Art. 24 cod procedura civila
| Comentarii |
|
Art. 24
(1)Judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare.
(2)De asemenea, nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert sau arbitru în aceeaşi pricină.
| ← Art. 23 cod procedura civila | Art. 25 cod procedura civila → |
|---|
Totuşi, nerespectarea obligaţiei de abţinere nu afectează valabilitatea hotărârii, ci atrage, cel mult, sancţiuni disciplinare pentru judecătorul respectiv. Dacă s-ar admite că intervine nulitatea hotărârii în situaţia în care judecătorul nu s-a abţinut, deşi trebuia să o facă, atunci s-ar ajunge la eludarea indirectă a dispoziţiilor legale potrivit cărora, sub sancţiunea decăderii, partea trebuie să propună recuzarea
Citește mai mult
într-un anumit termen.2. Judecătorul se poate abţine numai dacă în privinţa lui există un motiv de recuzare, dintre cele prevăzute în art. 27.
3. Abţinerea este propusă de judecător de îndată ce cunoaşte existenţa motivului de recuzare şi, faţă de caracterul imperativ al normei, oricând pe parcursul judecăţii.
4. Judecătorul care se află într-una din situaţiile de incompatibilitate prevăzute de art. 24, nu trebuie să se abţină conform art. 27 pct. 7, deoarece art. 27 pct. 7 are în vedere ipoteza în care nu s-a pronunţat încă o hotărâre în cauză însă judecătorul a lăsat să se întrevadă soluţia pe care o va da prin hotărârea finală sau printr-o încheiere interlocutorie, pe când incompatibilitatea intervine tocmai pentru că a fost pronunţată o hotărâre şi se urmăreşte să se evite ca după rejudecare să se dea aceeaşi soluţie.
într-o asemenea situaţie, pentru ca judecătorul să nu mai facă parte din complet, trebuie doar să se constate incompatibilitatea, printr-o încheiere dată de un complet compus prin includerea judecătorului sau a judecătorilor stabiliţi prin planificarea de permanenţă, conform art. 98 alin. (4)din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr. 387 din 22 septembrie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii. Completul de judecată astfel constituit va păstra cauza pentru judecată, în situaţia în care, în urma soluţionării incidentelor procedurale, se va stabili că judecătorul sau judecătorii cu privire la care s-au invocat incidentele procedurale nu pot participa la judecarea cauzei. Dacă judecata se amână, la termenul următor constituirea completului se face cu judecătorul de permanenţă planificat pentru acea zi.
5. In măsura în care fiecare judecător din cadrul instanţei se află într-una din situaţiile prevăzute de art. 27, se poate accepta ca toţi judecătorii unei instanţe să se abţină de la judecată.
Art. 5 din Legea 303/2004:
(2) Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să se abţină de la orice activitate legată de actul de justiţie în cazuri care presupun existenţa unui conflict între interesele lor şi interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a intereselor generale ale societăţii, cu excepţia cazurilor în care conflictul de interese a fost adus la cunoştinţă, în scris, colegiului de conducere al instanţei sau conducătorului parchetului şi s-a considerat că existenţa conflictului de interese nu afectează îndeplinirea imparţială a atribuţiilor de
Citește mai mult
serviciu.(3) Judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi şi personalul auxiliar de specialitate sunt obligaţi să dea, anual, o declaraţie pe propria răspundere în care să menţioneze dacă soţul, rudele sau afinii până la gradul al IV-lea inclusiv exercită o funcţie sau desfăşoară o activitate juridică ori activităţi de investigare sau cercetare penală, precum şi locul de muncă al acestora. Declaraţiile se înregistrează şi se depun la dosarul profesional.
Citiţi mai mult: legeaz.net/legea-303-2004-statutul-judecatorilor-procurorilor/art-5-incompatibilitati-si-interdictii
Citește mai mult
împiedicarea judecătorului de a soluţiona o anumită pricină.2. Incompatibilitatea este legată tot de compunerea completului, dar priveşte aspectul „calitativ" al compunerii.
3. Primul caz de incompatibilitate presupune că după ce judecătorul a pronunţat o hotărâre, a fost avansat la instanţa superioară căreia îi revine competenţa de a soluţiona apelul sau recursul declarat împotriva hotărârii.
Judecătorul este incompatibil pentru acest motiv indiferent dacă a pronunţat soluţia în fond sau în temeiul unei excepţii procesuale, întrucât s-a urmărit ca judecătorul să nu poată verifica, în calea de atac, legalitatea şi temeinicia propriei hotărâri.
4. Judecătorul care a pronunţat o hotărâre nu poate lua parte la judecarea aceleiaşi pricini în caz de rejudecare după casare.
Textul are în vedere situaţia casării cu trimitere nu şi pe aceea a casării cu reţinere spre rejudecarea fondului, caz în care judecătorii care au soluţionat calea de atac, admiţând-o, pot participa la judecarea fondului pentru că nu sunt incompatibili.
S-a spus că întrucât nu este obligatoriu ca aceiaşi judecători care au soluţionat recursul să rejudece şi fondul după casarea cu reţinere, s-ar putea imagina o ipoteză când ar exista incompatibilitate şi în caz de casare cu reţinere, anume dacă hotărârea casată a fost pronunţată de un judecător ce a fost ulterior avansat la instanţa de recurs şi care ar intra în completul ce ar urma să rejudece fondul, desigur altul decât cel care a casat hotărârea.
Impunând incompatibilitatea în caz de rejudecare după casarea cu trimitere, art. 24 nu face distincţie în privinţa soluţiei date de judecător. S-a decis că nu există incompatibilitate decât dacă judecătorul s-a pronunţat asupra fondului sau asupra unei alte probleme litigioase, nu şi atunci când s-a pronunţat asupra unei excepţii. Soluţia se impune întrucât numai judecătorul care s-a pronunţat în fond poate să pronunţe şi cu ocazia rejudecării aceeaşi soluţie, înlăturând în acelaşi timp viciile pentru care hotărârea a fost casată, astfel încât respectă şi caracterul obligatoriu al deciziei prin care s-a dispus casarea cu trimitere. Nu aceeaşi este situaţia judecătorului care s-a pronunţat pe cale de excepţie. Odată ce instanţa de control judiciar a stabilit, cu putere de lucru judecat, că excepţia a fost greşit admisă, acest judecător nu mai poate să admită din nou excepţia şi să pronunţe aceeaşi soluţie, pentru că ar încălca puterea de lucru judecat a hotărârii instanţei de control judiciar, ceea ce ar face ca hotărârea sa să fie din nou susceptibilă de casare.
5. Pentru a deveni incompatibil, în condiţiile art. 24 alin. (2), nu este suficient ca judecătorul să fi fost doar citat într-o asemenea calitate, ci este necesar ca el să fi fost efectiv audiat ca martor sau să-şi fi îndeplinit însărcinarea de expert sau arbitru.
Incompatibilitatea este firească întrucât ar însemna ca, altfel, judecătorul să-şi aprecieze propria depoziţie sau propriul raport de expertiză, ori legalitatea şi temeinicia hotărârii arbitrale pe care a pronunţat-o.
Acest caz de incompatibilitate trebuie înţeles în sensul că după ce a îndeplinit însărcinarea de arbitru o persoană a fost numită judecător, iar nu în sensul că în timp ce era judecător a fost şi arbitru, lucru pe care îl interzice, de altfel, şi art. 125 alin. (3) din Constituţie. Dacă s-ar admite că judecătorul poate fi şi arbitru, atunci ar trebui să se recunoască judecătorului şi posibilitatea de a fi în acelaşi timp expert, lucru care nu este cu putinţă.
6. Cauzele de incompatibilitate sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse prin analogie. Astfel:
- judecătorul care a fost avocat al uneia din părţi, în pricina pe care urmează să o soluţioneze, nu este incompatibil, dar poate fi recuzat;
- nu există incompatibilitate în cazul soluţionării căilor de atac de retractare (contestaţia în anulare şi revizuirea) pentru că judecătorul se află în faţa unei situaţii de fapt noi, pe care nu a avut-o în vedere cu ocazia primei judecăţi. Totuşi, dacă după admiterea contestaţiei sau a revizuirii, judecătorul ar fi pus în situaţia de a analiza din nou o cerere/cale de atac asupra căreia se mai pronunţase prin hotărârea supusă contestaţiei în anulare sau revizuirii, ar putea fi recuzat (sau ar trebui să se abţină) în condiţiile art. 27 pct. 7. Nici de această dată judecătorul nu ar fi incompatibil pentru că nu se află în niciuna din cele două cazuri prevăzute de art. 24 alin. (1).
în acelaşi exemplu, dacă după admiterea contestaţiei în anulare sau a revizuirii, s-ar rejudeca o cale de atac împotriva unei hotărâri date de judecător într-o etapă procesuală anterioară, el este incompatibil;
- judecătorul care a participat la judecarea recursului nu este incompatibil să participe la rejudecare după casarea cu reţinere, pentru că analizează alte aspecte decât cele ce au format obiectul recursului;
- judecătorul care a soluţionat un recurs fără să intre în cercetarea fondului nu este incompatibil să judece un nou recurs în aceeaşi pricină;
- nu este incompatibil judecătorul care este sesizat cu judecarea aceleiaşi cauze, dar nu în urma casării cu trimitere, ci prin introducerea unei noi cereri de chemare în judecată.
7. Asistentul judiciar nu este incompatibil.
Dacă în concepţia Codului (art. 36) acela care participă la deliberare cu vot consultativ nu poate fi recuzat şi nu se poate abţine pentru că şi-ar fi spus părerea cu privire la pricina care se judecă, pentru că el nu poate influenţa soluţia, iar scopul pentru care a fost instituită incompatibilitatea este tocmai de a-l îndepărta din complet pe cel care şi-a mai spus părerea în pricina respectivă, înseamnă că asistentul judiciar nu este incompatibil. Totuşi, de lege ferenda, ar trebui lămurită situaţia asistentului judiciar (ca de altfel, şi a magistratului-asistent) pentru că el participă la deliberare, chiar dacă numai cu vot consultativ, astfel încât, indirect, poate influenţa soluţia.
8. Pe parcursul judecăţii incompatibilitatea se invocă pe cale de excepţie.
Excepţia incompatibilităţii este o excepţie de procedură pentru că priveşte încălcarea regulilor referitoare la compunerea instanţei. Pentru că tinde la amânarea judecăţii, ca efect al admiterii sale, excepţia este dilatorie. Normele care reglementează incompatibilitatea sunt norme de organizare judiciară, imperative, întrucât nu se poate lăsa la latitudinea părţilor să decidă ca la judecată să participe un judecător incompatibil. Ca atare, excepţia este absolută şi poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice stare a pricinii. De vreme ce norma are caracter imperativ, sancţiunea care intervine pentru nerespectarea ei este nulitatea absolută.
Asupra excepţiei, atât în caz de admitere cât şi de respingere, instanţa se pronunţă printr-o încheiere, interlocutorie, care nu poate fi atacată decât odată cu fondul.
Dacă un judecător incompatibil a pronunţat o hotărâre în primă instanţă susceptibilă de apel, incompatibilitatea poate fi invocată pe calea apelului, iar dacă a fost incompatibil judecătorul care a judecat apelul, neregularitatea poate fi invocată pe calea recursului, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 1.
întrucât contestaţia în anulare şi revizuirea nu pot fi exercitate pentru motiv de incompatibilitate, înseamnă că din momentul în care hotărârea a rămas irevocabilă nu mai este cu putinţă sancţionarea acestei neregularităţi procedurale. Drept urmare, incompatibilitatea judecătorului care a soluţionat un recurs nu poate fi sancţionată.
Cerere de revizuire
1. Dispoziţiile art. 24 C. proc. civ. nu se aplică în situaţia în care un judecător din completul de rejude-care a cauzei în fond a participat la soluţionarea contestaţiei în anulare împotriva unei cereri de revizuire respinse, deoarece acestea sunt căi extraordinare de atac prin care se invocă situaţii noi asupra cărora acel judecător nu s-a pronunţat anterior. - T. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 520/1996, Revista română de drept nr. 10/1996, p. 69.
2. împrejurarea că la soluţionarea cererii de revizuire a participat un judecător care a
Citește mai mult
făcut parte din completul care a pronunţat decizia a cărei revizuire se solicită, nu constituie un motiv de nelegalitate a hotărârii întrucât incompatibilitatea unui judecător este limitată numai la cazurile limitativ prevăzute de art. 24 C. proc. civ. - Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 3910/1998, B.J./1998, p. 86.Declinare de competenţă
Faptul că unul dintre judecătorii fondului s-a pronunţat asupra competenţei materiale a instanţei (de-clinându-se competenţa printr-o hotărâre ce ulterior a fost desfiinţată) nu constituie motiv de incompatibilitate, deoarece discutarea competenţei nu implică examinarea fondului şi deci nu se pune problema de a se fi pronunţat anterior asupra soluţiei. - Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ, decizia nr. 158/1994, B.J./1994, p. 557.
Incompatibilitate. încheiere premergătoare
1. Pentru a deveni incompatibil judecătorul trebuie să fi pronunţat o hotărâre prin care se dezleagă o problemă litigioasă, de natură să dezînvestească instanţa. Aşadar, nu devine incompatibil judecătorul care a pronunţat, în timpul procesului, doar o încheiere preparatorie, prin care nu s-a rezolvat o situaţie juridică. - Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 787/1987, Revista română de drept nr. 1/1988, p. 68.
2. Pronunţarea unei încheieri premergătoare la instanţa de fond, prin care s-a dispus suspendarea soluţionării cauzei, în baza dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., nu atrage incompatibilitatea judecătorului de a soluţiona pricina în calea de atac. - C.A. Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 1225/2001, Practică judiciară civilă pe anii2001-2002, p. 476.
Incompatibilitate - recuzare
Soluţionarea de către un judecător a unei cauze în care una din autorităţile pârâte este chiar curtea de apel în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea atrage incidenţa dispoziţiilor art. 27 pct. 1 C. proc. civ. din care rezultă că judecătorul este incompatibil să judece o pricină în care i se poate imputa că ar avea vreun interes.
împrejurarea că recurentul reclamant nu a formulat în faţa instanţei de fond cerere de recuzare sau de strămutare a cauzei nu-l împiedică pe acesta să formuleze o astfel de critică în faţa instanţei de recurs. -înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1592/2006, Buletinul Casaţiei nr. 3/2006, p. 52.
Notă - Motivarea instanţei este nelegală. Art. 27 pct. 1 consacră un caz de recuzare a judecătorului, cazurile de incompatibilitate fiind doar cele înscrise în art. 24.
Faţă de dispoziţiile art. 29 alin. (1), partea era decăzută din dreptul de a mai invoca în recurs faptul că judecătorul din primă instanţă ar fi fost interesat în judecarea pricinii. Dacă avea o bănuială în acest sens, trebuia să ceară strămutarea.
Procese distincte
1. Incompatibilitatea operează, potrivit art. 24 C. proc. civ., numai în cazul judecării unei pricini de către acelaşi judecător, în faze procesuale diferite, dar în acelaşi proces. Prin urmare, completul de
judecată care a soluţionat apelul într-un prim proces, având drept obiect rezoluţiunea unui contract de vânzare-cumpărarea cu clauză de întreţinere, poate judeca apelul într-un nou proces purtat între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi contract, dacă situaţia de fapt dedusă judecăţii este alta decât cea cu care instanţa fusese învestită în primul litigiu. - C.A. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1401/2002, Practică judiciară civilă pe anii 2001-2002, p. 474.
2. Judecătorul care a mai soluţionat un apel în care a figurat Consiliul local Giurgiu nu este incompatibil să judece un al doilea apel privitor la aceeaşi parte, câtă vreme cel de-al doilea apel nu este soluţionat ca efect al rejudecării după casarea cu trimitere. - C.A. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 2007/2002, nepublicată.
2. „Cu prilejul analizării cererii de intabulare judecătorul nu urmăreşte să stabilească drepturi potrivnice între anumite persoane titulare de drepturi reale. El face doar o analiză a condiţiilor impuse de lege pentru a dispune
Citește mai mult
intabularea, iar dacă va constata că aceste condiţii nu sunt îndeplinite, va putea dispune respingerea cererii.Judecătorul de carte funciară chemat să execute o hotărâre pe care a pronunţat-o participând la activitatea de judecată nu se găseşte în situaţia de incompatibilitate prevăzută de art. 24 din Codul de procedură civilă, întrucât, cu prilejul executării, el nu face o nouă judecată.” - O. Haneş, nota (II) la decizia civilă nr. 1135/1998, T. Sibiu, Dreptul nr. 6/1999, p. 143-145.
3. „Judecătorul care a emis, prin ordonanţă, somaţia de plată devine incompatibil să judece cererea în anulare, întrucât, chiar specială, această cerere constituie, în sens larg, o cale de atac ...
Nu este lipsit de interes, credem, că, în cazul soluţionării cererii în anulare de către acelaşi judecător care a judecat şi somaţia de plată, ar putea să apară coliziuni cu prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care consacră dreptul la un judecător imparţial. Cât timp un judecător s-a pronunţat o dată, în dispozitiv apărând motivele deciziei sale, iar această hotărâre este din nou obiectul unei dezbateri judiciare, justiţiabilul are motive obiective, serioase şi „legitime” de a se teme că acel judecător va stărui în opina sa şi va reitera soluţia pronunţată deja.” -1. Deleanu, Gh. Buta, Procedura somaţiei de plată. Doctrină şi jurisprudenţă, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 209.
Prin Decizia nr. II din 15 ianuarie Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite, a 2007, nepublicată, înalta Curte de admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi a stabilit că judecătorul care soluţionează fondul cauzei nu devine incompatibil să soluţioneze cererea de revizuire sau contestaţia în anulare.
- Constituţia României, art. 124 alin. (2) - Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.
- Legea nr. 115/1996 privind declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere, art. 16 alin. (2) -Judecătorii şi procurorul care au făcut parte din comisia de cercetare nu pot participa la judecată.
- Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, art. 105
Citește mai mult
alin. (l)şi(2)(1) Magistraţilor le este interzis să participe la judecarea unei cauze, în calitate de judecător sau procuror:
a) dacă sunt soţi sau rude până la gradul IV inclusiv între ei;
b) dacă ei, soţii sau rudele lor
până la gradul IV inclusiv au vreun interes în cauză.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi magistratului care participă, în calitate de judecător sau procuror, la judecarea unei cauze în căile de atac, atunci când soţul sau ruda până la gradul IV inclusiv a magistratului a participat, ca judecător sau procuror, la judecarea în fond a acelei cauze.
- Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, art. 49 alin. (2) - împotriva hotărârilor prevăzute la alin. (1) se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Competenţa soluţionării recursului aparţine Completului de 9 judecători al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Din Completul de 9 judecători nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al Magistraturii şi judecătorul sancţionat disciplinar.
I. Incompatibilitate
1. Caracterul normei. Dispoziţiile art. 24 C. proc. civ., referitoare la incompatibilitate, sunt de natură imperativă, astfel că nerespectarea lor duce la nulitatea absolută a hotărârii pronunţate şi poate fi invocată atât de părţi, cât şi din oficiu, în orice stare a procesului (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 595/1976, în C.D. 1976, p. 227);
2. Primă instanţă şi apel. 1) întrucât unul din judecătorii care au soluţionat apelul a pronunţat şi sentinţa atacată, decizia tribunalului a fost dată de un complet nelegal constituit, fiind lovită de
Citește mai mult
nulitate şi va fi casată în temeiul art. 304 pct. 1 C. proc. civ. (C.A. Suceava, secţia civilă, decizia nr. 481/1999);2) Constatând că unul din judecătorii care au soluţionat cauza în primă instanţă a pronunţat şi hotărârea apelată, recursul urmează a se admite, casân-du-se hotărârea cu trimitere spre rejudecare la instanţa de apel (C.A. Piteşti, secţia civilă, decizia nr. 1032/1998, în C.P.). 1998, p. 63).
Notă: Soluţia este eronată în ceea ce priveşte casarea cu trimitere spre rejudecare (instanţa de recurs trebuia să caseze cu reţinere), având în vedere că nerespectarea dispoziţiilor referitoare la incompatibilitate nu se încadrează în vreunul din cazurile în care curţile de apel şi tribunalele casează cu trimitere. Nu se poate pune semnul egalităţii între situaţia în care la judecată a participat un judecător incompatibil şi situaţia când instanţa a pronunţat hotărârea fără a intra în cercetarea fondului;
3) Este incompatibil judecătorul care a participat la judecata în apel şi care se pronunţase asupra acţiunii printr-o sentinţă dată într-un prim ciclu procesual, ulterior desfiinţată cu trimiterea cauzei spre rejudecare (C.A. Cluj, secţia civilă, decizia nr. 109/1999);
3. Fond şi recurs. Există incompatibilitate pentru un judecător al instanţei supreme de a soluţiona un recurs, dacă s-a pronunţat şi asupra fondului cauzei într-un proces (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1949/1980, în C.D. 1980, p. 169);
4. Partaj. Admitere în principiu.
1) Dispoziţiile art. 24 C. proc. civ. se aplică şi cu privire la încheierea de admitere în principiu a cererii de partaj, deoarece, prin aceasta este dezlegată o problemă litigioasă, iar asupra celor hotărâte instanţa nu mai poate reveni. Aşadar, judecătorul care a pronunţat la prima instanţă încheierea de admitere în principiu nu mai poate participa la judecata cauzei în apel (C.A. laşi, secţia civilă, decizia nr. 900/1997, în C.P.J. 1997, p. 54);
2) Dispoziţiile art. 24 C. proc. civ. referitoare la incompatibilitate trebuie aplicate şi cu privire la încheierea de admitere în principiu a acţiunii de ieşire din indiviziune, deoarece prin ea se
dezleagă o problemă litigioasă. Aşadar, judecătorul care a pronunţat o hotărâre de ieşire din indiviziune, ulterior casată, nu mai poate să participe, cu ocazia rejudecării, la soluţionarea cauzei în niciuna din cele două faze pe care le parcurge procesul - încheierea de admitere în principiu şi hotărârea finală (Trib. Jud. Timiş, secţia civilă, decizia nr. 1432/1978, în R. R. D. nr. 4/1979, p. 53);
5. Rejudecarea apelului după casarea cu trimitere. Indiferent de împrejurarea că una şi aceeaşi curte de apel a avut competenţa, dată de modificările aduse Codului de procedură civilă, de a judeca una şi aceeaşi pricină atât ca instanţă de recurs, cât şi ca instanţă de trimitere a rejudecării apelului, sunt incidente dispoziţiile art. 24 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare.
Cu alte cuvinte, în cazul concret judecătorii care au pronunţat decizia de casare dată în recurs au devenit incompatibili a soluţiona apelul, astfel încât hotărârea obiect al recursului de faţă a fost dată de o instanţă care nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, ceea ce constituie cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. (I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 5291/2005, în B.J. - Bază de date);
II. Lipsa incompatibilităţii
6. Soluţionare pe cale de excepţie. Rejudecare pe fond. Nu este caz de incompatibilitate când judecătorul a soluţionat cauza pe temeiul unei excepţii procesuale, iar prin casarea cu trimitere s-a dispus judecarea fondului pricinii.
în concret, unul din judecătorii curţii de apel a participat la darea hotărârii ulterior casate, hotărâre prin care s-a statuat că acţiunea reclamantului este prematură, deci inadmisibilă, după care a luat parte la pronunţarea deciziei atacate prin prezentul recurs, decizie care a rezolvat fondul cauzei (I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 3202/2005, în B.J. - Bază de date);
7. încheiere preparatorie. 1) Nu
devine incompatibil judecătorul care a pronunţat în cursul procesului doar o încheiere preparatorie, prin care a amânat judecata pentru necitarea corectă a uneia din părţi (C.A. Craiova, secţia civilă, decizia nr. 5287/1999);
2) Potrivit art. 24 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul care a pronunţat o hotărâre dată într-o pricină nu poate lua parte nici la judecata aceleiaşi pricini în recurs şi nici la rejudecarea după casare. Pentru a deveni însă incompatibil, judecătorul trebuie să fi pronunţat o hotărâre prin care se dezleagă o problemă litigioasă, de natură să dezînvestească instanţa. Aşadar, nu devine incompatibil judecătorul care a pronunţat în cursul proce-
sului doar unele încheieri ce au caracter preparator (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1985/1978, în I.C. Mihuţă, Repertoriu III, p. 291, nr. 72. în acelaşi sens: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 627/1975, în I.C. Mihuţă, Repertoriu
II, p. 366, nr. 86; decizia nr. 787/1987, în R.R.D. nr. 1/1988, p. 68);
8. Completarea hotărârii. Faptul că acelaşi judecător a soluţionat cererea principală şi, ulterior, a soluţionat cererea accesorie privind cheltuielile de judecată, pe calea procedurii speciale prevăzute la art. 2812 C. proc. civ., nu constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 24 şi urm. C. proc. civ. (C.A. Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 5037/2004, în B.J. 2004, p. 276)-,
9. Contestaţie în anulare. Nu există incompatibilitate pentru judecătorii care, fără să analizeze fondul cauzei, în cadrul contestaţiei în anulare, verifică doar dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 317 şi art. 318 C. proc. civ. în momentul în care se constată îndeplinite aceste condiţii, iar instanţa, admiţând contestaţia, fixează termen pentru rejudecarea recursului, judecătorii care au participat iniţial la judecata recursului nu mai pot face parte din completul de judecată (C.A. Suceava, încheierea din 19 februarie 1998);
10. Revizuire. împrejurarea că, la soluţionarea cererii de revizuire, a participat un judecător care a făcut parte din completul care a pronunţat decizia a cărei revizuire se solicită, nu constituie un motiv de nelegalitate a hotărârii, deoarece incompatibilitatea este limitată la cazurile prevăzute de art. 24 C. proc. civ., neputându-se extinde la situaţiile în care obiectul judecăţii îl constituie soluţionarea unei cereri de retractare a hotărârii (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 3910/1998, în B.J., Bază de date);
11. Căi extraordinare de retractare.
Nu există incompatibilitate în cazul soluţionării căilor extraordinare de retractare, în caz de soluţionare a unui recurs în aceeaşi pricină (dacă nu s-a pronunţat asupra fondului) şi nici în caz de rejudecare după casarea cu reţinere (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 543/1980, în C.D. 1980, p. 167);
12. Revizuire. Contestaţie în anulare. înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, admiţând recursul în interesul legii privind aplicarea dispoziţiilor art. 24 din Codul de procedură civilă, a stabilit:
„Judecătorul care soluţionează fondul cauzei nu devine incompatibil să soluţioneze cererea de revizuire sau contestaţie în anulare." (I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 11/2007, pronunţată în şedinţa publică din 15 ianuarie 2007);
13. Ordonanţă preşedinţială. Când judecătorul a soluţionat anterior un proces între aceleaşi părţi, pe calea
ordonanţei preşedinţiale, el nu este incompatibil să judece cererea introdusă potrivit dreptului comun, deoarece nu este întrunită condiţia participării la „judecata aceleiaşi pricini" (C.A. Braşov, secţia civilă, decizia nr. 384/R/1994, în C.P.J. 1994-1998, p. 103);
14. încheiere de suspendare.
întrucât nu s-a ajuns la o a doua judecată a pricinii, deoarece reclamantul a optat pentru aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi a cerut suspendarea, instanţa, luând doar act de poziţia procesuală a părţii fără a avea vreo posibilitate de a o cenzura, nu s-a pronunţat în niciun fel asupra pretenţiilor deduse judecăţii. Acesta fiind singurul aspect de procedură analizat de instanţa de apel, nu se poate susţine că au fost încălcate normele conţinute de art. 24 alin. (1) C. proc. civ., pentru a fi atrasă în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 1 C. proc. civ. (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 455/2002);
15. Procese distincte. 1) Nu există o situaţie de incompatibilitate dacă este vorba despre două procese distincte între părţi, având ca obiect rezoluţiunea aceluiaşi contract, întrucât judecătorul a fost învestit în al doilea proces cu o situaţie de fapt nouă, alta decât cea dedusă judecăţii în cadrul primului proces, soluţionat în mod definitiv, cea de-a doua acţiune în rezoluţiune vizând exclusiv raporturile dintre părţi de după soluţionarea primei acţiuni în rezoluţiune (C.A. Bucureşti, decizia nr. 1401/2002, secţia a IV-a civilă, în C.P.J.C. 2001-2002, p. 476);
2) Nu se poate reţine că judecătorul era incompatibil, câtă vreme se pronunţase doar în primă instanţă, în două acţiuni în revendicare îndreptate împotriva unor pârâţi diferiţi, iar nu în apel, în recurs sau în caz de rejudecare după casare (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 261/2000);
3) Nu există incompatibilitate dacă un judecător al primei instanţe participă la soluţionarea unei acţiuni în sensul respingerii ei ca nefondată, iar ulterior, după rămânerea definitivă a hotărârii, participă la soluţionarea unei a doua acţiuni care este respinsă pe motiv că există autoritate de lucru judecat, între aceleaşi părţi, existând totodată identitate de obiect şi cauză. Aceasta deoarece dispoziţiile art. 24 C. proc. civ., fiind de strictă interpretare şi referindu-se la incompatibilitatea judecătorului care, după ce a pronunţat o hotărâre într-o pricină, nu mai poate lua parte la judecarea ei în recurs ori la rejudecarea după casare, nu pot fi extinse la o atare situaţie (Trib. Jud. Botoşani, secţia civilă, decizia nr. 28/1981, în R.R.D. nr. 9/1981, p. 68);
4) Faptul că un judecător a participat, cu ani în urmă, la soluţionarea unui proces de tulburare a posesiei nu-l face incompatibil să ia parte la judecarea unei noi cauze, de aceeaşi natură, ce se poartă între aceleaşi părţi, referitoare la fapte independente de acelea care au
dus la declanşarea primului proces (Trib. Jud. Satu Mare, secţia civilă, decizia nr. 432/1972, în R.R.D. nr. 9/1973, p. 156);
16. Excepţia de necompetenţă.
Faptul că unul dintre judecătorii fondului s-a pronunţat asupra competenţei materiale a instanţei (declinându-se competenţa printr-o hotărâre ce ulterior a fost desfiinţată) nu constituie motiv de incompatibilitate, deoarece discutarea competenţei nu implică examinarea fondului şi, deci, nu se pune problema de a se fi pronunţat anterior asupra soluţiei (C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 158/1994, în
B.J. 1994, p. 557);
17. Casare cu reţinere. în cazul casării cu reţinere, în vederea rejudecării fondului, judecătorii care s-au pronunţat asupra recursului judecă ei înşişi fondul, nefiind incompatibili (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 54/1980, în C.D. 1980, p. 167);
18. Al doilea recurs în aceeaşi cauză.
Dacă unul dintre judecători a participat la pronunţarea unei decizii prin care s-a admis recursul şi s-a casat cu trimiterea cauzei spre rejudecare, acesta nu este incompatibil de a mai participa în completul ce urmează a soluţiona recursul declarat împotriva hotărârii pronunţate cu ocazia rejudecării fondului după prima casare (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2363/1993, în B.J. 1993, p. 137).
1. Competenţă teritorială relativă.
1) Competenţa teritorială prevăzută în art. 5-12 C. proc. civ. nu are caracter absolut, ci relativ. Competenţa relativă presupune posibilitatea derogării, prin acordul expres sau tacit al părţilor, de la norma care o stabileşte. în cazul în care este vorba despre o necompetenţă relativă, excepţia poate fi invocată numai de pârât şi numai la prima zi de înfăţişare, ceea ce înseamnă înainte de intrarea în cercetarea fondului. Dacă instanţa intră în cercetarea fondului pricinii, se presupune că pârâtul a achiesat la competenţa instanţei şi a fost
Citește mai mult
de acord să se judece. Ridicarea excepţiei de necompetenţă teritorială relativă de către pârât la un alt termen de judecată, după ce instanţa a efectuat cercetarea judecătorească, nu mai poate fi primită, iar instanţa sesizată este obligată să soluţioneze cauza în fond (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2543/1995, în B.J. 1995, p. 97).Notă: Motivarea acestei soluţii nu este foarte exactă, deoarece, în speţă, nu este vorba despre o achiesare tacită a pârâtului, ci despre decăderea lui din dreptul de a ridica excepţia de necom-petenţă teritorială relativă, ştiut fiind că, în cazul nerespectării termenelor
procedurale legale peremptorii (termenul de invocare a excepţiei în discuţie, adică prima zi de înfăţişare) intervine sancţiunea decăderii.
De asemenea, mai subliniem că, în actuala reglementare, excepţia de necompetenţă relativă trebuie invocată de către pârât, sub sancţiunea decăderii, prin întâmpinare, iar numai în acele cazuri de excepţie în care întâmpinarea nu este obligatorie, precum şi atunci când pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat excepţia de necompetenţă relativă poate fi invocată la prima zi de înfăţişare. Deşi art. 118 alin. (2)
C. proc. civ. (care prevedea expres sancţiunea decăderii) a fost abrogat prin Legea nr. 219/2005 pentru aprobarea
O.U.C. nr. 138/2000, sancţiunea este aceeaşi, în temeiul art. 103 alin. (1)
C. proc. civ., conform căruia neîndepli-nirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea. Or, potrivit art. 136 C. proc. civ., excepţiile care nu sunt de ordine publică - aşa cum este şi excepţia de necompetenţă relativă - trebuie propuse în condiţiile art. 115, adică prin întâmpinare, iar aceasta trebuie depusă la dosar, potrivit art. 114' alin. (2), cel mai târziu cu 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată;
2) în principiu, normele competenţei teritoriale în procesele privind bunurile sunt de natură dispozitivă (de ordine privată), nesocotirea lor atrăgând necompetenţă relativă a instanţei. Ca o derogare de la acest principiu, legea declară însă absolută competenţa teritorială în procesele ce privesc persoanele, precum şi pe cele privitoare la bunurile imobile, succesiuni şi altele. în situaţiile în care competenţa teritorială nu are caracter imperativ şi, deci, nu este absolută, instanţa judecătorească nu este îndreptăţită să-şi decline competenţa din oficiu, ci numai la cererea părţilor (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1376/1976, în I.C. Mihuţă, Repertoriu III, p. 278);
3) Competenţa teritorială reglementată de art. 5 C. proc. civ. are caracter relativ, astfel că, prin acordul lor expres sau tacit, părţile pot să deroge de la această dispoziţie legală. Ca atare, instanţa nu poate să ridice din oficiu această excepţie şi să-şi decline competenţa. Numai dacă partea în drept invocă excepţia de necompetenţă teritorială, instanţa, constatând că este fondată această excepţie, este datoare să-şi decline competenţa (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 85/1986, în
C.D. 1986, p. 171).
Notă: La situaţia din speţă, soluţia instanţei supreme este greşită. Reclamanta solicitase să se stabilească la ea
domiciliul minorei, iar pârâtul să fie obligat la plata unei pensii de întreţinere în favoarea acesteia, introducând cererea la instanţa de la domiciliul ei. Competenţa teritorială se determină în raport cu cererea principală, deci cea referitoare la stabilirea domiciliului minorei, adică aparţine instanţei de la domiciliul pârâtului. Fiind vorba de o cerere referitoare la persoane, iar nu la bunuri, competenţa teritorială este absolută, concluzie desprinsă din art. 159 pct. 3 C. proc. civ., combinat cu art. 19 C. proc. civ., ultimul interpretat per a contrario.
Soluţia instanţei supreme este criticabilă şi sub un alt aspect. Ar rezulta că, în concepţia instanţei supreme, dacă pârâtul nu invocă necompetenţă teritorială, se poate vorbi de o convenţie tacită a părţilor de a deroga de la normele dispozitive privitoare la instanţa competentă teritorial. în realitate, convenţia la care se referă art. 19 C. proc. civ. nu poate fi decât expresă. Când pârâtul nu invocă, în termen, excepţia de necompetenţă teritorială, el este decăzut din dreptul de a o mai invoca, deoarece, în cazul neres-pectării termenelor legale peremptorii intervine sancţiunea decăderii. A accepta că suntem totuşi în prezenţa unei convenţii tacite a părţilor, prin care să se proroge competenţa unei alte instanţe, înseamnă a admite posibilitatea ca, ulterior, în aplicarea regulii mutus consensus, mutus disensus, părţile să convină ca pricina să fie soluţionată de instanţa competentă teritorial potrivit dreptului comun, iar o astfel de convenţie ar putea fi chiar tacită (spre exemplu, pârâtul invocă tardiv excepţia de necompetenţă teritorială relativă, iar reclamantul nu se va opune);
4) Când, prin convenţie, părţile au stabilit o anumită instanţă care să rezolve neînţelegerile dintre ele, partea trebuie să sesizeze acea instanţă (C.A. Bucureşti
I, 26 februarie 1890, Em. Dan, Codul adnotat, p. 46, nr. 5);
2. Invocarea necompetenţei teritoriale relative. Prin invocarea în termen a excepţiei relative de necompetenţă teritorială, pârâta a împiedicat prorogarea convenţională de competenţă ce ar fi putut opera în favoarea Tribunalului Bucureşti, în temeiul art. 19 C. proc. civ. (C.A. Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 192/A/2005, în
O. Spineanu-Matei, Proprietate intelectuală, p. 50).
3. Alegere de domiciliu. Alegerea de domiciliu într-o localitate, fără a se indica o anume persoană însărcinată a reprezenta partea, este numai atributivă de competenţă. Dacă alegerea de domiciliu s-a stipulat în interesul ambelor părţi, nu este permis uneia dintre ele să acţioneze pe cealaltă parte în alt loc decât cel indicat în convenţie (C.A. Galaţi I, 7 decembrie 1889, Em. Dan, Codul adnotat, p. 47, nr. 11);
4. Competenţa materială. Competenţa materială expres stabilită de lege fiind de natură imperativă, dispoziţiile cu privire la această competenţă nu pot fi înlăturate prin consensul sau achiesarea părţilor (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 188/1955, în C.D. 1955, p. 108).