Art. 400 cod procedura civila Contestaţia la executare Dispoziţii generale

Art. 400

(1)Contestaţia se introduce la instanţa de executare.

(2)Contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. Dacă o asemenea contestaţie vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de executare.

Art. 400¹

Împărţirea bunurilor proprietate comună poate fi hotărâtă, la cererea părţii interesate, şi în cadrul judecării contestaţiei la executare.

Comentarii despre Art. 400 cod procedura civila Contestaţia la executare Dispoziţii generale

irina.bianca 9.01.2013

Practică juridică

I. Contestaţie la executare

1. Instanţa de executare. Regulile de competenţă prevăzute de art. 400 C. proc. civ. privind soluţionarea contestaţiilor la executare constituie o excepţie de la regula înscrisă în art. 2 C. proc. civ. referitoare la competenţa după valoare (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 36/1972, în I.C. Mihuţă, Repertoriu II, p. 355, nr. 37);

2. Natura litigiului. Executarea silită constituie parte componentă a procesului, cea de-a doua fază a acestuia, astfel
că atâta timp cât raportul juridic substanţial dedus judecăţii este unul comercial, şi nu de

Citește mai mult

natură civilă, evident şi executarea silită va avea aceeaşi natură, ea nefiind civilă în abstract, ca procedură specială, independent de caracterul civil sau comercial al fazei întâi a procesului, judecata.

Este solicitată forţa de constrângere a statului pentru executarea unei hotărâri comerciale, astfel că şi executarea silită va avea aceeaşi natură, chiar dacă regulile de procedură aplicabile sunt comune litigiilor civile şi celor comerciale.

Secţia/instanţa specializată competentă se stabileşte în funcţie de natura creanţei supusă executării silite (civilă, comercială, fiscală), dispoziţiile derogatorii referitoare la competenţa judecătoriei ca instanţă de executare, independent de natura creanţei executate, vizând exclusiv competenţa de primă instanţă.

Potrivit art. 399 alin. (3) C. proc. civ., în cadrul contestaţiei la executare pot fi invocate, într-o ipoteză dată, apărări de fond împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede în acest scop o altă cale de atac. Prin urmare, aceste contestaţii trebuie soluţionate de instanţa competentă după materie să judece litigiul în fond, în funcţie de natura litigiului, imprimată prin caracterul raportului substanţial dedus judecăţii, care poate fi civil sau comercial (C.A. Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 55/DC/2005, în B.J. 2005, p. 306);

3. Titlu care nu emană de la un organ de jurisdicţie. înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, admiţând recursul în interesul legii privind aplicarea dispoziţiilor art. 400 şi 402 C. proc. civ., a stabilit:

„1. Competenţa de soluţionare în primă instanţă a contestaţiei formulate împotriva executării silite propriu-zise şi a contestaţiei care vizează lămurirea înţe-lesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie revine judecătoriei.
2. Competenţa de soluţionare a contestaţiei privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu ce reprezintă o hotărâre judecătorească comercială sau un alt titlu comercial emis de un organ jurisdicţional revine, după caz, instanţei comerciale sau organului jurisdicţional care a pronunţat hotărârea ce se execută." (I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. XV/2007, pronunţată în şedinţa publică din 5 februarie 2007);

4. Instanţa care a pronunţat hotărârea. Cererile incidente şi toate contestaţiile care se ridică asupra executării silite, privitoare la înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută se îndreaptă la instanţa care a încuviinţat titlul executoriu.

Orice alte incidente sau contestaţii se îndreaptă la instanţa care execută hotărârea. împrejurarea că bunul mobil care a format obiectul litigiului se află în raza teritorială a altei instanţe, nefiind transportabil, este irelevantă şi nu poate să justifice declinarea competenţei de către instanţa de executare în favoarea acelei instanţe (Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 381/1990, în C.P.J.C. 1991, p. 116-117, nr. 144);

5. Incident la executare. Lipsa calităţii de succesor în obligaţiile debitorului.

Inscriindu-seîn sfera incidentelor la executarea înseşi, lipsa calităţii de succesor în obligaţiile debitorului consemnat în titlul executării, ivită după pronunţarea hotărârii puse în executare, poate face numai obiectul contestaţiei la executare prevăzută de art. 399 alin. (1) prima ipoteză C. proc. civ., aşadar de competenţa instanţei de executare conform art. 400 alin. (1) din aceeaşi lege (I.C.C.J.,
secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 658/2003, în B.J. - Bază de date).

II. Contestaţie la titlu

6. Compunerea instanţei. 1) Contestaţia la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 399 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., vizând o hotărâre pronunţată de tribunal, ca instanţă de apel, trebuia soluţionată în complet legal constituit din 2 judecători (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1651/2003);

2) Contestaţia la titlu se judecă în aceeaşi compunere a completului de judecată ca şi aceea care a pronunţat hotărârea contestată (C.A. Cluj, secţia civilă, decizia nr. 549/2003, în B.J. 2003, p. 210);

7. Chestiuni de fond. Deşi se invocă temeiul unei contestaţii la titlu, în realitate se urmăreşte corectarea dispozitivului titlului executoriu, care nu s-ar putea face decât analizând anumite aspecte care vizează fondul cauzei.

Modificarea dispozitivului în sensul arătat de contestatoare presupune modificarea argumentelor expuse de instanţa de recurs în considerentele hotărârii, iar acest lucru echivalează cu o reanalizare a motivului de recurs privitor la despăgubirile salariale cuvenite contestatorului, ceea ce este inadmisibil pe calea contestaţiei la titlu, instanţa de executare putând face o analiză asupra legalităţii, temeiniciei titlului executoriu (C.A. Braşov, secţia civilă, decizia nr. 1896/2005, în C.P.J.C., p. 265);

8. Titlu emis de un tribunal arbitrai. Instanţa competentă. în speţă fiind în discuţie lămurirea înţelesului şi întinderii titlului executoriu emis de un tribunal arbitrai, competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare este în sarcina instanţei de executare, care, potrivit art. 373 alin. (2) este judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea (I.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 5430/2004, în B.J. - Bază de date);

Notă: A se vedea şi I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. XV/2007, pronunţată în şedinţa publică din 5 februarie 2007, supra, speţa nr. 3 din cadrul acestui articol.

Practică juridică Art. 400^1

I. Procedură

1. Bunuri comune. 1) Bunurile comune ale soţilor nu pot fi urmărite direct de creditorul personal al unuia dintre soţi, ci trebuie, în prealabil, în soluţionarea cererii de împărţire a creditorului, individualizate drepturile asupra unuia sau mai multor bunuri comune, prin stabilirea cotei de contribuţie a fiecăruia dintre soţi la dobândirea bunurilor comune. Numai după această operaţie de partajare bunurile atribuite prin împărţire devin bunuri proprii ale fiecăruia dintre soţi şi este posibilă urmărirea silită a lor de către creditorul personal al unuia dintre soţi (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1061/1958, în Legalitatea populară nr. 4/1959, p. 105, cu notă de L. Bogdanovici).

Notă: Partajarea bunurilor comune se poate face şi în cadrul contestaţiei la executare introdusă de soţul nedebitor (art. 4001C. proc. civ.);

2) Desfăşurarea procesului având ca obiect obligarea la cheltuielile de întreţinere restante doar în contradictoriu cu unul dintre soţi face ca hotărârea pronunţată să fie opozabilă doar acestuia.

între soţi reprezentarea nu operează decât în limitele mandatului tacit reciproc, aşa cum este el reglementat de dispoziţiile art. 35 C. fam., respectiv pentru acte de administrare sau de folosire a bunurilor comune.
Or, acţionarea unuia dintre ei în judecată, cu scopul de a obţine obligarea plata unei sume de bani, deci de a diminua patrimoniul comun cu o anumită valoare, nu poate fi asimilată unui act din cele prevăzute de art. 35 C. fam. (pentru a se putea susţine că, stând în proces unul dintre soţi, l-a reprezentat şi pe celălalt).

Natura comună a datoriei nu are drept consecinţă, în măsura în care nu se încadrează în limitele mandatului tacit reciproc, extinderea efectelor hotărârii judecătoreşti pronunţate împotriva unuia dintre soţi şi asupra celuilalt. Altminteri, ar însemna încălcarea principiului relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti şi impunerea de obligaţii unui terţ faţă de proces, care, nefiind parte la judecată, a fost lipsit de dreptul său de apărare şi de posibilitatea dezbaterii, în condiţii de contradic-torialitate, a pretenţiilor reclamantului creditor.

Aşadar, posibilitatea creditoarei de a porni executarea asupra unui imobil bun comun exista în măsura în care creanţa sa ar fi fost stabilită şi ar fi avut titlu faţă de cei doi intimaţi (C.A. Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, decizia nr. 95/2006, în Buletinul Curţii de Apel Bucureşti, nr. 1/2006, p. 96 ).

II. Constituţionalitate

2. Garantarea dreptului de proprietate. Dispoziţiile art. 400^1 C. proc. civ. nu aduc atingere dreptului de proprietate, consacrat de art. 44 din Constituţie. Dispoziţiile acestui text de lege asigură, pe de o parte, protejarea intereselor patrimoniale ale acelor coproprietari care nu sunt parte în raportul juridic supus judecăţii, iar pe de altă parte, permit creditorilor să treacă la executarea silită al cărei obiect îl pot constitui doar bunurile debitorului. Aşa fiind, existenţa proprietăţii comune împiedică temporar realizarea executării silite, numai după finalizarea procedurii de împărţeală a bunurilor indivize executarea putând continua cu privire la bunurile ce aparţin exclusiv debitorului urmărit. Prin efectul partajului, creditorul păstrează posibilitatea fie de a urmări întregul bun care a făcut obiectul partajului, dacă acesta a fost atribuit debitorului, fie sulta la care a fost obligat coproprietarul nedebitor căruia i-a fost atribuit bunul, fie partea cuvenită debitorului din preţul obţinut din vânzarea întregului imobil. Aşa fiind, Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea criticată are ca finalitate protejarea intereselor coproprietarilor nedebitori, puşi, în acest mod, la adăpost de riscul de a fi obligaţi să participe la achitarea unei datorii care nu le incumbă, efectuând astfel o plată nedatorată (C.C, Decizia nr. 429/2005, M. Of. nr. 893 din 6 octombrie 2005. în acelaşi sens: Decizia nr. 281/2006, M. Of. nr. 385 din 4 mai 2006).

Răspunde