Act de administrare
| Comentarii |
|
act de administrare, act juridic civil care se îndeplineşte pentru ca bunurile ce alcătuiesc patrimoniul unei persoane fizice sau juridice să-şi realizeze destinaţia prin utilizarea lor în limitele unei exploatări normale şi menţinerea lor în stare de funcţionare, ele rămânând de regulă în proprietatea titularului, libere de orice sarcini (de ex.: încasarea veniturilor, închirierea unor bunuri, contractarea reparării lor etc.).
Acte de administrare prin care se tinde la punerea în valoare, la normala folosire şi exploatarea unui bun sau a unui patrimoniu, fără pierderea (înstrăinarea) lui; ele folosesc pentru a-1 fructifica şi presupun o gestionare normală şi curentă.
Exemplu: a închiria un imobil, a valorifica recoltele, a încasa dobânzile sumelor datorate, a încheia acte privind întreţinerea unui imobil, a unor ameliorări, încheierea unei asigurări, a încheia un contract de arendare pe un termen obişnuit etc.
acte de administrare, denumite uneori şi acte de gestiune, sunt actele juridice prin care se urmăreşte punerea în valoare a unui bun, în conformitate cu natura ori cu destinaţia sa obişnuită. Astfel, art. 795 NCC care reglementează aşa-numita administrare simplă a bunurilor altuia dispune că persoana împuternicită cu o asemenea administrare este ţinută să efectueze, printre altele, actele „utile” pentru ca bunurile date în administrare „să poată fi folosite conform destinaţiei lor obişnuite".
Privitor la coproprietatea examinată, art. 641 NCC prevede că actele de administrare, precum închirierea sau denunţarea unor contracte de locaţiune (art. 1777 NCC), cesiunea de venituri imobiliare (art. 1815 NCC) şi alte asemenea, privitoare la bunul comun, pot fi făcute numai cu acordul coproprietarilor ce deţin majoritatea cotelor-părţi din dreptul de proprietate asupra bunului respectiv. Aşadar, regula unanimităţii în materie, atenuată*), în practica judiciară anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, a fost înlocuită de acesta prin regula, mult mai lesnicioasă, a majorităţii; este vorba despre coproprietarii care deţin majoritatea cotelor-părţi din bun, şi nu de majoritatea coproprietarilor, chiar dacă, nu arareori, aceste „majorităţi” pot coincide. Totuşi, căutând a menţine un echilibru între interesele tuturor coproprietarilor, art. 641 NCC dispune că acele acte de administrare care ar fi de natură să limiteze „în mod substanţial” posibilitatea unui coproprietar de a folosi bunul comun în raport cu cota sa parte ori care sunt de natură să impună acestuia „o sarcină" excesivă, prin raportare la cota sa parte sau la cheltuielile suportate de către ceilalţi coproprietari, nu vor putea fi făcute decât cu acordul acestuia. Pentru o şi mai bună „organizare" a exercitării actelor în discuţie de către unul sau mai mulţi coproprietari cu privire la întregul bun, art. 641 alin. (3) NCC permite coproprietarului ori coproprietarilor interesaţi să ceară instanţei de judecată să suplinească acordul coproprietarului aflat în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau care se opune în mod abuziv la efectuarea unui act de administrare indispensabil menţinerii utilităţii ori valorii bunului, cum ar fi o reparaţie a bunului sau alte asemenea acte.
*) În practica judiciară au fost validate unele acte juridice, atenuându-se în acest fel unele dintre consecinţele nefavorabile ale regulii unanimităţii, spre a se facilita administrarea bunului. Au fost validate, astfel, unele convenţii de societate intervenite între copărtaşi, pe baza patrimoniului comun alcătuit din bunurile indivize, ceea ce a permis aplicarea în aceste cazuri a textelor referitoare la societate din fostul cod civil (art. 1491 şi urm.). Tot astfel, au fost considerate ca valabile unele acte încheiate numai de către unul dintre copărtaşi în temeiul unui mandat, chiar tacit, sau în virtutea unei gestiuni de afaceri. Făcând aplicarea gestiunii de afaceri prevăzute în Codul civil, Tribunalul Suprem a decis, într-un caz de speţă, că actul de administrare sau de conservare făcut numai de către unul dintre copărtaşi, cu privire la un imobil, profită şi celorlalţi copărtaşi, în sensul că înlătură caracterul de imobil abandonat al bunului, care este scos astfel de sub incidenţa Decretului nr. 111/1951, care, la data respectivă, impunea trecerea lui, ca bun abandonat, în proprietatea statului.
S-a decis, de asemenea, că oricare dintre proprietari poate să ceară remedierea degradărilor aduse bunului comun, desfiinţarea lucrărilor noi sau despăgubiri, în temeiul art. 998-999 fostul C. civ., fără a avea nevoie de consimţământul celorlalţi coproprietari sau de o împărţeală a bunului.
