Act de dispoziţie
| Comentarii |
|
act de dispoziție, act juridic care are ca efect înstrăinarea unor bunuri, consumarea sau distrugerea lor materială, instituirea unor sarcini asupra acestora sau renunţarea la drepturi (de ex.: vânzarea, constituirea unei ipoteci, darea în gaj, renunţarea la o cale de atac etc.).
Acte de dispoziţie care au ca rezultat ieşirea unui bun din patrimoniul părţii care încheie actul fără intenţia de a-1 înlocui (de exemplu, vânzarea, donaţia) sau grevarea lui cu sarcini reale (de exemplu, constituirea unei ipoteci, a unui gaj, uzufruct etc.). Este, de asemenea, un act de dispoziţie şi renunţarea la un drept. Aşadar, actele de dispoziţie angajează viitorul bunului său patrimoniului; patrimoniul este sărăcit (împuţinat) de o valoare care nu mai este reinvestită; actul de dispoziţie nu trebuie redus Numai la ideea de alienare în adevăr, unele operaţii deşi nu conduc la transferul unui drept real primesc totuşi calificativul de act de dispoziţie.
Exemplu: constituirea unei ipoteci. Prin această operaţiune proprietarul pune asupra imobilului său o sarcină (care poate fi periculoasă), sarcină care face ca în caz de neplată a sumei pe care o datorează, creditorul ipotecar să poată vinde imobilul pentru a se îndestula preferenţial din preţul obţinut. Tot astfel tranzacţia este considerată un act de dispoziţie; ea este un contract prin care părţile - prin concesii reciproce - sting un proces în curs sau previn un litigiu pe cale de a se naşte. Ea implică o renunţare parţială la dreptul pretins, ceea ce echivalează cu o înstrăinare - transigere est alienare.
De altă parte, unele acte de înstrăinare de mai mică importanţă nu intră în categoria actelor de dispoziţie, ci în aceea a actelor de administrare. De pildă, vânzarea bunurilor perisabile (recolte) sau a bunurilor care necesită cheltuieli excesive. Prin aceste înstrăinări se împiedică o pierdere iminentă.
Importanţa acestei clasificări rezultă din capacitatea diferită cerută părţii pentru diferitele categorii de acte, ca şi din reglementările diferite existente în materie de reprezentare, moştenire, efecte faţă de terţi în cazul desfiinţării unui act etc.
acte de dispoziţie, acte prin care se realizează înstrăinarea unui bun ori a unui drept asupra bunului, grevarea sa cu drepturi reale care conferă o anumită folosinţă asupra bunului, cum ar fi dezmembrămintele proprietăţii ori constituirea de garanţii reale (gajul şi ipoteca) cu privire la un anumit bun comun.
Articolul 641 alin. (4) NCC prevede că actele juridice de dispoziţie cu privire la bunul comun, precum şi actele de folosinţă cu titlul gratuit, cesiunile de venituri imobiliare şi locaţiunile încheiate pe termen mai mare de 3 ani, precum şi actele prin care se urmăreşte exclusiv „înfrumuseţarea” bunului nu pot fi încheiate decât cu acordul tuturor coproprietarilor. De asemenea, în partea sa finală, textul impune aceeaşi unanimitate a manifestării de voinţă a coproprietarilor în privinţa efectuării oricărui act juridic cu titlu gratuit, deoarece un asemenea act este considerat a fi act de dispoziţie.
Aşadar, în privinţa efectuării actelor de dispoziţie privitoare la întregul bun comun, regula unanimităţii îşi găseşte aplicare; mai mult, legea civilă fundamentală a înţeles să asimileze unele acte de administrare care depăşesc o anumită durată, respectiv 3 ani, cum ar fi cesiunea de venituri imobiliare ori închirierea, cu actele de dispoziţie, asimilare ce se va întinde şi asupra oricărui act juridic cu titlu gratuit privitor la bunul comun.
Care va fi sancţiunea de drept civil aplicată în ipoteza încheierii unui act juridic de dispoziţie numai de către unul dintre coproprietari privitor la întregul bun? În practică, problema unei asemenea sancţiuni s-a pus cel mai adesea în ipoteza înstrăinării întregului bun numai de către unul dintre coindivizari, în special în cazul indiviziunilor succesorale, considerându-se că soarta actului urma a fi decisă de soluţia dată partajării bunului; dacă bunul înstrăinat ar fi revenit în lotul coindivizarului înstrăinător, actul de înstrăinare era consolidat retroactiv pe temeiul caracterului declarativ şi retroactiv al partajului; în caz contrar, actul se desfiinţa retroactiv. Or, în concepţia noului Cod civil, partajul nu mai are efect retroactiv, el îşi va produce efectele din momentul realizării sale pe cale voluntară sau la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a efectuat partajul în cazul imobilelor şi cu respectarea regulilor de publicitate imobiliară (art. 680 NCC). Aşa fiind, art. 642 NCC dispune că actele juridice efectuate cu nerespectarea regulilor prevăzute de art. 641 vor fi inopozabile coproprietarului care nu a consimţit, expres ori tacit, la încheierea actului; faţă de acesta, actul astfel încheiat nu îşi va putea produce efectele sale, pur şi simplu, el este un terţ faţă de acel act şi îl va putea ignora. Nefiind vorba de nulitate, ci de inopozabilitate, între părţile care l-au încheiat, actul în discuţie rămâne valabil. Inopozabilitatea actului de administrare ori de dispoziţie astfel încheiat va putea fi invocată numai de coproprietarul care nu şi-a dat acordul, în mod expres sau tacit, la încheierea actului respectiv.
Articolul 642 alin. (2) NCC recunoaşte coproprietarului vătămat dreptul ca, înainte de efectuarea partajului, să exercite acţiunile posesorii împotriva terţului do-bânditor al bunului în posesia căruia acesta s-ar afla; într-o asemenea situaţie, textul dispune că restituirea posesiei se va face în folosul tuturor coproprietarilor, cu daune-interese, dacă este cazul, în sarcina celor care au „participat” la încheierea actului de înstrăinare a bunului comun, ceea ce presupune dovedirea prejudiciului de către coproprietarul lipsit astfel de folosinţa bunului comun. Dacă a expirat însă termenul de 1 an în care poate fi introdusă o acţiune posesorie pe temeiul art. 951 alin. (1) NCC, coproprietarul vătămat prin încheierea actului contestat va putea introduce împotriva celui la care se găseşte bunul o acţiune în revendicară.
Va multumesc anticipat si astept un răspuns, sau un sfat.