalul Bucureşti.
(3) Hotărârea de anulare se înregistrează la O.S.I.M. şi se publică în termen de maximum două luni de la data înregistrării acesteia.
— art. 46 - Litigiile cu privire la calitatea de autor al desenului sau modelului industrial, calitatea de titular al certificatului de înregistrare, cele cu privire la drepturile patrimoniale născute din contractele de cesiune sau licenţă sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit dreptului comun.
39. Legea nr. 16/1995 privind protecţia topografiilor produselor semiconductoare
- art. 16 alin. (l)-(3) - (1) Hotărârile privind cererile de înregistrare a topografiilor pot fi contestate pe cale administrativă, în scris şi motivat, la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în termen de 3 luni de la comunicare.
(2) Contestaţia va fi examinată, în termen de 3 luni de la înregistrarea acesteia, de către Comisia de reexaminare din cadrul Departamentului de apeluri al Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
(3) Hotărârea motivată a Comisiei de reexaminare se comunică părţilor în termen de 15 zile de la pronunţare şi poate fi atacată cu apel la Tribunalul Bucureşti, în termen de 3 luni de la comunicare.
— art. 31 alin. (1) - Tribunalul Bucureşti poate acorda o licenţă obligatorie de exploatare unor persoane care, cu toate eforturile depuse, nu au reuşit să obţină autorizaţia titularului de a exploata o topografie protejată, dacă:
a) acordarea licenţei este necesară în situaţii de urgenţă care privesc apărarea şi siguranţa naţională, prevenirea sau lichidarea efectelor unor calamităţi naturale, încălcarea Legii concurenţei nr. 21/1996, republicată, ori nerespectarea standardelor naţionale privind poluarea atmosferei;
b) au trecut cel puţin 4 ani de la începerea perioadei de protecţie şi topografia nu a fost exploatată comercial pe teritoriul României.
- art. 36 alin. (1) - Orice persoană interesată poate cere Tribunalului Bucureşti anularea în tot sau în parte a înregistrării unei topografii, în cazul în care se constată că nu au fost îndeplinite condiţiile legale pentru acordarea protecţiei. Cererea de anulare poate fi formulată pe întreaga perioadă de protecţie a topografiei.
40. Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice
- art. 45 alin. (1) - Orice persoană interesată poate solicita
Competenţa
Tribunalului Municipiului Bucureşti, oricând în cursul duratei de protecţie a mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă, dacă:
a) fără motive justificate, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată;
b) după data înregistrării, marca a devenit, ca urmare a acţiunii sau inacţiunii titularului, uzuală în comerţul cu un produs sau un serviciu pentru care a fost înregistrată;
c) după data înregistrării şi ca urmare a folosirii mărcii de către titular sau cu consimţământul acestuia, marca a devenit susceptibilă de a induce publicul în eroare, în special cu privire la natura, calitatea sau la provenienţa geografică a produselor sau a serviciilor pentru care a fost înregistrată;
d) marca a fost înregistrată de o persoană neavând calitatea prevăzută la art. 3 lit. g).
- art. 48 alin. (1) - Orice persoană interesată poate cere Tribunalului Municipiului Bucureşti anularea înregistrării mărcii pentru oricare dintre motivele următoare:
a) înregistrarea mărcii s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1);
b) înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 6;
c) înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă;
d) înregistrarea mărcii aduce atingere dreptului la imagine sau numelui patronimic al unei persoane;
e) înregistrarea mărcii aduce atingere unor drepturi anterior dobândite cu privire la o indicaţie geografică protejată, un desen sau un model industrial protejat sau alt drept de proprietate industrială protejat ori cu privire la un drept de autor.
— art. 54 - Orice persoană interesată poate cere Tribunalul Municipiului Bucureşti, oricând în perioada de protecţie a mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de o marcă colectivă, când:
a) fără motive justificate, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective într-o perioadă neîntreruptă de
5 ani, pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată;
b) titularul a folosit marca în alte condiţii decât cele prevăzute de regulament sau nu a luat măsuri pentru a preveni o altfel de folosire;
c) prin folosire, marca a devenit susceptibilă de a induce publicul în eroare.
— art. 55 - (1) Orice persoană interesată poate cere Tribunalului Municipiului Bucureşti anularea înregistrării unei mărci colective, în termen de 5 ani de la înregistrarea acesteia, dacă există unul dintre motivele prevăzute la art. 48 alin. (1) lit. a), b), d) şi e).
(2) Dacă înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă ori marca a fost înregistrată cu nerespectarea cerinţelor prevăzute la art. 51 alin. (l)-(3), anularea acesteia poate fi solicitată Tribunalului Bucureşti de către persoana interesată, oricând în perioada de protecţie a mărcii.
— art. 61 - (1) Oricare persoană interesată poate cere Tribunalului Municipiului Bucureşti anularea înregistrării mărcii de certificare, în termen de 5 ani de la înregistrarea acesteia, dacă:
a) există unul din motivele prevăzute la art. 48 alin. (1) lit. a),
b), d) şi e);
b) înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea prevederilor art. 3 lit. e).
(2) Dacă înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă ori marca a fost înregistrată cu nerespectarea cerinţelor prevăzute la art. 51 alin. (l)-(3), persoana interesată poate cere Tribunalului Bucureşti anularea mărcii, oricând în perioada de protecţie a acesteia.
- art. 79 - (1) Pe întreaga durată de protecţie a indicaţiei geografice orice persoană interesată poate cere Tribunalului Municipiului Bucureşti anularea înregistrării acesteia, dacă înregistrarea indicaţiei geografice s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 69 şi 70.
(2) Pentru nerespectarea condiţiilor de calitate şi a caracteristicilor specifice produselor din zona la care se referă indicaţia geografică, Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei sau oricare altă persoană interesată poate solicita Tribunalului Bucureşti decăderea din drepturi a persoanelor autorizate de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci să folosească indicaţia geografică înregistrată.
(3) Sentinţa Tribunalului Bucureşti rămasă definitivă se comunică Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci de către persoana interesată.
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci radiază indicaţia geografică din Registrul Naţional al Indicaţiilor Geografice şi publică radierea acesteia în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, în termen de
2 luni de la comunicare.
Art. 2 pct. 1 lit. f)
41. Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, art. 21 - (1) Soluţionarea cererilor de expropriere este de competenţa tribunalului judeţean sau a Tribunalului Municipiului Bucureşti în raza căruia este situat imobilul propus pentru expropriere.
(2) Tribunalul va fi sesizat de expropriator pentru a se pronunţa cu privire la expropriere, în cazul în care nu s-a făcut întâmpinare împotriva propunerii de expropriere sau dacă această cale de atac a fost respinsă în condiţiile art. 18-20.
42. Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, art. 9 - Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8, precum şi orice persoană care se consideră îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de
3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data când i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire. Acţiunea
Competenţa
formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 -27 din Legea nr. 33/1994, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii.
Art. 2 pct. 1 lit. g)
43. Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei
— art. 52 alin. (4) şi (5) - (4) După dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, adoptatul poate solicita tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul său ori, în cazul în care el nu are domiciliul în România, Tribunalului Bucureşti, să-i autorizeze accesul la informaţiile aflate în posesia oricăror autorităţi publice cu privire la identitatea părinţilor săi fireşti.
(5) Instanţa citează direcţia în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, Oficiul, precum şi orice altă persoană a cărei ascultare poate fi utilă pentru soluţionarea cererii şi va putea admite cererea dacă, potrivit probelor administrate, constată că accesul la informaţiile solicitate nu este dăunător integrităţii psihice şi echilibrului emoţional ale solicitantului şi dacă adoptatul în cauză a beneficiat de consiliere din partea direcţiei.
— art. 61 alin. (l)-(3) - (1) Instanţele judecătoreşti române sunt competente să judece cererile prevăzute de prezenta lege dacă cel puţin una dintre părţi are domiciliul în România.
(2) Instanţele judecătoreşti române sunt exclusiv competente să judece procesele privind încuviinţarea deschiderii procedurii adopţiei interne, încredinţarea în vederea adopţiei şi încuviinţarea adopţiei dacă cel ce urmează a fi adoptat are domiciliul în România şi este cetăţean român sau străin fără cetăţenie.
(3) Cererile prevăzute de prezenta lege sunt de competenţa tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul adoptatului. Cauzele pentru judecarea cărora nu se poate determina instanţa competentă se judecă de Tribunalul Bucureşti.
— art. 74 alin. (3) şi (4) - (3) Instanţa competentă să soluţioneze cererile privind redarea sau, după caz, delegarea drepturilor părinteşti este tribunalul de la domiciliul copilului.
(4) Judecarea cererii se face cu citarea părinţilor sau, după caz, a membrilor familiei extinse, a direcţiei în a cărei rază teritorială domiciliază copilul şi cu participarea obligatorie a procurorului. Cererea va fi însoţită de raportul de anchetă socială întocmit de direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază copilul.
Art. 2 pct. 1 lit. i)
44. Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat
- art. 165 - în sensul prezentei legi, termenul de hotărâri străine se referă la actele de jurisdicţie ale instanţelor judecătoreşti, notariatelor sau oricăror autorităţi competente dintr-un alt stat.
— art. 170 - (1) Cererea de recunoaştere se rezolvă prin cale principală de tribunalul judeţean în circumscripţia căruia îşi are domiciliul sau sediul cel care a refuzat recunoaşterea hotărârii străine.
(2) Cererea de recunoaştere poate fi, de asemenea, rezolvată pe cale incidenţă de către instanţa sesizată cu un proces având un alt obiect, în cadrul căruia se ridică excepţia puterii lucrului judecat, întemeiată pe hotărârea străină.
— art. 173 alin. (1) - Hotărârile străine, care nu sunt aduse la îndeplinire de bunăvoie de către cei obligaţi a le executa, pot fi puse în executare pe teritoriul României, pe baza încuviinţării date, la cererea persoanei interesate, de către tribunalul judeţean în circumscripţia căruia urmează să se efectueze executarea.
Art. 2 pct. 3
45. Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată prin Legea nr. 246/2005
— art. 35 alin. (1) şi (3) - (1) Două sau mai multe asociaţii sau fundaţii se pot constitui în federaţie.
(...)
(3) Cererea de înscriere se soluţionează de tribunalul în circumscripţia căruia federaţia urmează să îşi aibă sediul.
— art. 72 - Dispoziţiile prezentului capitol referitoare la dizolvarea şi lichidarea asociaţiilor şi fundaţiilor se aplică, în mod corespunzător, şi în privinţa dizolvării şi lichidării federaţiilor. Instanţa competentă este tribunalul în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul federaţiei supuse dizolvării şi lichidării.
- art. 76 alin. (1) - Persoanele juridice străine fără scop patrimonial pot fi recunoscute în România, sub condiţia reciprocităţii, pe baza aprobării prealabile a Guvernului, prin înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor de la grefa Tribunalului Bucureşti, dacă sunt valabil constituite în statul a cărui naţionalitate o au, iar scopurile lor statutare nu contravin ordinii publice din România.
Art. 2 pct. 4
46. Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului
— art. 8 alin. (1), (2) şi (4) - (1) Controlul legalităţii operaţiunilor efectuate de oficiul registrului comerţului se face de către unul dintre judecătorii tribunalului judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, delegat anual de preşedintele acestui tribunal.
(2) Judecătorul delegat va controla operaţiunile registrului comerţului cel puţin o dată pe lună.
(...)
(4) Lucrările de grefă, secretariat şi arhivă ale judecătorului delegat se asigură de către personalul oficiului registrului comerţului.
— art. 25 - (1) Orice persoană fizică sau juridică prejudiciată ca efect al unei înmatriculări ori printr-o menţiune în registrul comerţului are dreptul să ceară radierea înregistrării păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri
Competenţa
judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în tot sau în parte sau modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în registrul comerţului.
(2) Cererea se depune şi se menţionează în registrul comerţului la care s-a făcut înmatricularea comerciantului. în termen de 3 zile de la data depunerii oficiul registrului comerţului înaintează cererea tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul comerciantului, iar în cazul sucursalelor înfiinţate în alt judeţ, tribunalului din acel judeţ.
(3) Tribunalul se pronunţă asupra cererii cu citarea oficiului registrului comerţului şi a comerciantului.
(4) Hotărârea judecătorească de soluţionare a cererii poate fi atacată numai cu recurs, iar termenul de recurs curge de la pronunţare, pentru părţile prezente, şi de la comunicare, pentru părţile lipsă.
(5) Oficiul registrului comerţului va efectua radierea şi va publica hotărârea judecătorească irevocabilă în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pe cheltuiala părţii care a introdus cererea. în acest scop, instanţa va comunica oficiului registrului comerţului hotărârea judecătorească, în copie legalizată, cu menţiunea rămânerii irevocabile.
47. Legea nr. 82/1992 privind rezervele de stat, art. 12 - Litigiile patrimoniale în care figurează ca parte Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat ori o unitate din subordinea acesteia se judecă în primă instanţă de Tribunalul Municipiului Bucureşti.
48. Ordonanţa Guvernului nr. 2/ 2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, aprobată prin Legea nr. 156/2002, art. 4 alin. (2) - în cadrul tribunalelor funcţionează birouri locale pentru expertize judiciare tehnice şi contabile.
49. Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, art. 26 alin. (3) - Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
50. Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale
art. 31 alin. (3) - în situaţia în care consiliul local nu se poate reuni nici la a treia convocare din cauza absenţei nemotivate a consilierilor locali, instanţa va declara vacante, prin hotărâre, locurile consilierilor locali aleşi care au lipsit nemotivat la oricare dintre cele 3 convocări. Sesizarea instanţei se face de către prefect în maximum 3 zile de la data şedinţei, pe baza procesului-verbal al şedinţei, întocmit de secretarul unităţii administrativ-teritoriale. Hotărârea instanţei se pronunţă în maximum 3 zile de la primirea sesizării din partea prefectului şi poate fi atacată cu recurs la instanţa competentă. în cazul în care locurile declarate vacante, potrivit procedurii de mai sus, nu pot fi ocupate cu supleanţii înscrişi pe listele de candidaţi respective, potrivit legii, se organizează alegeri parţiale pentru completare, în termen de 90 de zile.
- art. 93 alin. (2) - Validarea alegerii primarului general al municipiului Bucureşti se face de preşedintele Tribunalului Bucureşti, în condiţiile prezentei legi.
51. Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, aprobată prin Legea nr. 295/2002
— art. 2 - Cererile privind somaţia de plată se depun la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă.
- art. 8 - (1) împotriva ordonanţei prevăzute la art. 6 alin. (2) debitorul poate formula cererea în anulare în termen de 10 de zile de la data înmânării sau comunicării acesteia.
(2) Cererea în anulare se soluţionează de către instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă.
(3) Abrogat.
(4) Dacă instanţa învestită admite cererea în anulare, aceasta va anula ordonanţa, pronunţând o hotărâre irevocabilă. Prevederile art. 7 se aplică în mod corespunzător.
(5) Hotărârea prin care a fost respinsă cererea în anulare este irevocabilă.
52. Statutul Societăţii Comerciale „Uzina Electrică Gura Borza’’ - S.A. anexă la Hotărârea Guvernului nr. 1094/2001 privind înfiinţarea Societăţii Comerciale „Uzina Electrică Gura Borza” - S.A. prin reorganizarea unor activităţi din cadrul Societăţi Comerciale de Producere a Energiei Electrice şi Termice "Termoelectrica” - S.A., art. 30 - (1) Litigiile de orice fel, apărute între societatea comercială şi persoanele fizice sau juridice, sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun.
(2) Pentru soluţionarea litigiilor cu alte societăţi comerciale se poate apela şi la arbitraj.
53. Legea nr. 14/2003 a partidelor politice
— art. 18 alin. (1) - Pentru înregistrarea unui partid politic se depun la Tribunalul Bucureşti următoarele documente:
a) cererea de înregistrare, semnată de conducătorul organului executiv al partidului politic şi de cel puţin 3 membri fondatori, care vor fi citaţi în instanţă;
b) statutul partidului, întocmit conform prevederilor art. 10;
c) programul partidului;
d) actul de constituire, împreună cu lista semnăturilor de susţinere a membrilor fondatori;
e) o declaraţie privitoare la sediu şi la patrimoniul partidului;
f) dovada deschiderii contului bancar.
— art. 25 - (1) Modificarea statutului sau a programului partidului politic poate avea loc în condiţiile prevăzute de statut.
(2) Orice modificare se comunică Tribunalului Bucureşti, în termen de 30 de zile de la data adoptării, cu îndeplinirea prevederilor art. 18 alin. (2) şi (3). Tribunalul Bucureşti o examinează
Competenţa
potrivit procedurii prevăzute la art. 20 şi 21.
— art. 29 alin. (1) - (1) Pentru înregistrarea alianţelor politice se depun la Tribunalul Bucureşti următoarele documente:
a) cererea de înregistrare a alianţei politice, semnată de conducerile executive ale partidelor politice componente;
b) protocolul de asociere;
c) denumirea integrală şi denumirea prescurtată ale alianţei politice;
d) descrierea semnului permanent;
e) semnul permanent sub formă grafică alb-negru şi color, în anexă la protocol.
— art. 32 - (1) Partidele politice pot realiza şi alte forme de asociere cu formaţiuni nepolitice, legal constituite, cu scopul promovării unor obiective comune.
(2) în protocolul de constituire a formelor de asociere prevăzute la alin. (1) se vor menţiona denumirea, semnul permanent -dacă este cazul-, organizaţiile aliate, obiectivele asocierii, modul de organizare şi factorii de decizie şi acesta va fi depus la Tribunalul Bucureşti, pentru a fi înscris în registrul altor forme de asociere a partidelor.
— art. 34 - Orice modificare în componenţa alianţei politice sau în protocolul de asociere se comunică la Tribunalul Bucureşti pentru înregistrare, potrivit prevederilor art. 28 şi 29.
- art. 39 alin. (2) - (2) Protocolul de comasare şi, dacă este cazul, modificările la statutul partidului care îşi păstrează personalitatea juridică se comunică, în termen de 10 zile de la adoptarea acestora, Tribunalului Bucureşti, urmându-se procedura prevăzută la art. 25 şi 26.
- art. 41 alin. (1) şi (4) - (1) Un partid politic legal constituit se poate diviza prin hotărârea organului său suprem de decizie, prevăzut la art. 14.
(...)
(4) Eventualele modificări ale statutului partidului care îşi păstrează personalitatea juridică se comunică, în termen de 10 zile de la divizare, Tribunalului Bucureşti, urmându-se procedura prevăzută la art. 25 şi 26.
- art. 42 alin. (2) - în cazul divizării totale, prin hotărârea de admitere a cererii de înscriere a ultimului partid care ia astfel fiinţă se va dispune şi radierea din Registrul partidelor politice de Ia Tribunalul Bucureşti a partidului divizat.
54. Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului
— art. 19 alin. (2) - Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului va lua măsurile necesare pentru întoarcerea copilului la părinţi sau la un alt reprezentant legal, imediat după identificarea acestora. în cazul în care persoanele identificate nu pot sau refuză să preia copilul, la cererea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului, tribunalul de la domiciliul copilului sau Tribunalul Bucureşti, în situaţia în care acest domiciliu nu este cunoscut, va dispune plasamentul copilului într-un serviciu de protecţie specială propus de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului.
— art. 20 alin. fi] şi (2) - (1) Misiunile diplomatice şi consulare străine au obligaţia de a sesiza Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Autoritatea pentru Străini despre toate situaţiile în care au cunoştinţă de copii cetăţeni străini aflaţi pe teritoriul României, care, din orice motive, nu sunt însoţiţi de părinţi sau de un alt reprezentant legal ori nu se găsesc sub supravegherea legală a unor persoane. în cazul în care autorităţile române se autose-sizează, acestea vor înştiinţa de urgenţă misiunea străină competentă cu privire la copiii în cauză.
(2) în situaţia copiilor prevăzuţi la alin. (1), Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, până la definitivarea demersurilor legale ce cad în competenţa Autorităţii pentru Străini, va solicita Tribunalului Bucureşti stabilirea plasamentului copilului într-un serviciu de protecţie specială propus de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului.
- art. 124 - (1) Cauzele prevăzute de prezenta lege privind stabilirea măsurilor de protecţie specială (plasamentul; plasamentul în regim de urgenţă; supravegherea specializată - subl. ns.J sunt de competenţa tribunalului de la domiciliul copilului.
(2) Dacă domiciliul copilului nu este cunoscut, competenţa revine tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială a fost găsit copilul.
55. Ordonanţa Guvernului nr. 10/2004 privind falimentul instituţiilor de credit, aprobată şi completată prin Legea nr. 278/2004
- art. 3 alin. (1) şi (2) - (1) Organele care aplică procedura sunt: instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic şi lichidatorul.
(2) Procedurile prevăzute de prezenta ordonanţă, cu excepţia recursului, sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul social al instituţiei de credit debitoare, astfel cum acesta figurează în registrul comerţului, şi sunt exercitate de un judecător-sindic.
- art. 47 - {1) Tribunalul competent conform art. 3 alin. (2) este singura autoritate împuternicită să decidă aplicarea unei proceduri a falimentului cu privire la o instituţie de credit, persoană juridică română, inclusiv la sucursalele acesteia stabilite în alte state membre.
(2) Tribunalul competent va informa de îndată, prin intermediul Băncii Naţionale a României, autorităţile competente din statele membre gazdă asupra deciziei de a deschide procedura falimentului, inclusiv asupra efectelor practice pe care o astfel de procedură le poate avea. Dacă nu este posibilă informarea înainte de adoptarea deciziei, aceasta va fi făcută imediat după aceea.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) nu aduc atingere prevederilor referitoare la exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorului-sindic.
56. Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente
^ Competenţa
— art. // din Titlul I - (1) Deciziile sau dispoziţiile ori, după caz, ordinele conducătorilor autorităţilor administraţiei publice centrale, având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele prevăzute la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările aduse de prezentul titlu, emise până la data intrării în vigoare a prezentei legi, şi nevalorificate, pot fi atacate la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
(2) Hotărârea pronunţată de prima instanţă poate fi atacată cu recurs la curtea de apel.
— art. III din Titlul I - Actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile cu destinaţia de locuinţă, încheiate după data de 14 februarie 2001 cu nerespectarea interdicţiei prevăzute de art. 44 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, şi care nu au fost atacate în instanţă în condiţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/ 2001, republicată, pot fi atacate la secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află imobilul notificat în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentului titlu sau, după caz, de la data luării la cunoştinţă a încheierii contractului.
57. Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, art. 39 alin.
(l)-(3) - (1) în situaţia prevăzută la art. 38 lit. a) măsura se dispune, la solicitarea Direcţiei Generale de Paşapoarte, cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de către Tribunalul Bucureşti.
(2) în situaţia prevăzută la art. 38 lit. b), măsura se dispune, la solicitarea instituţiei cu competenţe în domeniul apărării, ordinii publice sau siguranţei naţionale care deţine date ori informaţii cu privire la activi-
tatea pe care persoana o desfăşoară sau urmează să o desfăşoare în străinătate, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de către Tribunalul Bucureşti.
(3) în cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa se pronunţă, prin hotărâre, în termen de 5 zile de la primirea solicitării autorităţilor competente, şi comunică hotărârea persoanei, Direcţiei Generale de Paşapoarte, Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră şi serviciului public comunitar pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor simple, competent să elibereze paşaportul simplu persoanei împotriva căreia a fost dispusă măsura.