Art. 434 Menţinerea, înlocuirea sau încetarea măsurii internării medicale Punerea în executare a măsurilor de siguranţă PUNEREA ÎN EXECUTARE A HOTĂRÂRILOR
| Comentarii |
|
PUNEREA ÎN executare A HOTĂRÂRILOR
Secţiunea III
Punerea în executare a măsurilor de siguranţă
Art. 434
Menţinerea, înlocuirea sau încetarea măsurii internării medicale
Judecătoria, după primirea sesizării judecătorului delegat sau a încunoştinţării prevăzute în art. 433 alin. 2, ascultând concluziile procurorului, ale persoanei faţă de care este luată măsura internării, atunci când aducerea acesteia în faţa instanţei este posibilă, şi ale apărătorului său, precum şi ale expertului care a întocmit raportul medico-legal, atunci când consideră necesar, dispune, după caz, menţinerea internării medicale, încetarea acesteia sau înlocuirea cu măsura obligării la tratament medical.
Încetarea sau înlocuirea măsurii internării poate fi cerută şi de persoana internată sau de procuror. În acest caz, judecătoria dispune efectuarea raportului medico-legal. Dispoziţiile art. 431 alin. 11 se aplică în mod corespunzător.
Dacă persoana internată nu are apărător, i se asigură un avocat din oficiu.
O copie de pe hotărârea definitivă prin care s-a dispus menţinerea, înlocuirea sau încetarea internării medicale se comunică instanţei de executare.
Codul de procedură penală actualizat prin:Legea 356/2006 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, Monitorul Oficial 677/2006;
| ← Art. 433 Obligaţii în legătură cu internarea medicală... | Art. 435 Măsuri de siguranţă provizorii Punerea în executare... → |
|---|
1. Cauza Luberti c. Italiei. Curtea reaminteşte că o persoană nu poate fi considerată ca fiind un „alienat" şi privată de libertate decât după îndeplinirea a minim trei condiţii, şi anume: boala mintală trebuie să fi fost stabilită prin probe, ea trebuie să aibă un caracter sau o amploare care să justifice internarea, iar internarea să nu se poată prelungi fără justificarea persistenţei bolii (C.E.D.O., Hotărârea din 23 februarie 1984, §
Citește mai mult
27).2. Cauza Winterwerp c. Olandei. Este esenţial ca persoana vizată să aibă acces la o instanţă şi posibilitatea de a fi ascultată, fie în persoană, fie, dacă este necesar, prin intermediul unei forme de reprezentare. Dacă aceste condiţii nu sunt respectate, garanţiile fundamentale ale procedurii aplicabile în materia privării de libertate nu pot fi considerate îndeplinite. Bolile mintale pot ridica problema restricţionăm sau modificării modului de exercitare a acestor drepturi, dar nu pot justifica afectarea drepturilor în esenţa lor, garanţii procedurale speciale putând fi introduse astfel încât să se protejeze interesele
persoanelor care, datorită bolii sau tulburării lor mintale, nu sunt capabile să acţioneze ele însele (C.E.D.O., Hotărârea din 24 octombrie 1979, § 60).
3. Cauza Kolanis c. Regatului Unit. Pentru a fi conformă cu prevederile Convenţiei, detenţia unei persoane alienate trebuie să respecte criteriile enunţate în cauza Winterwerp, şi anume:
i) trebuie să se fi stabilit de o manieră probantă, prin intermediul unei expertize medicale obiective, că pacientul suferă de o tulburare mintală reală,
ii) tulburarea trebuie să aibă un caracter sau o amploare care să justifice internarea,
iii) internarea nu poate fi prelungită valabil fără menţinerea tulburării mintale reale, de felul sau dimensiunea celei care a impus detenţia, stabilită prin expertiză medicală (cauza Winterwerp c. Olandei, Hotărârea din 24 octombrie 1979, § 39).
Aşa cum sunt prezentate evenimentele acestui caz, tratamentul apreciat ca fiind necesar pentru punerea în libertate condiţionată a persoanei nu era disponibil, caz în care nu se poate pune problema interpretării art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţie ca impunând punerea în libertate a unei persoane fără îndeplinirea condiţiilor necesare protecţiei sale şi a publicului sau ca impunând o obligaţie absolută autorităţilor pentru asigurarea îndeplinirii unor astfel de condiţii. Cu atât mai mult, nu este necesară, în cazul de faţă, încercarea de a anticipa la ce nivel s-ar situa obligaţia de a asigura un tratament în afara mediului spitalicesc pentru ca deciziile de încetare a internării medicale emise de comisia de control psihiatric să devină efective, în cazul de faţă, faptul că o autoritate locală nu a pus la dispoziţie toate mijloacele de care dispunea sau faptul că un medic psihiatru nu şi-a îndeplinit îndatoririle refuzând îngrijirea unui pacient în afara mediului spitalicesc nu poate constitui obiectul unui control jurisdicţional. Prin urmare, Curtea nu este convinsă de argumentul că autorităţile locale sau medicii ar fi împiedicat, deliberat sau arbitrar, tratarea pacientului în comunitate, fără a furniza justificări adecvate, sau de faptul că aceasta a fost situaţia în cazul de faţă.
Curtea constată că, după emiterea deciziei comisiei, reclamantul a
continuat să sufere de o boală care justifica internarea sa medicală, iar privarea de libertate se încadrează în art. 5 parag. 1 lit. e) din Convenţie. Cu toate acestea, în cazul menţinerii detenţiei, este esenţial să existe garanţii adecvate în sensul că orice prelungire a privării de libertate este conformă cu art. 5 parag. 1 din Convenţie.
Articolul 5 parag. 4 din Convenţie oferă o garanţie fundamentală faţă de detenţiile arbitrare, impunând ca o persoană privată de libertate să beneficieze de dreptul de a face ca legalitatea deţinerii sale să fie verificată de o instanţă, nu numai la momentul privării iniţiale de libertate, dar şi la intervale regulate, când este posibil să apară noi aspecte referitoare la legalitate (a se vedea cauza Kurt c. Turciei, Hotărârea din 25 mai 1998, § 123). în cazurile în care, ca în speţa de faţă, comisia decide că nu se mai impune privarea de libertate prin internarea pacientului în spital şi că pacientul poate fi pus în libertate, cu îndeplinirea numitor condiţii, Curtea apreciază că noi aspecte de legalitate sunt susceptibile a fi analizate dacă privarea de libertate continuă, de exemplu, din cauza dificultăţilor de aplicare a condiţiilor fixate. Aceşti pacienţi au dreptul, prin urmare, potrivit art. 5 parag. 4 din Convenţie, să determine un control al legalităţii menţinerii detenţiei lor, efectuat de către o instanţă, cu necesara promptitudine (C.E.D.O., Hotărârea din 21 iunie 2005, §§ 67, 71-72, 80).
4. Cauza R.L. fi M.-J.D. c. Franţei. Curtea apreciază că nicio privare de libertate a unei persoane, considerată a fi „alienată", nu poate fi analizată din perspectiva art. 5 parag. 1 lit. e) din Convenţie, dacă aceasta a fost dispusă fără avizul prealabil al unui medic expert. Orice altă abordare ar fi dincolo de protecţia împotriva arbitrariului, inerentă art. 5 din Convenţie.
Sub acest aspect, forma şi procedura aplicate pot să depindă de circumstanţe. Se poate accepta, în cazuri urgente sau când persoana a fost reţinută, deoarece avea un comportament violent, ca acest aviz să fie obţinut imediat după reţinerea persoanei. în toate celelalte cazuri, o consultare prealabilă este indispensabilă. în lipsa altor posibilităţi, de exemplu, pentru cazurile în care persoana solicitată refuză să se prezinte la examinare, trebuie, cel puţin, să se solicite evaluarea din partea unui medic a stării de sănătate a persoanei respective, pe baza dosarului medical, în caz contrar neputându-se susţine că alienarea a fost stabilită de o
manieră probantă (C.E.D.O., Hotărârea din 19 mai 2004, § 117).
5. Cauza Varbanov c. Bulgariei. Evaluarea medicală trebuie să se bazeze pe starea sănătăţii mintale actuale a persoanei respective, şi nu doar pe evenimente trecute. O opinie medicală nu poate fi suficientă pentru a susţine o privare de libertate, dacă de la momentul emiterii opiniei a trecut o perioadă de timp semnificativă (C.E.D.O., Hotărârea din 5 octombrie 2000, § 47 final).
6. Cauza Johnson c. Regatului Unit. în opinia Curţii, faptul că o instituţie specializată în materie constată dispariţia tulburării mentale care a justificat spitalizarea forţată nu determină automat eliberarea imediată şi necondiţionată a pacientului. O astfel de abordare rigidă ar limita în mod inacceptabil libertatea de judecată a autorităţilor care dispun cu privire la această măsură în funcţie de toate circumstanţele relevante ale cauzei respective, şi anume dacă punerea în libertate ar servi cel mai bine intereselor pacientului şi ale comunităţii în care el se va reintegra. Trebuie, de asemenea, să se ţină cont că în domeniul bolilor mintale este imposibil de stabilit fără niciun risc de eroare dacă dispariţia simptomelor bolii reprezintă o vindecare totală. Nu se poate spune întotdeauna cu certitudine dacă un pacient care a fost internat ca urmare a unei boli mintale este definitiv sau în aparenţă vindecat. Din acest punct de vedere, este concludent comportamentul pacientului în timpul perioadei petrecute în afara instituţiei psihiatrice (C.E.D.O., Hotărârea din 24 octombrie 1997, §61).
7. Cauza Herczegfalvy c. Austriei.
Este deja stabilit în jurisprudenţa organelor Convenţiei că cerinţa din art. 5 parag. 4 din Convenţie -referitoare la dreptul unei persoane de a introduce un recurs în faţa unei instanţe, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală - presupune nu numai ca o instanţă competentă să adopte o decizie într-un termen scurt, dar şi adoptarea unor decizii la „intervale rezonabile" în cazul în care este reglementată o procedură de revizuire automată a legalităţii măsurii (C.E.D.O., Hotărârea din 24 septembrie 1992, § 75).
8. Cauza Filip. c. României. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă,
potrivit căreia orice persoană privată de liberate are dreptul la un control al legalităţii detenţiei sale din partea unei instanţe. Exigenţa Convenţiei potrivit căreia măsura privativă de libertate trebuie să fie susceptibilă de un control jurisdic-ţional independent este de o importanţă fundamentală, având în vedere obiectivul care stă la baza art. 5 din Convenţie, şi anume protecţia împotriva unei decizii arbitrare.
în anumite cazuri, controlul jurisdic-ţional poate fi încorporat în decizia de internare, dacă aceasta din urmă este dispusă de un organ care îndeplineşte cerinţele unei „instanţe" în sensul art. 5 parag. 4 din Convenţie, în cauză, reclamantul a formulat la 2 decembrie 2002 o plângere împotriva privării sale de libertate, adresată Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti. Instanţa s-a mulţumit cu transmiterea plângerii la parchet, în ciuda dispoziţiilor art. 434 C. proc. pen. care prevedeau că instanţa este jurisdicţia competentă a se pronunţa cu privire la încetarea sau înlocuirea măsurii de siguranţă, după obţinerea avizului din partea unităţii medicale psihiatrice respective. La o dată care nu este precizată, parchetul a solicitat unităţii medicale avizul respectiv, însă din documentele prezentate de Guvern nu rezultă dacă centrul psihiatric a formulat un astfel de aviz. La 29 ianuarie 2003, plângerea a fost respinsă de prim-procurorul parchetului de pe lângă judecătorie, ca fiind lipsită de obiect din cauza ridicării măsurii, dispusă cu o seară înainte.
Curtea apreciază că instanţa competentă a refuzat verificarea temeiniciei internării medicale a reclamantului, privându-l, în acest fel, de dreptul său de a declanşa un control de legalitate a internării de către o „instanţă", în sensul art. 5 parag. 4 din Convenţie. în plus, Curtea observă că parchetul a aşteptat ridicarea măsurii internării pentru a decide cu privire la plângerea reclamantului, creând, astfel, posibilitatea de a nu o examina pe fond, ci de a o respinge ca rămânând lipsită de obiect.
Prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 5 parag. 4 din Convenţie, datorită lipsei controlului de legalitate cu privire la internarea medicală a reclamantului (C.E.D.O., Hotărârea din 14 decembrie 2006, §§ 70-72, 76-78).
- extras -
Art. 5. Dreptul la libertate şi la siguranţă. 1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;
Citește mai mult
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;
e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.
2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.
3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.
5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.
înlocuirea sau încetarea măsurii de siguranţă a internării medicale. Instanţa competentă. Cererea de înlocuire sau încetare a măsurii de siguranţă a internării medicale se soluţionează de judecătoria în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară la care s-a făcut internarea, iar nu de cea care a confirmat internarea (C.A. Craiova, s. pen., decizia nr. 893 din 29 ianuarie 2004, în B.J. 2004, p. 345-347).