Art. 20 cod procedura civila
| Comentarii |
|
Art. 20
Există conflict de competenţă:
1.când două sau mai multe instanţe se declară deopotrivă competente să judece aceeaşi pricină;
2.când două sau mai multe instanţe s-au declarat necompetente de a judeca aceeaşi pricină.
codul de procedură civilă actualizat prin:Legea 202/2010 - privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, Monitorul Oficial 714/2010;
| ← Art. 19 cod procedura civila | Art. 21 cod procedura civila → |
|---|
1. Instanţe judecătoreşti. Procedura regulatorului de competenţă funcţionează numai atunci când conflictul s-a ivit între diferitele categorii de instanţe judecătoreşti, iar nu şi în cazul posibilelor conflicte între diferitele secţii ale aceleiaşi instanţe sau între două complete de judecată ale aceleiaşi instanţe (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 302/2002, în B.J., Bază de date);
2. Tripla identitate. 1) Pentru a exista conflict pozitiv de competenţă trebuie ca instanţele să fi fost învestite cu aceeaşi pricină, şi anume să existe identitate de părţi, de obiect şi
Citește mai mult
de cauză (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 235/1999, în B.J., Bază de date);2) Pentru a exista conflict pozitiv de competenţă, instanţele trebuie să fie învestite să judece aceeaşi pricină, deci trebuie să existe identitate de părţi, de obiect şi de cauză. Nu există identitate de părţi între două contestaţii, prima fiind formulată de direcţia serviciilor publice şi semnată de director, iar cea de a doua
fiind formulată de consiliul local şi semnată de primar. Este adevărat că între cele două pricini există o strânsă legătură, însă aceasta se poate rezolva la instanţa de fond prin conexarea contestaţiilor (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 235/1999);
3. Declinări nereciproce. Nu există conflict de competenţă în situaţia în care declinările de competenţă între instanţe nu au caracter reciproc, ca atunci când prima instanţă sesizată îşi declină competenţa în favoarea unei a doua instanţe şi aceasta, la rândul său, îşi declină competenţa în favoarea unei a treia instanţe, care însă nu se pronunţase în nici un fel asupra competenţei sale (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 258/1955, în C.D. 1955, p. 182);
4. Declinări reciproce. Există conflict negativ de competenţă în cazul în care tribunalul a desfiinţat sentinţa judecătoriei şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea curţii de apel iar curtea de apel a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea judecătoriei (C.A. Bucureşti, secţia de contencios administrativ, sentinţa nr. 1077/1998);
5. Declinări reciproce sub imperiul unor norme de procedură diferite. Deşi prevederile art. 20 pct. 2 C. proc. civ., privitoare la condiţiile legale ale conflictului negativ de competenţă, nu o prevăd expres, este subînţeles că pentru naşterea unui asemenea conflict este necesar ca declinările reciproce de competenţă să aibă loc sub imperiul aceleiaşi reglementări legale, deci prin raportare la dispoziţii ale legii având acelaşi conţinut la momentul intervenirii fiecăreia dintre declinările reciproce.
Când însă o instanţă îşi declină competenţa în favoarea alteia în temeiul unei dispoziţii legale, iar aceasta, la rândul ei, îşi declină competenţa în favoarea primeia, invocând reglementări legale noi, intervenite ulterior primei declinări de competenţă, nu s-ar mai putea considera că există conflict negativ de competenţă, ci doar o îndeplinire de către instanţa în urmă sesizată a obligaţiei de a pune în aplicare noile prevederi ale legii (C.A. Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, sentinţa nr. 77/DC/2005, în Jurisprudenţă naţională 2004-2005, p. 218);
6. Conflict pozitiv actual/inactual.
Conflictul trebuie socotit actual dacă împotriva încheierii de respingere a excepţiei de necompetenţă sau a excep-
ţiei de litispendenţă nu există posibilitatea de a se exercita separat calea de atac a recursului, ci numai odată cu recursul împotriva hotărârii de fond. Aşa fiind, din momentul respingerii excepţiei declinatorii (excepţiei de necompetenţă sau, după caz, excepţiei de litispendenţă), se creează situaţia anormală ca aceeaşi pricină să fie judecată de către două instanţe. Dimpotrivă, conflictul de competenţă nu este încă actual atunci când numai o instanţă s-a declarat competentă să judece o cauză, în timp ce cealaltă instanţă, în faţa căreia s-a ridicat excepţia de necompetenţă, nu a soluţionat încă această problemă din cauza efectuării unor probe (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 432/1953, în Justiţia nouă nr. 5/1953, p. 680);
7. Instanţa supremă şi o altă instanţă.
1) Nu există conflict negativ de competenţă între Curtea Supremă de Justiţie şi o altă instanţă, aceasta din urmă având obl igaţia de a se conforma soluţiei prin care instanţa supremă şi-a declinat competenţa în favoarea ei (C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 5/1994, în B.J. 1994, p. 645);
2) în cazul în care, existând un conflict de competenţă între o instanţă inferioară şi instanţa supremă, dacă se stabileşte competenţa în favoarea instanţei cu care instanţa supremă se află în conflict, hotărârea instanţei supreme constituie, în acelaşi timp, declinatorde competenţă şi regulator de competenţă (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 411/1961, în C.D. 1961, p. 361);
3) în cazurile în care o secţie a Curţii Supreme de Justiţie stabileşte că o instanţă şi-a declinat greşit competenţa
în favoarea sa, ea trimite cauza instanţei competente, fără ca Secţiile Unite să mai fie chemate a se pronunţa (C.S.J., Secţiile Unite, încheierea nr. 5/1994, în Dreptul nr. 12/1994, p. 57).
Este posibil acest lucru în caz de competenţă teritorială alternativă, când reclamantul sesizează cu aceeaşi pricină toate instanţele deopotrivă competente.
Pentru a se ivi conflictul de competenţă, trebuie ca toate instanţele să fie competente. Dacă una dintre instanţe este necompetentă se va invoca, mai întâi, excepţia de necompetenţă. Numai în cazul în care excepţia este respinsă se
Citește mai mult
pune problema conflictului de competenţă.2. Particularităţile enunţate conduc la concluzia că, practic, pricinile identice se află în etapa judecăţii în primă instanţă. Un argument în plus îl oferă art. 290 care, atunci când apelurile făcute împotriva aceleiaşi hotărâri au fost repartizate la secţii deosebite, îl obligă pe preşedintele ultimei secţii învestite să dispună trimiterea apelului la secţia cea dintâi învestită. Este exclusă astfel, posibilitatea apariţiei unui conflict de competenţă în etapa apelului. Şi, faţă de dispoziţiile art. 316, soluţia este valabilă şi pentru recurs.
3. Când ambele instanţe competente sunt învestite cu cereri identice, ar putea fi invocată şi excepţia de litispendenţă. Dacă se respinge această excepţie, nu apare conflictul de competenţă deoarece pentru soluţionarea excepţiei de litispendenţă se verifică numai tripla identitate impusă de art. 1201 C. civ., nu şi competenţa.
4. Acest incident procedural presupune ca fiecare dintre instanţe să se declare competentă, respingând prin încheiere excepţia de necompetenţă. 5. în tăcerea legiuitorului, care nu se referă la caracterul şi felul hotărârii prin care instanţele s-au declarat competente, aşa cum o face în cazul conflictului negativ, apreciem că apare un conflict pozitiv de competenţă în momentul în care se dă ultima încheiere prin care se respinge excepţia de necompetenţă.
în acest caz, obligaţiile pe care le impune art. 21 revin instanţei care s-a pronunţat ultima.
6. Conflictul negativ de competenţă apare atunci când două sau mai multe instanţe sau organe cu activitate jurisdicţională se declară necompetente să soluţioneze aceeaşi pricină, dedinându-şi reciproc competenţa.
Pentru a exista conflict negativ de competenţă, se cer a fi îndeplinite mai multe condiţii:
- instanţele sau organele cu activitate jurisdicţională să-şi decline competenţa în legătură cu aceeaşi pricină;
; jurisdicţiile să se fi declarat necompetente prin hotărâri irevocabile.
întrucât conflictul apare în momentul în care hotărârile de declinare a competenţei devin irevocabile, înseamnă că el nu trebuie să fie constatat chiar prin hotărârea de declinare, întrucât este posibil ca această hotărâre să fie casată în recurs.
Instanţa a cărei hotărâre a rămas ultima irevocabilă, va constata prin încheiere conflictul de competenţă şi va proceda în sensul dispoziţiilor art. 21;
- declinările de competenţă să fie reciproce, pentru că numai astfel are loc o întrerupere a cursului judecăţii. Dacă, de exemplu, instanţa „A" declină competenţa în favoarea instanţei „B" şi aceasta din urmă îşi declină competenţa în favoarea instanţei „C", nu se poate vorbi de un conflict de competenţă;
- cel puţin una dintre jurisdicţii să fie competentă să soluţioneze pricina, pentru că altfel instanţa învestită cu judecarea conflictului de competenţă va trimite dosarul, administrativ, instanţei pe care o consideră competentă. La rândul său, aceasta îşi poate verifica competenţa, nefiind ţinută, asemenea instanţelor aflate în conflict, de hotărârea instanţei superioare.
7. Poate să apară un conflict de competenţă în situaţia în care cauza este trimisă pe cale administrativă unei anumite instanţe, iar nu prin declinare?
De pildă, în condiţiile art. II alin. (3) din Legea nr. 195/2004, de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, recursurile prevăzute la alin. (1) şi (2), a căror admisibilitate în principiu nu a fost examinată până la data intrării în vigoare a legii, se scot de pe rol şi se trimit, pe cale administrativă, instanţelor devenite competente să le judece. De asemenea, art. II alin. (4) din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, dispune că în cazurile prevăzute la alin. (l)-(3), trimiterea dosarelor se va face, pe cale administrativă, instanţelor devenite competente să le judece.
Desigur că, instanţa căreia dosarul îi este trimis pe cale administrativă îşi poate verifica propria competenţă, şi să restituie pricina instanţei de la care l-a primit. în acest caz însă, nu apare un conflict de competenţă „clasic", a cărui rezolvare să se facă în condiţiile art. 22, pentru că trimiterea administrativă, chiar dacă are drept consecinţă dezînvestirea instanţei, nu înseamnă o declinare de competenţă, susceptibilă de recurs. O astfel de măsură apare în situaţii tranzitorii, reglementarea ei având menirea de a înlătura „o gravă disfuncţie în sistemul judiciar ... consecinţa fiind prelungirea duratei proceselor dincolo de limitele rezonabile cerute de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de tratatele internaţionale.
8. Apreciem că poate să apară un conflict de competenţă şi între secţiile unei instanţe.
Dispoziţiile legii de organizare judiciară privitoare la înfiinţarea secţiilor specializate pentru cauze civile, cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, secţii maritime şi fluviale nu pot fi lăsate fără efect, astfel încât judecarea unui litigiu la o altă secţie decât cea impusă de natura obiectului său să nu fie sancţionată, cu motivarea că legea de organizare judiciară stabileşte numai o structură administrativă a instanţelor. Cu alte cuvinte, să se spună, competenţa s-ar determina prin raportare la o anumită categorie de instanţă judecătorească -judecătorie, tribunal, tribunal specializat, curte de apel, instanţă supremă- iar nu la înseşi secţiile acesteia.
în contextul legislativ actual, al tendinţei evidente de specializare a judecătorilor, acest argument nu mai poate fi acceptat.
Pentru determinarea competenţei materiale a unei instanţe trebuie să se recurgă la un dublu criteriu. Astfel, după ce, folosind criteriul impus de art. 1 -4, se stabileşte că pricina este de competenţa judecătoriei, tribunalului, tribunalului specializat, curţii de apel sau înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, trebuie folosit un al doilea criteriu şi anume, natura obiectului litigiului.
Nu vor fi dificultăţi nici la instanţele unde funcţionează secţii mixte. Litigiul, în funcţie de natura lui, va fi repartizat acestei secţii, urmând ca eventuala cale de atac să fie soluţionată de secţia specializată la instanţa superioară, după materia dedusă judecăţii.
9. Cum va proceda instanţa sesizată cu un litigiu care, faţă de natura lui, ar trebui judecat la o altă secţie?
De vreme ce secţiile au propria competenţă, se impune ca prin sentinţă sau decizie -în funcţie de etapa procesuală în care se află judecata- să se decline judecata în favoarea secţiei considerată competentă.
Această hotărâre este susceptibilă de recurs, în condiţiile dreptului comun stabilit de art. 158 alin. (3). Se va ajunge astfel la clarificarea mai rapidă a problemei competenţei şi se va ajunge la respectarea cerinţei privitoare Ia soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, pentru că nu se mai aşteaptă darea hotărârii finale care apoi să fie anulată/casată pentru că nu a fost pronunţată de o instanţă competentă. Dacă hotărârea de declinare nu este recurată sau recursul este respins, şi secţia învestită în acest mod declină înapoi secţiei de la care a primit dosarul, apare conflictul de competenţă.
10. Dacă în cadrul unei instanţe -ca organ împuternicit de lege să rezolve un litigiu- sunt înfiinţate complete specializate, în materii impuse de diferite legi speciale, întrucât nu are loc o dezînvestire chiar a instanţei, litigiul rămânând în continuare pe rolul său, trimiterea dosarului la completul specializat se va face prin încheiere.
în situaţia în care, completul căruia i-a fost trimis dosarul apreciază că, faţă de natura obiectului, litigiul nu trebuie soluţionat de completul specializat, tot prin încheiere va restitui dosarul completului iniţial învestit. Se produce astfel o întrerupere a cursului judecăţii iar încheierea poate fi atacată separat cu apel, conform art. 282 alin. (2).
Nici prevederile legale care impun în anumite materii înfiinţarea de „complete" specializate, nu pot fi lăsate fără nicio semnificaţie şi să se considere că ceea ce este important este ca litigiul să fie judecat de instanţa competentă, fiind lipsit de relevanţă de cine anume din cadrul acesteia. De această dată însă, se poate invoca nelegala compunere a completului care nu este specializat în materia dedusă judecăţii -aspectul „calitativ" al compunerii-, astfel încât hotărârea să fie casată pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 1.
11. Chiar dacă pricina a fost soluţionată cu aplicarea legilor materiale şi procesuale incidente în cauză, la instanţa competentă potrivit distincţiei făcute de art. 1 -4, dar de o altă secţie decât cea la care ar fi trebuit repartizată potrivit naturii litigiului, se impune casarea pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 3.
Aceasta deoarece specializarea pe materii a judecătorilor nu este străină de competenţa de atribuţiune a instanţei. Aplicarea corectă a legii implică aplicarea ei de către judecătorul specializat.
Pe de altă parte, „salvarea" hotărârii cu motivarea că, prin aplicarea legilor pe care oricum le-ar fi aplicat şi judecătorii secţiei competente, nu s-a produs părţilor nicio vătămare, nu este posibilă. Faţă de dispoziţiile art. 105 alin. (1), nulitatea hotărârii determinată de necompetenţă exclude ideea de vătămare.
Conflict de competenţă
1. Pentru a exista conflict pozitiv de competenţă, instanţele trebuie să fie învestite să judece aceeaşi pricină şi anume să existe identitate de părţi, obiect şi cauză. - Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 235/1999, B.J./1999, p. 111.
2. Conflictul negativ de competenţă apare în faţa instanţei care s-a pronunţat ultima cu privire la competenţă şi numai în momentul în care hotărârea acestor instanţe, de declinare a competenţei, a rămas irevocabilă. - C.A. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 19/1999, Culegere de practică judiciară
Citește mai mult
în materie civilă pe anul 1999, p. 244.3. Potrivit art. 20 C. proc. civ., există conflict de competenţă când
două sau mai multe instanţe, prin hotărâri irevocabile, s-au declarat necompetente de a judeca aceeaşi cauză. Referirea textului la „aceeaşi cauză” presupune o identitate de părţi, obiect şi cauză, care nu mai este realizată în cazul în care reclamantul renunţă la judecată faţă de pârâtul a cărei prezenţă în proces ar fi atras o altă competenţă. - Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 891/2003, apud R. Trif, Excepţia de necompetenţă în procesul civil-practică judiciară, Editura Hamangiu, 2006, p. 124.
4. Invocarea unor dispoziţii legale diferite, din acte normative succesive, ce au modificat competenţa materială a judecătoriilor şi tribunalelor, nu întruneşte cerinţa prevăzută de art. 20 C. proc. civ. privind existenţa unui conflict de competenţă, fie el negativ sau pozitiv. -înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 2513/2005, apud R. Trif, Excepţia de necompetenţă în procesul civil-practică judiciară, Editura Hamangiu, 2006, p. 156.
5. Deşi dispoziţiile art. 20 pct. 2
C. proc. civ., privitoare la condiţiile legale ale conflictului negativ de competenţă nu o prevăd expres, este subînţeles că pentru naşterea unui asemenea conflict este necesar ca declinările reciproce de competenţă să aibă loc sub imperiul aceleiaşi reglementări legale, deci prin raportare la dispoziţii ale legii având acelaşi conţinut la momentul intervenirii fiecăreia dintre declinările reciproce.
Când o instanţă îşi declină competenţa în favoarea alteia, în temeiul unei dispoziţii legale, iar aceasta, la rândul ei, îşi declină competenţa în favoarea primeia, invocând reglementări legale noi, intervenite ulterior primei declinări de competenţă, nu s-ar mai putea considera că există conflict negativ de competenţă, ci doar o îndeplinire de către instanţa în urmă sesizată a obligaţiei de a pune în aplicare noile prevederi legale.
- C.A. Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, sentinţa nr. 77/DC/2005, Consiliul Superior al Magistraturii, Jurisprudenţă naţională pe anii 2004-2005, p. 218.
Instanţă. Noţiune
în stabilirea sensului noţiunii de „instanţă”, înalta Curte urmează a avea în vedere dispoziţiile art. 126 alin. (5) din Constituţie, precum şi
cele ale art. 35, 36 şi 37 din Legea nr. 304/2004 care se referă la înfiinţarea de instanţe specializate în anumite materii.
Pornind de la competenţa de atribuţiuni al cărui criteriu obiectiv de determinare este natura litigiului, în faza actuală de tranziţie, când nu au fost încă efectiv înfiinţate tribunale specializate, înalta Curte reţine că înţelesul noţiunii de „instanţă competentă” sau „instanţă de contencios administrativ” vizează şi secţiile sau completele specializate din cadrul tribunalelor sau curţilor de apel.
în consecinţă, Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Secţia de conflicte de muncă din cadrul aceluiaşi tribunal pot fi considerate instanţe specializate în materiile respective.
In cauză, prima instanţă învestită a fost Tribunalul Dolj, Secţia contencios administrativ şi fiscal, care şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Craiova, Secţia contencios administrativ şi fiscal. La rândul ei, Curtea de Apel Craiova, Secţia contencios administrativ şi fiscal şi-a declinat competenţa judecării cauzei în favoarea Secţiei de conflicte de muncă a Tribunalului Dolj, şi nu în favoarea Secţiei de contencios administrativ, iar aceasta din urmă, fără a-şi declina competenţa, a suspendat judecarea cauzei şi a dispus trimiterea dosarului la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
în baza considerentelor mai sus arătate, înalta Curte constată că neexistând declinări reciproce de competenţă din partea a două sau mai multe instanţe, în sensul arătat mai sus, nu există nici conflict negativ de competenţă. - înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 2755/2006, Buletinul Casaţiei nr. 4/2006, p. 72, cu comentariu G. Bîrsan, B. Georgescu.
Regulator de competenţă
Procedura regulatorului de competenţă funcţionează numai atunci când conflictul s-a ivit între diferitele categorii de instanţe judecătoreşti, iar nu şi în cazul posibilelor conflicte între diferitele secţii ale aceleiaşi instanţe sau între două complete de judecată ale aceleiaşi instanţe. - Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 302/2002, B.JJ1990-2003, p. 865.