Art. 155 Prelungirea duratei arestării în cursul urmăririi penale Arestarea preventivă MĂSURILE PREVENTIVE
| Comentarii |
|
MĂSURILE PREVENTIVE
Secţiunea IV
Arestarea preventivă
Art. 155
Prelungirea duratei arestării în cursul urmăririi penale
Arestarea inculpatului dispusă de instanţă poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, motivat, dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.
În cazul prevăzut în alin. 1, prelungirea duratei arestării preventive a inculpatului poate fi dispusă de instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau de instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
Codul de procedură penală actualizat prin:Legea 356/2006 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, Monitorul Oficial 677/2006;
OUG 66/2003 - privind modificarea unor dispoziţii din Codul de procedură penală din 10 iulie 2003, Monitorul Oficial 502/2003;
Legea 281/2003 - privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, Monitorul Oficial 468/2003;
| ← Art. 154 Negăsirea persoanei menţionate în mandat Arestarea... | Art. 156 Propunerea pentru prelungirea arestării dispuse în... → |
|---|
C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 668/1998
Singurul criteriu legal de apreciere asupra oportunităţii prelungirii duratei arestării preventive este existenţa sau inexistenţa, la data soluţionării cererii de prelungire, a temeiurilor care au impus arestarea preventivă.
C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 1279/1998
Această cerere a fost respinsă de tribunal la 29 octombrie 1998.
Dar mai înainte ca încheierea sus-menţionată să rămână definitivă, la 30 octombrie 1998 parchetul a întocmit toate actele procesuale pentru care formulase cererea de prelungire şi în ziua de 3 noiembrie 1998 a sesizat instanţa prin
Citește mai mult
rechizitoriu, inculpatul fiind trimis în judecată - pentru infracţiunea prevăzută în art. 215 alin. 2-5 C. pen. - în stare de arest.Tribunalul, verificând regularitatea actului de sesizare şi legalitatea arestării, prin încheierea din 4 noiembrie 1998, a prelungit cu 30 de zile durata arestării preventive şi a fixat termen de judecată.
Recursul declarat de inculpat, care susţine că, prin încheierile din 29 octombrie şi 4 noiembrie 1998 tribunalul a soluţionat, în mod diferit aceeaşi cerere, nu este fondat; încheierea din 29 octombrie 1998 privea o cerere a parchetului făcută în faza de urmărire penală, conform art. 155 C. proc. pen., pe când încheierea din 4 noiembrie 1998 a fost dată în faza de cercetare judecătorească, în condiţiile art. 149 alin. 1 şi art. 300 alin. 3 C. proc. pen., iar prelungirea duratei arestării - care este temeinică şi legală - a fost dispusă anterior expirării valabilităţii mandatului de arestare.
C. Apel Bucureşti, s. Ipen., dec. nr. 1230/1998
Recursul este întemeiat pentru următoarele considerente: Inculpatul a săvârşit fapta pe fondul temerii pentru propria-i viaţă, determinată de prezenţa victimei şi a altor persoane în curtea sa, la ora 23.
Lovitura pe care inculpatul a aplicat-o victimei a fost o reacţie spontană la
Citește mai mult
lovitura cu piciorul pe care i-a aplicat-o victima.Zona în care a lovit cu cuţitul nu este o zonă vitală şi numai întâmplarea a făcut să fie secţionată artera femurală.
Din nici o probă administrată până în prezent pe parcursul urmăririi penale nu rezultă că inculpatul a acţionat cu intenţia de a suprima viaţa victimei, el având doar intenţia de a se apăra.
în lipsa unei legislaţii adecvate privind încălcarea proprietăţii, se apreciază că instanţele trebuie să suplinească, în anumite situaţii, acest vid legislativ, aplicând de la caz ia caz, chiar şi în cazul unor infracţiuni grave, ca cea de faţă, măsuri care să nu difere cu mult de cele care se iau în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă.
în consecinţă, se va admite recursul, se va casa încheierea atacată şi se va respinge cererea de prelungire a arestării preventive.
C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 1460/1998
Notă: Potrivit art. 155 alin. 1 C. proc. pen, durata arestării preventive poate fi prelungită în caz de necesitate şi numai motivat. Necesitatea prelungirii - determinată de asigurarea bunei desfăşurări a urmăririi penale - trebuie relevată în cursul acestei faze procesuale, indicându-se motivele ce o justifică prin propunerea pe care procurorul competent o înaintează instanţei de judecată.
Este de la sine înţeles că, pentru a se putea prelungi durata arestării preventive - ca urmare a constatării că această măsură este necesară -trebuie, pe de o parte, să existe probe sau indicii temeinice de vinovăţie (art. 143 C. proc. pen.) şi, pe de altă parte, să existe vreunul din cazurile în care se poate dispune arestarea inculpatului (art. 148 C. proc. pen.). în speţă, nu cunoaştem - căci în cuprinsul încheierii nu sunt arătate - nici motivele pentru care parchetul a considerat că prelungirea arestării este necesară, nici care dintre temeiurile arătate în art. 148 C. proc. pen. a fost avut în vedere de către procuror atunci când a dispus arestarea inculpatului. Or, tocmai aceste elemente conjugate - necesitatea prelungirii raportată le temeiul arestării - trebuiau luate în considerare la soluţionarea cererii de prelungire.
Instanţa de recurs nu a procedat însă aşa, ci - pornind de la constatarea că inculpatul a comis fapta imputată (un omor) - a intrat în analiza împrejurărilor în care aceasta a fost săvârşită şi a intenţiei cu care a acţionat inculpatul, pentru a conchide că vinovăţia nu se îndepărtează prea mult de culpă. Toate acestea sunt însă aspecte de fond, care nu pot fi constatate -nici măcar sub rezerva că au fost avute în vedere probele administrate "până în prezent" în cursul urmăririi penale - în procedura reglementată prin art. 159 C. proc. pen. Instanţa învestită cu soluţionarea propunerii de prelungire a arestării preventive nu prejudecă fondul, nu intră în analiza probelor - decât în măsura pe care o implică constatarea unor indicii că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală - şi nu trage concluzii cu privire la vinovăţia celui arestat; ea trebuie să se limiteze să constate că sunt asemenea indicii şi, odată această constatare făcută, să verifice necesitatea menţinerii în continuare a inculpatului în stare de arest, faţă de motivul sau de motivele care au determinat arestarea preventivă. Instanţa de recurs nu numai că a făcut constatări şi aprecieri de domeniul judecăţii în fond, dar - pentru a motiva respingerea cererii de prelungire a arestării preventive -, s-a referit chiar la un pretins vid legislativ în domeniul apărării proprietăţii şi şi-a asumat, cu de la sine putere, rolul de a-l suplini prin soluţia adoptată.
Condiţia necesităţii nu este îndeplinită atunci când urmărirea penală cu privire la fapta pentru care s-a pornit procesul penal este terminată iar prelungirea duratei arestării preventive se solicită numai în vederea extinderii cercetărilor cu privire la alte fapte, comise de alt inculpat; dacă există indicii cu privire la săvârşirea unor asemenea fapte, se poate întocmi un dosar separat, fără legătură cu cauza de faţă.
C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 1235/1998