Aplicarea legii civile în timp, spaţiu şi aspra persoanelor (aplicarea normelor de drept civil)
| Comentarii |
|
aplicarea legii civile (aplicarea normelor de drept civil), legea civilă, ca orice lege de altfel, acţionează concomitent sub trei aspecte: o anumită durată; pe un anumit teritoriu; cu privire la anumite persoane. Aşadar, legile civile se succed, coexistă şi au determinate categoriile de subiecte cărora li se aplică. În consecinţă, vorbim despre aplicarea legii civile în timp, aplicarea legii civile în spaţiu şi aplicarea legii civile asupra persoanelor.
Aplicarea legii civile în timp
Art. 6 alin. (1) teza I C.civ. prevede că legea civilă se aplică în intervalul de timp cât este în vigoare.
în caz de succesiune a legilor civile, se pot ivi o serie de probleme privind aplicarea în timp, iar acestea trebuie rezolvate ţinându-se cont de două principii, care se presupun şi se completează reciproc, anume:
- principiul neretroactivităţii legii civile noi;
- principiul aplicării imediate a legii civile noi, acesta din urmă cunoscând însă excepţia ultraactivităţii (supravieţuirii) legii vechi.
Aspecte generale privind principiul neretroactivităţii legii civile
Prin principiul neretroactivităţii legii civile se înţelege regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, iar nu şi situaţiilor anterioare.
Este firesc şi logic ca „trecutul să scape aplicării legii civile noi”, deoarece aceasta, fiind prin esenţă un ordin, nu poate impune ca un fapt să aibă loc în conformitate cu dispoziţiile ei decât după ce a intrat în vigoare. De altfel, subiectul de drept care ar încerca să ţină seama de o eventuală lege viitoare, prin anticiparea conţinutului acesteia, ar nesocoti legea aplicabilă în prezent şi s-ar expune sancţiunilor ei. Mai mult, vocaţia legii noi de a infirma situaţiile juridice anterioare ar crea nesiguranţă în circuitul civil şi ar insufla neîncredere în lege, întrucât ar dispărea orice putinţă de previzibilitate şi de stabilitate.(Aşa cum s-a arătat în doctrina mai veche, regula neretroactivităţii legilor este justă şi utilă; justă, căci ar fi contra raţiunii ca o lege care nu a început să existe decât azi să prohibe, să condamne sau să permită ceva pentru trecut; utilă, căci altfel nu ar mai fi siguranţă în tranzacţii - M.A. Dumitrescu, Manual de drept civil, anul I, ed. a 4-a, Bucureşti, 1929, p. 32.)
Trebuie subliniat că principiul neretroactivităţii legii civile, care era consacrat de art. 1 C.civ. din 1864 şi care a fost preluat şi de art. 6 alin. (1) teza a ll-a C.civ. din 2009, a devenit un principiu constituţional încă din anul 1991, art. 15 alin. (2) din Constituţie stabilind că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.
Pe cale de consecinţă, ar fi neconstituţională prevederea dintr-o eventuală lege civilă (ordinară sau organică) sau dintr-un alt act normativ ce ar dispune că acea lege sau acel act normativ s-ar aplica retroactiv. Ar putea avea caracter retroactiv numai un act normativ de o forţă juridică egală Constituţiei, deci numai printr-o lege constituţională legiuitorul ar putea stabili că dispoziţiile acesteia se aplică retroactiv.
De reţinut că, atunci când se vorbeşte despre principiul neretroactivităţii legii civile, se are în vedere sensul larg al noţiunii de lege, deci toate categoriile de acte.
Aspecte generale privind aplicarea imediată a legii civile noi şi ultraactivitatea legii vechi
Prin principiul aplicării imediate a legii civile noi se înţelege regula de drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi.
Acest principiu este consfinţit legislativ de art. 6 alin. (5) C.civ., potrivit căruia, „dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare”, precum şi de art. 6 alin. (6) C.civ., care prevede că „dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi”.
Principiul nu a fost consacrat în mod expres de legislaţia noastră anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009, însă existenţa lui era unanim admisă. Recunoaşterea acestui principiu se întemeia pe două raţiuni, şi anume, pe de o parte, el este consecinţa firească a principiului neretroactivităţii, în sensul că, dacă legea nouă nu are putere retroactivă, pentru viitor ea trebuie aplicată de îndată, iar, pe de altă parte, regula de interpretare conform căreia legea trebuie interpretată în sensul în care să se aplice, iar nu în sensul neaplicării, a impus această soluţie. în literatura de specialitate, pentru justificarea principiului aplicării imediate a legii noi se foloseau următoarele argumente: legea nouă trebuie prezumată că reprezintă un progres tehnic juridic faţă de legea veche, astfel încât trebuie să se aplice, de la intrarea ei în vigoare, şi situaţiilor juridice care sunt în curs de constituire, modificare sau stingere ori ale căror efecte sunt în curs de a se produce, desigur sub rezerva neretroactivităţii; în anumite cazuri, neaplicarea imediată a legii noi ar putea avea drept consecinţă fie împiedicarea acesteia de a se mai aplica vreodată, fie aplicarea ei după un timp relativ îndelungat de la intrarea în vigoare; pentru a se asigura unitatea legislaţiei, nu este suficient să se suprime diversitatea legilor în spaţiu, ci mai trebuie ca legea nouă să se aplice tuturor situaţiilor juridice reglementate.
Însă, aşa cum se va putea observa, actuala reglementare a restrâns totuşi destul de mult sfera de aplicare a acestui principiu.
De la principiul aplicării imediate a legii civile noi există însă o excepţie, anume ultraactivitatea (supravieţuirea) legii civile vechi, care înseamnă aplicarea, la unele situaţii determinate, a legii civile vechi, deşi a intrat în vigoare o nouă lege civilă.
Ultraactivitatea legii vechi este justificată, de cele mai multe ori, de necesitatea ca anumite situaţii juridice pendente să rămână guvernate de legea sub imperiul căreia au început să se constituie, să se modifice ori să se stingă.
în doctrină s-a susţinut că ultraactivitatea legii vechi, fiind o excepţie, trebuie stipulată în mod expres în legea nouă, dar a existat şi opinia conform căreia aptitudinea legii vechi de a cârmui anumite situaţii juridice şi după ce a fost abrogată ar putea fi dedusă şi prin interpretare, chiar fără text expres în legea nouă, afară de cazul în care aceasta din urmă ar dispune în mod diferit.
în ceea ce ne priveşte, apreciem că excepţia ultraactivităţii legii vechi îşi găseşte aplicare nu numai în cazul în care legea nouă prevede în mod expres aceasta, ci şi în cazul normelor juridice supletive. Aceasta, deoarece părţile care întocmesc un act juridic lasă adesea pe seama normelor juridice supletive, în vigoare în acel moment, stabilirea unor condiţii şi efecte ale actului juridic respectiv, astfel încât abrogarea găseşte legea veche încorporată, prin voinţa părţilor, în actele juridice încheiate sub imperiul ei; prin urmare, legea nouă, dacă s-ar aplica acestor acte juridice, ar nesocoti voinţa părţilor şi ar dărâma efectele pregătite de părţi, dar nerealizate încă. Tocmai de aceea, este firesc ca legea care a guvernat actul juridic respectiv să se aplice tuturor efectelor acestuia, chiar şi efectelor ce se vor produce după abrogarea ei.
Dorim să subliniem că problemele referitoare la ultraactivitatea (supravieţuirea) legii vechi sau, după caz, la aplicarea imediată a legii noi nu trebuie confundate cu problemele ce privesc neretroactivitatea, chiar dacă, în frecvente situaţii, principiul neretroactivităţii şi principiul aplicării imediate a legii noi sau, după caz, ultraactivitatea legii vechi se completează reciproc. Uneori, aceeaşi prevedere legală, în funcţie de situaţia concretă, poate fi privită fie ca o aplicaţie a principiului neretroactivităţii legii, fie ca o aplicaţie a ultraactivităţii legii vechi. Spre exemplu, art. 6 alin. (2) C.civ., conform căruia „actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor”, constituie o aplicaţie a principiului neretroactivităţii pentru efectele juridice produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi, dar şi o aplicaţie a ultraactivităţii legii vechi pentru efectele juridice care s-ar produce după intrarea în vigoare a legii noi.
Să presupunem că un raport juridic s-a constituit, şi-a produs în întregime efectele şi s-a stins sub imperiul unei singure legi, care însă nu mai este în vigoare la data când raportul juridic respectiv este dedus judecăţii, într-o asemenea ipoteză, instanţa va aplica legea care a guvernat acel raport juridic, nefiind însă vorba de ultraactivitatea legii vechi, deoarece este o situaţie juridică trecută, ci de aplicarea regulii tempus regit actum, deci de neretroactivitatea legii în vigoare la data judecăţii (Un exemplu din literatura juridică mai veche era cazul unui litigiu succesoral care a avut loc după intrarea în vigoare a Codului familiei (abrogat în prezent), decesul producându-se însă anterior acestui moment, în care litigiu s-a pus problema de a stabili dacă la moştenire vine ori nu copilul nelegitim (copilul născut din afara căsătoriei) al fiului lui de cuius\ întrucât dispoziţiile Codului civil din 1864 (prin ipoteză, în vigoare la data deschiderii succesiunii) recunoşteau copilului nelegitim doar posibilitatea de a veni la moştenirea tatălui, iar nu şi la moştenirea rudelor acestuia, înseamnă că instanţa nu a putut să constate existenţa vocaţiei succesorale a copilului respectiv de a veni la moştenirea bunicului de tată, deoarece prevederile înscrise în Codul familiei care au reglementat posibilitatea copilului născut din afara căsătoriei de a veni şi la moştenirea rudelor tatălui nu au putut fi aplicate retroactiv, adică şi succesiunilor deschise înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei.)
Deosebirea dintre neretroactivitate şi aplicarea imediată a legii noi este evidenţiată de următorul exemplu preluat din literatura de specialitate mai veche. Legea din 20 aprilie 1932, care a suprimat incapacitatea femeii măritate, reglementată de fostele art. 197-208 C.civ. din 1864, s-a aplicat de la data intrării ei în vigoare şi femeilor căsătorite înainte de această dată, în sensul că acele femei au devenit capabile din ziua publicării legii respective. Aceasta reprezenta consecinţa aplicării imediate a legii noi. însă, în baza principiului neretroactivităţii, actele juridice încheiate de o femeie măritată sub imperiul fostelor dispoziţii ale Codului civil din 1864 şi cu nesocotirea acestora au rămas lovite de nulitate relativă, nefiind validate de legea nouă.
Actuala reglementare a extins semnificativ sfera de aplicare a ultraactivităţii legii vechi. Avem în vedere nu numai art 6 alin. (2) C.civ. (ultraactivitatea priveşte desigur doar efectele viitoare, adică acele efecte care s-ar produce după intrarea în vigoare a legii noi) şi art. 6 alin. (4) C.civ., potrivit căruia „prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit”, ci şi o serie de prevederi din Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Criteriul neretroactivităţii. Facta praeterita, facta pendentia, facta futura
Pentru a stabili un criteriu abstract al neretroactivităţii, dintre diversele teorii susţinute, (într-o primă teorie cu privire la criteriul neretroactivităţii, s-a făcut distincţie între drepturile câştigate (drepturile definitiv intrate în patrimoniul unei persoane)’şi simplele expectative (simplele speranţe de a dobândi sau de a se folosi de un drept), arătându-se că o lege nouă nu poate să aducă atingere primelor, însă poate să aducă atingere celor din urmă, fără ca prin aceasta să devină retroactivă (Aubry et Rau, Cours de droit civil frangais, 5e ed., tome I, p. 99 şi urm.; M.F. Mourlon, Repetitions ecrites sur le premier examen de Code Napoleon, 9e ed., tome I, Paris, 1873, p. 48-49). într-o altă opinie, s-a deosebit între drepturi şi interese, apreciindu-se că o lege ar fi retroactivă dacă ar modifica efectele deja produse ale unui act sau fapt anterior sau dacă ar atinge un drept pe care o persoană îl are datorită unui fapt trecut. într-o a treia concepţie, se susţine că legea nouă poate să aducă atingere situaţiilor juridice legale sau abstracte, adică acelor situaţii create prin lege în mod obiectiv, în afară de orice realizare individuală, în schimb, legea nouă ar avea caracter retroactiv dacă ar aduce atingere situaţiilor juridice individuale sau concrete, adică acelor situaţii create de o persoană prin aplicarea legii anterioare. O teorie asemănătoare acesteia din urmă face deosebire între, pe de o parte, drepturile ce nu sunt decât aptitudini sau facultăţi şi nu se traduc în raporturi determinate decât printr-un act de voinţă al subiectului, trebuind deci exercitate pentru a da loc la asemenea raporturi, iar, pe de altă parte, drepturile care nu se nasc decât în temeiul unui raport determinat, prealabil încheiat, cum este cazul în materie contractuală şi în materie succesorală, arătându-se că numai drepturile din prima categorie ar putea fi stinse sau transformate pentru viitor printr-o lege posterioară naşterii lor (M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. AII, colecţia Restitutio, Bucureşti, 1998, p. 22-24). Pentru prezentarea critică a unor asemenea teorii, a se vedea şi C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., voi. I, p. 44-48; M. Eliescu, op. cit., p. 85 şi urm.) de o parte, diferitele perioade în care timpul poate fi considerat (trecutul, prezentul şi viitorul), iar, pe de altă parte, elementele prin care o situaţie juridică poate fi legată de una dintre aceste perioade (fie constituirea, modificarea sau stingerea situaţiei juridice, fie efectele pe care aceasta le produce).
O lege ar fi retroactivă dacă ar reglementa fie fapte care, înainte de intrarea ei în vigoare, au dat naştere sau, după caz, au modificat ori au stins o situaţie juridică, fie efecte pe care acea situaţie juridică le-a produs înainte de aceeaşi dată.
Prin urmare, ţinând cont de principiul neretroactivităţii, cât şi de posibilitatea legiuitorului de a opta între aplicarea imediată a legii noi şi ultraactivitatea legii vechi, trebuie deosebite trei categorii de situaţii juridice:
- facta praeterita, adică faptele constitutive, modificatoare sau extinc-tive de situaţii juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât şi efectele produse de acea situaţie juridică înainte de acest moment. în privinţa acestora, poate fi aplicată numai legea veche, adică legea în vigoare ia data producerii faptei respective ori efectelor ei, deoarece, dacă s-ar aplica o lege ulterioară ar însemna să i se atribuie efect retroactiv (O lege ulterioară nu poate să aducă atingere constituirii, modificării sau stingerii situaţiilor juridice anterioare, indiferent dacă legea nouă ar suprima un mod de formare, modificare sau stingere ori ar schimba condiţiile necesare.
Faptele care nu au putut determina constituirea sau stingerea unei situaţii juridice potrivit legii în vigoare la data când ele s-au realizat nu pot să fie socotite de o lege ulterioară că au produs aceste efecte, ceea ce înseamnă că legea nouă nu poate atribui unui fapt trecut efecte pe care acest fapt nu le putea produce sub imperiul legii în vigoare în momentul realizării faptului.
Dacă legea creează o situaţie juridică nouă, ea nu ar putea să prevadă că noua situaţie juridică s-a născut din fapte anterioare intrării sale în vigoare sau, după caz, organul de jurisdicţie nu ar putea decide că situaţia juridică reglementată doar de legea nouă s-a născut din fapte întâmplate în întregime înainte de intrarea ei în vigoare.)
- facta pendentia, adică situaţiile juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare. în privinţa acestora, se va aplica legea nouă (fără a putea fi considerată retroactivă), însă legiuitorul poate opta pentru supravieţuirea legii vechi (în privinţa acestei categorii de situaţii juridice, ca regulă, Codul civil din 2009 a preferat soluţia supravieţuirii legii vechi.). Dacă însă elementele ce alcătuiesc constituirea sau, după caz, modificarea ori stingerea au individualitate proprie, atunci pentru fiecare element se aplică legea în vigoare la momentul la care acesta s-a produs;
- facta futura, adică situaţiile juridice care se vor naşte, modifica sau stinge după intrarea în vigoare a legii noi, precum şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice trecute (Efectele produse în timp ale unei situaţii juridice vor fi cele stabilite de legea în vigoare în momentul în care se realizează fiecare efect în parte, deci legea nouă nu se poate aplica efectelor produse de aceste situaţii juridice înainte de intrarea ei în vigoare; în schimb, în lipsă de dispoziţie legală în sens contrar, noua lege se va aplica efectelor produse de aceeaşi situaţie juridică după intrarea ei în vigoare, desigur dacă situaţia subzistă după intrarea în vigoare a legii noi. Vom vedea însă că, în privinţa efectelor viitoare ale situaţiilor juridice trecute, Codul civil din 2009 a preferat, ca regulă, soluţia ultraactivităţii legii în vigoare la data naşterii situaţiei juridice.). În privinţa acestora, se va aplica legea nouă, afară de cazul în care legiuitorul optează pentru supravieţuirea legii vechi.
Aplicarea în timp a Codului civil din 2009
Art. 6 C.civ. conţine anumite dispoziţii privind aplicarea în timp a legii civile, însă trebuie subliniat că textul stabileşte reguli generale în materie, deci reguli care au vocaţia să se aplice şi în cazul unor acte normative viitoare, în măsura în care acestea nu vor conţine dispoziţii exprese privind succesiunea legilor în timp.
Cât priveşte aplicarea în timp a Codului civil din 2009 în raport de reglementările anterioare, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile corespunzătoare din Legea nr. 71/2011.
în prealabil, semnalăm că, potrivit art. 223 din Legea nr. 71/2011, procesele şi cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi procedurale în vigoare la data când aceste procese au fost pornite (deci sunt aplicabile dispoziţiile din reglementările înlocuite de Codul civil din 2009), afară de cazul în care în Legea nr. 71/2011 există dispoziţii care prevăd altfel.
Subliniem că în frecvente cazuri noua reglementare rezolvă o problemă controversată, oferind ca soluţie legislativă una dintre soluţiile date în jurisprudenţa sau în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare, într-un asemenea caz, chiar şi pentru situaţiile născute anterior s-ar putea da soluţia la care s-a oprit şi noua reglementare (şi chiar este recomandabil în considerarea imperativului de a avea o practică judiciară previzibilă), fără a se putea reproşa că s-ar atribui efect retroactiv legii noi, însă soluţia nu poate fi motivată pe dispoziţiile legii noi, ci pe argumentele deduse din vechea reglementare (Spre exemplu, în cazul unei donaţii deghizate sub forma unui contract de vânzare încheiat în formă autentică, încheiate anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009, soluţia potrivit căreia actul secret produce efecte între părţi dacă îndeplineşte condiţiile de validitate de fond, iar nu şi de formă (altfel spus, actul secret „a împrumutat” forma ad validitatem de la actul public) nu poate fi motivată pe art. 1289 alin. (2) C.civ. 2009, deoarece acest din urmă text de lege se aplică, aşa cum stabileşte art. 109 din Legea nr. 71/2011, numai în cazul în care contractul secret este încheiat după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, ci pe argumentele corespunzătoare Codului civil din 1864.)
De asemenea, dorim să mai menţionăm că în acele cazuri în care noua reglementare nu a făcut altceva decât să preia dispoziţiile din reglementarea anterioară, stabilirea legii aplicabile, deşi nu va influenţa soluţia pe fond, va viza însă motivarea acesteia.
a) Legea aplicabilă actului juridic
Pentru actul juridic, legiuitorul a stabilit ca regulă aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului juridic nu numai în privinţa condiţiilor de validitate şi, pe cale de consecinţă, a nulităţii, ci şi pentru alte aspecte ce privesc încheierea actului juridic, pentru alte cauze de ineficacitate, pentru regulile de interpretare a actului, pentru efectele actului juridic (inclusiv cele produse după intrarea în vigoare a unei noi legi), pentru executarea obligaţiilor asumate de părţi, pentru încetarea actului juridic (în privinţa condiţiilor de validitate şi a nulităţii, regula tempus regit actum ţine de neretroactivitate, însă vom vedea că în privinţa celorlalte aspecte, în măsura în care acestea s-ar produce după intrarea în vigoare a noii reglementări, Legea nr. 71/2011 instituie şi unele derogări.)
Această regulă se desprinde atât din dispoziţiile art. 6 alin. (2) şi (3) C.civ. (reluate în art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 71/2011), cât şi din art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, „contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa”.
Potrivit art. 6 alin. (3) C.civ. şi art. 4 din Legea nr. 71/2011, actele juridice lovite de nulitate absolută ori relativă sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi. Aşadar, validitatea sau eficacitatea actelor juridice se apreciază potrivit condiţiilor stabilite de legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic, fiind fără relevanţă faptul că legea nouă (ulterioară momentului încheierii actului) ar adăuga o condiţie de validitate sau eficacitate a actului juridic sau ar suprima o asemenea condiţie.
Altfel spus, nulitatea sau altă cauză de ineficacitate a actului juridic (de exemplu: inopozabilitatea, caducitatea, revocarea, rezoluţiunea etc.) este supusă legii în vigoare în momentul încheierii actului.
Legea nr. 71/2011 conţine o serie de dispoziţii care nu reprezintă altceva decât cazuri particulare ale acestei reguli. Spre exemplu:
- art. 25 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 prevede că validitatea căsătoriei încheiate înainte de data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 se stabileşte potrivit dispoziţiilor legii în vigoare la data încheierii ei; (însă, art. 25 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 prevede că, „în cazul în care, după intrarea în vigoare a Codului civil, a intervenit un fapt care, potrivit dispoziţiilor acestuia, acoperă nulitatea, căsătoria nu mai poate fi constatată nulă sau nu mai poate fi anulată după intrarea în vigoare a Codului civil”, iar alin. (3) dispune că „în cazul în care faptul prin care se acoperă nulitatea presupune curgerea unui termen, căsătoria nu mai poate fi constatată nulă sau nu mai poate fi anulată după trecerea acelui termen de la data intrării în vigoare a Codului civil”.)
- art. 60 din Legea nr. 71/2011 dispune că validitatea clauzei de inalienabilitate instituite prin convenţie sau testament este guvernată de legea în vigoare la data încheierii convenţiei sau testamentului;
- din art. 65 din Legea nr. 71/2011 rezultă că proprietatea comună în devălmăşie poate avea ca izvor şi actul juridic numai pentru actele juridice încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009;
- din art. 102 din Legea nr. 71/2011 rezultă că modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării, iar elementele ce nu fac obiectul modificării sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat contractul;
- art. 168, art. 170 şi art. 187 din Legea nr. 71/2011 prevăd că ipotecile imobiliare, ipotecile mobiliare (garanţiile reale mobiliare) şi gajurile constituite sub imperiul reglementării anterioare sunt supuse, în ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate, dispoziţiilor legale existente la data constituirii lor;
- art. 202 din Legea nr. 71/2011 prevede că dispoziţiile art. 2.515 C.civ. (care permit părţilor să modifice, în anumite condiţii, durata termenelor sau cursul prescripţiei) nu validează convenţiile având ca obiect modificarea regimului legal al prescripţiei încheiate anterior intrării lor în vigoare etc.
în cazul nulităţii nu s-ar putea deroga de la această regulă (deoarece ar însemna să se atribuie legii noi efect retroactiv), ( încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie prin aplicarea retroactivă a unei legi noi ce instituia o cauză de nulitate: „în speţă, Curtea observă că Tribunalul Ialomiţa şi-a întemeiat constatarea referitoare la nulitatea absolută a deciziilor administrative pe două prevederi: art. 35 alin. (2) şi (6) din Legea nr. 18/1991, pe care l-a interpretat în sensul că era necesar ca partea interesată să fie proprietarul casei la data adoptării deciziilor respective, şi art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997, care prevede sancţiunea nulităţii absolute în cazul în care dreptul de proprietate a fost recunoscut în favoarea persoanelor care nu erau îndreptăţite la astfel de recunoaşteri (...). Totuşi, Curtea constată că abia în anul 1997 Legea nr. 169/1997 a prevăzut sancţiunea menţionată mai sus, iar tribunalul judeţean a făcut aplicarea acestei sancţiuni în privinţa deciziilor administrative în discuţie, deşi ultima dintre ele data din anul 1993, adică cu aproximativ 4 ani înainte de adoptarea Legii nr. 169/1997 (...). Curtea apreciază că partea interesată nu putea să se aştepte în mod rezonabil ca aceste decizii să poată fi anulate după mai mult de 13 ani de la adoptarea lor, prin aplicarea unei noi legi care stabilea o astfel de sancţiune” (C.E.D.O., Hotărârea din 2 iunie 2009, cauza Silviu Marin c. României, în M. Of. nr. 95 din 11 februarie 2010)) dar în privinţa unor cauze de ineficacitate regula menţionată, în măsura în care nu ar constitui o aplicaţie a principiului neretroactivităţii legii noi, ci a ultraactivităţii legii vechi, este susceptibilă de nuanţări. Astfel:
- art. 96 din Legea nr. 71/2011 dispune că prevederile din vechea reglementare referitoare la revocarea donaţiei pentru survenienţă de copil (caz de revocare care a fost prevăzut de Codul civil din 1864, dar care nu a mai fost reglementat de Codul civil din 2009) nu se aplică în ipoteza în care copilul s-a născut după intrarea în vigoare a Codului civil (dacă nu ar fi existat această dispoziţie specială, atunci toate donaţiile anterioare ar fi fost susceptibile de revocare indiferent de data la care s-ar fi născut copilul);
- art. 130 din Legea nr. 71/2011 prevede că, dacă formalităţile de opozabilitate nu au fost îndeplinite cu privire la un contract de locaţiune în curs de executare la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 şi bunul dat în locaţiune este înstrăinat după această dată, contractul de locaţiune este opozabil dobânditorului numai dacă sunt îndeplinite formalităţile prevăzute la art. 1.811 C.civ. din 2009, deci, pentru ipoteza înstrăinării bunului dat în locaţiune după intrarea în vigoare a noii reglementări, opozabilitatea/inopozabilitatea contractului de locaţiune anterior nu se va raporta la legea în vigoare la data încheierii sale.
însă, în lipsa unor derogări exprese în Legea nr. 71/2011, cauzelor de ineficacitate li se aplică legea în vigoare la data încheierii actului juridic, chiar dacă împrejurarea ce a condus la ineficacitatea actului a survenit sub imperiul noii reglementări. De exemplu, art. 2251 alin. (2) C.civ. din 2009, care recunoaşte credirentierului dreptul la rezoluţiunea contractului de rentă viageră constituit cu titlu oneros chiar şi în lipsa unui pact comisoriu, nu s-ar putea aplica în cazul contractelor încheiate sub imperiul vechii reglementări, chiar dacă neexecutarea ar avea loc după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009.
Pe temeiul art. 6 alin. (2) C.civ. şi al art. 3 din Legea nr. 71/2011, legea în vigoare la data încheierii unui act juridic va reglementa atât efectele trecute, adică efectele care s-au produs sub imperiul ei (principiul neretroactivităţii), cât şi efectele viitoare, adică efectele care se vor produce după intrarea în vigoare a legii noi (ultraactivitatea legii vechi).
Ca aplicaţii ale acestei reguli, menţionăm:
- art. 60 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 prevede că efectele juridice ale clauzei de inalienabilitate instituite prin convenţie sunt guvernate de legea în vigoare la momentul încheierii convenţiei;
- art. 66 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, din care rezultă că efectul constitutiv al convenţiei de partaj, precum şi alte efecte se aplică doar convenţiilor de partaj încheiate ulterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009, deci convenţiile de partaj anterioare produc efectele reglementate de legea în vigoare la data încheierii lor, ceea ce înseamnă, între altele, că au efect declarativ; (în privinţa partajului judiciar, art. 66 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 stabileşte că dispoziţiile Codului civil din 2009 sunt aplicabile atunci când cererea de chemare în judecată a fost introdusă după intrarea lui în vigoare.)
- art. 107 din Legea nr. 71/2011 prevede că dispoziţiile art. 1.271 C.civ. din 2009 privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a acestuia;
- art. 108 din Legea nr. 71/2011 stabileşte că dispoziţiile art. 1.274 C.civ. privitoare la transferul riscurilor în contractele translative de proprietate se aplică numai contractelor încheiate după intrarea lui în vigoare;
- potrivit art. 142 din Legea nr. 71/2011, contractele de mandat încheiate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, pentru care părţile nu au prevăzut un termen, rămân supuse legii în vigoare la data încheierii lor etc.
Există totuşi unele cazuri în care legiuitorul a derogat de la această regulă, desigur numai în privinţa efectelor viitoare. Astfel:
- pe temeiul art. 121 din Legea nr. 71/2011, anumite dispoziţii ale Codului civil din 2009 referitoare la obligaţia de garanţie contra viciilor lucrului vândut (deci la un efect al contractului de vânzare), anume art. 1.710, 1.711, art. 1.712 alin. (2) şi art. 1.713, se aplică şi în cazurile în care viciile ascunse au fost descoperite după data intrării în vigoare a Codului civil, iar, întrucât textul de lege nu distinge, înseamnă că inclusiv în cazul contractelor încheiate sub imperiul reglementării anterioare;
- art. 122 din Legea nr. 71/2011 prevede că dispoziţiile art. 1.717 C.civ. din 2009, care reglementează defecţiunea imputabilă cumpărătorului, se aplică şi contractelor încheiate înainte de data intrării în vigoare a Codului civil din 2009, în cazul în care comportamentul cumpărătorului care pricinuieşte defecţiunea intervine după această dată;
- art. 125 din Legea nr. 71/2011 stabileşte că, dacă legea nu prevede altfel, dispoziţiile art. 1.734 C.civ. din 2009, referitoare la concursul între preemptori, se aplică şi drepturilor de preempţiune izvorâte din contracte încheiate înainte de intrarea lui în vigoare;
- art. 128 din Legea nr. 71/2011 prevede că dispoziţiile art. 1807 C.civ. din 2009, care, între altele, conferă locatorului o acţiune directă faţă de sublocatar, sunt aplicabile contractelor de sublocaţiune încheiate după data intrării în vigoare a Codului civil din 2009, chiar şi în cazurile în care contractul de locaţiune s-a încheiat anterior acestei date;
- art. 129 din Legea nr. 71/2011 stabileşte că dispoziţiile art. 1810 C.civ. din 2009, care instituie o cerinţă suplimentară în ceea ce priveşte tacita relocaţiune faţă de reglementarea anterioară (îndeplinirea obligaţiilor de către locatar sunt aplicabile în cazul tuturor contractelor de locaţiune al căror termen se împlineşte după data intrării în vigoare a Codului civil din 2009;
- art. 131 din Legea nr. 71/2011 dispune că prevederile Codului civil din 2009 referitoare la îmbunătăţirile efectuate de locatar se aplică şi contractelor de locaţiune în curs la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009, dacă lucrările adăugate sau autonome au fost efectuate după această dată;
- art. 134 din Legea nr. 71/2011 prevede că art. 1834 C.civ. 2009 (privitor la anumite particularităţi în cazul decesului chiriaşului) se aplică şi contractelor de închiriere a locuinţelor aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009;
- art. 141 din Legea nr. 71/2011 stabileşte că „răspunderea transportatorului şi a expeditorului este guvernată de legea în vigoare la data producerii evenimentului care a cauzat prejudiciul, chiar dacă acesta a fost cunoscut de pasager, expeditor sau destinatar, după caz, ulterior intrării în vigoare a Codului civil” din 2009; ar fi posibil ca încheierea contractului de transport să fi avut loc sub imperiul reglementării anterioare, dar dacă evenimentul care a cauzat prejudiciul se produce după intrarea în vigoare a noii reglementări, atunci aceasta din urmă, astfel cum rezultă din prima parte a dispoziţiei legale menţionate [care are caracterul de normă specială în raport cu art. 6 alin. (2) C.civ. şi art. 3 din Legea nr. 71/2011], se va aplica răspunderii civile contractuale;
- art. 144 şi art. 145 din Legea nr. 71/2011 dispun că efectele contractului de cont bancar curent sau ale contractului de facilitate de credit încheiat înainte de data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 şi care s-a încheiat pe termen nedeterminat sunt guvernate de legea în vigoare ia data producerii lor.
b) Legea aplicabilă prescripţiei extinctive şi decăderii
Prescripţiile extinctive începute şi împlinite sub imperiul reglementării anterioare nu sunt supuse dispoziţiilor legii noi, deoarece ele reprezintă situaţii juridice trecute.
Mai mult, art. 6 alin. (4) C.civ. şi art. 201 din Legea nr. 71/2011 stabilesc că şi prescripţiile extinctive (precum şi decăderile şi uzucapiunile) începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
Prin urmare, legea aplicabilă prescripţiei extinctive, sub toate aspectele (început, termen, suspendare, întrerupere, repunere în termen, efecte) este legea în vigoare la data la care prescripţia a început să curgă. Practic, trebuie stabilit dacă, pentru situaţia concretă, prescripţia extinctivă a început să curgă potrivit dispoziţiilor din reglementarea anterioară, iar în caz afirmativ această reglementare se va aplica prescripţiei respective sub toate aspectele; dacă însă se ajunge la concluzia că prescripţia nu a început să curgă sub imperiul reglementării anterioare potrivit regulii stabilite de aceasta, atunci devin incidente dispoziţiile Codului civil din 2009.
Subliniem că dispoziţia înscrisă în art. 6 alin. (4) C.civ. poate fi privită nu numai ca o derogare de la principiul aplicării imediate a legii noi pentru facta pendentia, ci, în funcţie de împrejurarea concretă, şi ca o aplicaţie a principiului neretroactivităţii (spre exemplu, s-ar atribui efect retroactiv legii noi dacă s-ar considera prescripţia suspendată pe temeiul unei împrejurări petrecute sub imperiul legii vechi şi care numai potrivit legii noi ar constitui o cauză de suspendare).
Art. 203 şi art. 204 din Legea nr. 71/2011 instituie şi două derogări de la aplicarea legii sub imperiul căreia a început să curgă prescripţia. Astfel:
- dispoziţiile art. 2.532 pct. 6 şi 7 C.civ. privitoare la suspendarea cursului prescripţiei se aplică şi în cazul prescripţiilor începute înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, dacă împrejurările care atrag suspendarea s-au produs după această din urmă dată;
- dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) teza a ll-a din Codul civil se aplică şi în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a Codului civil.
Orice alte prevederi înscrise în Codul civil din 2009, indiferent că sunt de drept material sau vizează aspecte procesuale, se aplică numai prescripţiilor extinctive care încep după intrarea în vigoare a acestui act normativ. Spre exemplu, în practica recentă s-a pus problema dacă pentru prescripţiile începute sub imperiul fostului Decret nr. 167/1958 instanţa mai poate să invoce din oficiu excepţia de prescripţie extinctivă. Răspunsul este afirmativ, deoarece Legea nr. 71/2011 nu cuprinde vreo dispoziţie specială în acest sens, ceea ce înseamnă că se aplică regula stabilită de art. 6 alin. (4) C.civ., care nu face vreo distincţie între dispoziţiile de drept material şi cele procesuale în materia prescripţiei. La speţa în care s-a ridicat pentru prima dată această problemă de drept, soluţia mai putea fi motivată şi pe art. 223 din Legea nr. 71/2011, deoarece procesul era în curs de desfăşurare la data de 1 octombrie 2011.
Decăderea, sub toate aspectele, este supusă legii în vigoare la data la care a început să curgă termenul de decădere [art. 6 alin. (2) C.civ.].
O aplicaţie a acestei reguli este făcută de art. 205 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, dispoziţiile art. 2.548 alin. (1) şi (2) C.civ. (referitoare la imposibilitatea de principiu de suspendare şi întrerupere, dar şi la cauza generală de suspendare a termenelor de decădere) se aplică numai termenelor de decădere care au început să curgă după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009.
menelor de decădere care au început să curgă după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009.
c) Legea aplicabilă accesiunii, uzucapiunii şi posesiei
în privinţa accesiunii, Legea nr. 71/2011 conţine două norme juridice tranzitorii (art. 57 şi art. 58), anume: dispoziţiile Codului civil din 2009 referitoare la accesiunea naturală asupra animalelor se aplică situaţiilor născute după intrarea acestuia în vigoare; în toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de opţiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării.
Ţinând cont şi de art. 6 alin. (2) C.civ., putem spune că accesiunea este supusă legii în vigoare la data producerii sau săvârşirii împrejurării sau faptei care atrage incidenţa accesiunii, iar, pentru ipoteza unor fapte continue, interesează legea în vigoare la data începerii.
Uzucapiunile începute şi neîmplinite (A fortiori, şi uzucapiunile împlinite sub imperiul legii vechi sunt supuse dispoziţiilor acesteia, numai că în cazul lor nu mai este vorba de la ultraactivitatea legii vechi pentru o situaţie juridică pendente, ci de neretroactivitatea legii noi) la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit [art. 6 alin. (4) C.civ.]. Ţinând cont şi de dispoziţiile art. 82 din Legea nr. 71/2011, vom deosebi următoarele ipoteze:
- în cazul în care posesia a început sub imperiul reglementării anterioare, atunci această reglementare este aplicabilă uzucapiunii;
- în cazul în care posesia asupra unui imobil a început după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, dar la data începerii posesiei nu era deschisă carte funciară pentru imobilul respectiv, uzucapiunea este supusă dispoziţiilor Codului civil din 1864;
- dacă posesia asupra unui imobil a început după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 şi la data începerii posesiei era deschisă carte funciară pentru acel imobil, uzucapiunea este guvernată de dispoziţiile Codului civil din 2009; (Considerăm că posesorul nu este obligat să se prevaleze de posesia exercitată sub imperiul reglementării anterioare, ci, dimpotrivă, poate să renunţe la aceasta şi să înceapă, după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, o uzucapiune întemeiată pe prevederile acestuia.)
- uzucapiunea mobiliară, în condiţiile art. 939 C.civ. din 2009, poate fi invocată numai în cazul în care posesia a început după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009.
Cât priveşte posesia, în afara dispoziţiilor referitoare la unul din efectele acesteia (uzucapiunea), Legea nr. 71/2011 mai prevede, în art. 81, că intervertirea detenţiei în posesie este supusă legii în vigoare la data apariţiei cazului de intervertire. i
Pentru alte aspecte privind posesia, inclusiv alte efecte ale posesiei, se aplică, în baza art. 6 alin. (2) C.civ., legea în vigoare la data începerii posesiei.
d) Legea aplicabilă dezmembrâmintelor dreptului de proprietate privată
Sunt supuse prevederilor Codul civil din 2009 numai dreptul de su-perficie constituit după intrarea lui în vigoare (art. 68 din Legea nr. 71/2011).
în privinţa dreptului de uzufruct (precum şi, pentru identitate de raţiune, a dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie, acestea fiind varietăţi de uzufruct), art. 69 din Legea nr. 71/2011 stabileşte regula potrivit căreia exercitarea acestuia, după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, este guvernată de noua reglementare.
De la această regulă există unele derogări: uzufructul constituit prin convenţie încheiată anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009 este şi rămâne incesibil, mai puţin în cazul în care părţile convin altfel (art. 70 din Legea nr. 71/2011); dispoziţiile art. 715 alin. (2)-(4) C.civ. din 2009, referitoare la opozabilitatea sau încetarea anumitor contracte, se aplică numai în cazurile în care încheierea sau reînnoirea contractelor de locaţiune ori de arendare are loc după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 (art. 71 din Legea nr. 71/2011); dispoziţia din noua reglementare referitoare la stingerea uzufructului prin neuzul timp de 10 ani sau, după caz, 2 ani se aplică drepturilor de uzufruct constituite ulterior intrării ei în vigoare (art. 72 din Legea nr. 71/2011); prevederea referitoare la stingerea uzufructului în caz de abuz de folosinţă este aplicabilă şi uzufructului constituit anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009, dacă abuzul de folosinţă este săvârşit ulterior acestei date (art. 73 din Legea nr. 71/2011); dispoziţia referitoare la stingerea uzufructului în caz de pieire a bunului se aplică în toate cazurile în care bunul a fost distrus ulterior intrării în vigoare a noii reglementări (art. 74 din Legea nr. 71/2011).
Cât priveşte dreptul de servitute, art. 75 din Legea nr. 71/2011 stabileşte că dispoziţia din noua reglementare referitoare la stingerea servituţii prin neuzul timp de 10 ani se aplică numai drepturilor de servitute constituite ulterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009.
Legea nr. 71/2011 nu conţine însă şi alte dispoziţii tranzitorii în materia dreptului de servitute. Considerăm că, în privinţa altor aspecte ce vizează exercitarea sau stingerea dreptului de servitute, urmează a se recurge la art. 6 alin. (2) C.civ. din 2009 [iar nu la art. 6 alin. (6), deoarece referirea din acest ultim alineat la „regimul general al bunurilor” trebuie înţeleasă în contextul raporturilor de proprietate, fiind deci vorba de regimul circulaţiei juridice a bunurilor], deci servituţile constituite sub imperiul reglementării anterioare sunt guvernate de către aceasta. De altfel, pentru fostele ser-vituţi naturale şi legale, care, potrivit actualei reglementări, sunt limite legale ale dreptului de proprietate, această soluţie rezultă din art. 59 din Legea nr. 71/2011.
e) Legea aplicabilă în materie de carte funciară
O dispoziţie tranzitorie foarte importantă este înscrisă în art. 56 din Legea nr. 71/2011, din care rezultă că prevederile din noua reglementare referitoare la proba dreptului de proprietate cu extrasul de carte funciară pentru imobilele înscrise în cartea funciară şi mai ales ia caracterul constitutiv al înscrierilor în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, până atunci înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, făcându-se numai în scop de opozabilitate faţă de terţi.
Dispoziţiile art. 876-915 C.civ., privitoare la cazurile, condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară, se aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil (art. 76 din Legea nr. 71/2011).
înscrierile în cartea funciară efectuate în temeiul unor acte ori fapte juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009 vor produce efectele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii acestor acte ori, după caz, la data săvârşirii sau producerii acestor fapte, chiar dacă aceste înscrieri sunt efectuate după data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 (art. 77 din Legea nr. 71/2011).
În cazul în care, pentru prima dată, s-au înscris în cartea funciară, fără cauză legitimă, drepturi reale potrivit art. 581 din Legea nr. 7/1996, terţii dobânditori cu titlu oneros ai vreunui drept real imobiliar, întemeindu-se, cu bună-credinţă, pe cuprinsul cărţii funciare, nu se pot prevala contra adevăraţilor proprietari, străini de cartea funciară, de dispoziţiile art. 901 din C.civ. sau ale art. 31 din Legea nr. 7/1996, republicată, după caz, cât timp nu s-a împlinit termenul de uzucapiune tabulară prevăzut de Codul civil din 2009 sau dacă în acest termen s-a înscris o acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare. în cazul înscrierilor efectuate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun privitoare la uzucapiune, în vigoare la data intrării în posesia imobilului (art. 79 din Legea nr. 71/2011).
Cererile de înscriere, precum şi acţiunile în justiţie, întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 7/1996, indiferent de data introducerii lor, se soluţionează potrivit normelor materiale în vigoare la data încheierii actului sau, după caz, la data săvârşirii ori producerii faptului juridic generator al dreptului supus înscrierii, cu respectarea normelor procedurale în vigoare în momentul introducerii lor (art. 80 din Legea nr. 71/2011).
f) Legea aplicabilă faptelor juridice licite ca izvoare de obligaţii
Faptele juridice licite ca izvoare de obligaţii, fiind fapte extracontrac-tuale, cad sub incidenţa regulii stabilite de art. 103 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, „obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor”, dar şi a excepţiei de la aceasta, instituită prin art. "i18 din aceeaşi lege, conform căruia, „obligaţiile extracontractuale născute înainte de intrarea în vigoare a Codului civil sunt supuse modurilor de stingere prevăzute de acesta”.
Pentru gestiunea de afaceri (gestiunea intereselor altuia), regula este reluată, într-o altă formulare, de art. 110 din Legea nr. 71/2011, care prevede că dispoziţiile art. 1.330-1.340 C.civ. din 2009 nu sunt aplicabile gestiunii de afaceri începute înainte de data intrării în vigoare a acestuia.
Aşadar, în cazul gestiunii de afaceri se aplică legea care era în vigoare la data la care a început gestiunea, adică la data efectuării primului act material sau juridic cu intenţia de a gera interesele altuia.
Plata nedatorată este guvernată de legea în vigoare la data la care a fost efectuată, adică la data la care solvensul a executat obligaţia de care nu era tinut.
În cazul îmbogăţirii fără justă cauză se aplică legea care era în vigoare la data la care s-a produs împrejurarea ce a condus la îmbogăţirea, neimputabilă dar fără temei juridic, a unei persoane în detrimentul sărăcirii alei persoane.
În schimb, modurile de stingere a obligaţiilor născute pe temeiul gestiunii de afaceri, plăţii nedatorate şi îmbogăţirii fără justă cauză cad sub incidenţa legii în vigoare la data când se produce stingerea, deci dacă asemenea obligaţii se sting după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, atunci dispoziţiile acestuia, inclusiv cele referitoare la restituirea prestaţiei nedatorate, sunt aplicabile.
g) Legea aplicabilă faptelor ilicite ca izvoare de obligaţii (răspunderii civile delictuale)
Pe temeiul aceluiaşi art. 103 din Legea nr. 71/2011, răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (răspunderea civilă delictuală) este guvernată de legea în vigoare în momentul săvârşirii faptei ilicite.
Spre exemplu: pentru o faptă prejudiciabilă săvârşită de o persoană pusă sub interdicţie anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009, răspunderea tutorelui nu va putea fi angajată pe temeiul art. 1372 C.civ. din 2009, ci numai pe temeiul şi în condiţiile art. 998-art.999 C.civ. din 1864, fiind deci vorba nu de o răspundere pentru fapta altuia, ci de o răspundere pentru fapta proprie; art. 1368 C.civ. din 2009, care reglementează obligaţia subsidiară ce incumbă autorului prejudiciului, chiar lipsit de discernământ, de a plăti victimei o indemnizaţie într-un cuantum echitabil atunci când nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea îndatorirea de a-l supraveghea, se aplică faptelor prejudiciabile săvârşite după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 etc.
însă, după intrarea în vigoare a noii reglementări, modurile de stingere a obligaţiilor născute din răspunderea civilă delictuală sunt supuse dispoziţiilor acestuia, indiferent de data la care s-a născut obligaţia (art. 118 din Legea nr. 71/2011).
h) Legea aplicabilă în materie de moştenire
Moştenirea legală este guvernată de legea în vigoare la data deschiderii succesiunii, adică la data decesului celui despre a cărui moştenire este vorba. în acest sens, art. 91 din Legea nr. 71/2011 dispune că moştenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii moştenirii.
Astfel, moştenirile vacante deschise anterior datei de 1 octombrie 2011 se cuvin statului român, iar cele deschise după această dată vor fi culese de comuna, oraşul sau municipiul în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii [art. 963 alin. (3) C.civ. din 2009] sau, dacă se află în străinătate, de statul român [art. 553 alin. (3) C.civ. din 2009]; reprezentarea nedemnului (art. 965 C.civ. din 2009) este posibilă numai în cazul moştenirilor deschise după intrarea în vigoare a noii reglementări, iar nu şi pentru moştenirile deschise anterior, chiar dacă acestea s-ar dezbate după 1 octombrie 2011 etc.
Totuşi, în materia nedemnităţii (care interesează atât în cazul devolu-ţiunii legale, cât şi în cazul devoluţiunii testamentare), s-ar putea admite o derogare, care ar rezulta din art. 93 din Legea nr. 71/2011, textul stabilind aplicarea Codului civil din 2009 dacă faptele au fost săvârşite după intrarea lui în vigoare; ar fi posibil ca decesul să se fi produs anterior, însă faptele de nedemnitate judiciară la care se referă art. 959 alin. (1) lit. b) C.civ. (ascunderea, alterarea, distrugerea sau falsificarea testamentului) să se întâmple sub imperiul noii reglementări.
în cazul moştenirii testamentare, trebuie deosebit între, pe de o parte, validitatea testamentului, pentru care se aplică legea în vigoare în momentul întocmirii acestui act juridic unilateral [art. 6 alin. (3) C.civ.], chiar dacă decesul testatorului ar surveni după intrarea în vigoare a legii noi, iar, pe de altă parte, efectele dispoziţiilor testamentare (de exemplu, atribuirea bunurilor legatarilor), care sunt guvernate de legea în vigoare în momentul deschiderii succesiunii (art. 91 din Legea nr. 71/2011). (Spre exemplu, dacă între momentul întocmirii testamentului şi cel al morţii testatorului ar interveni o lege care ar modifica forma testamentului, această lege nu se va aplica testamentului deja făcut. în schimb, dacă în acelaşi interval de timp ar interveni o lege care ar stabili o altă cotitate disponibilă (cota din moştenire de care poate dispune testatorul), această lege se va aplica testamentului anterior fără a fi considerată retroactivă, deoarece drepturile legatarilor se nasc în momentul deschiderii succesiunii. Aşadar, art. 1088 C.civ., care stabileşte o altă modalitate de determinare a rezervei descendenţilor şi a rezervei ascendenţilor privilegiaţi, influenţează şi legatele făcute înainte de 1 octombrie 2011, dacă moştenirea s-a deschis începând cu această dată.) O aplicaţie a acestei reguli o întâlnim în art. 60 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, „valabilitatea clauzei de inalienabilitate instituite prin testament este guvernată de legea în vigoare la data încheierii acestuia, iar efectele clauzei sunt guvernate de legea în vigoare la data deschiderii succesiunii”.
i) Legea aplicabilă efectelor viitoare ale altor situaţii juridice trecute
Ca şi în cazul actelor juridice, efectele viitoare ale altor situaţii juridice sunt guvernate, ca regulă, de legea în vigoare la data săvârşirii ori producerii lor [art. 6 alin. (2) C.civ. şi art. 3 din Legea nr. 71/2011, precum şi interpretarea per a contrario a art. 6 alin. (6) C.civ.].
Art. 6 alin. (6) C.civ. [şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011] instituie însă o derogare semnificativă de la ultraactivitatea legii vechi, stabilind aplicabilitatea legii noi în privinţa efectelor viitoare ale situaţiilor juridice trecute, în măsura în care acestea derivă din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, desigur dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.
Aplicarea Codului civil din 2009 efectelor viitoare ale unor situaţii juridice existente la data intrării lui în vigoare este prevăzută şi de unele norme speciale din Legea nr. 71/2011, precum: art. 13 referitor la exercitarea drepturilor personalităţii; art. 16 în privinţa capacităţii persoanelor aflate sub tutelă, curatelă, interdicţie sau alte măsuri de ocrotire; art. 18 în ceea ce priveşte regimul juridic general aplicabil persoanelor juridice, în măsura în care prin legile aplicabile fiecărei persoane juridice nu se prevede altfel; art. 27 referitor la relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi etc.
Legea nr. 71/2011 conţine însă şi norme speciale care se abat de la această din urmă regulă, spre exemplu: art. 59 prevede că dispoziţiile referitoare la limitele legale ale dreptului de proprietate din noua reglementare nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia; art. 61 stabileşte că dispoziţiile referitoare la limitele judiciare ale dreptului de proprietate se aplică numai inconvenientelor cauzate după data intrării în vigoare a Codului civil din 2009; art. 62, potrivit căruia, în ipoteza coproprietăţii, prevederile referitoare la regula majorităţii sau, după caz, a unanimităţii pentru actele de administrare ori, după caz, de dispoziţie se aplică numai actelor juridice încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 etc.
j) Legea aplicabilă garanţiilor
Constituirea garanţiilor este guvernată de legea în vigoare la data constituirii, indiferent de legea în vigoare la data la care s-ar formula ori soluţiona cererea privind valabilitatea constituirii. Această regulă este prevăzută în mod expres pentru scrisorile de garanţie [art. 150 alin. (1) din Legea nr. 71/2011], textul stabilind că şi efectele sunt supuse regulilor aplicabile la data emiterii scrisorii de garanţie, pentru privilegii [art. 155 alin. (1) din Legea nr. 71/2011], textul dispunând că şi conţinutul, precum şi opozabilitatea privilegiului sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data când s-a născut, pentru ipoteci, atât imobiliare, cât şi mobiliare [art. 168 şi art. 170 din Legea nr. 71/2011], pentru gaj [art. 187 alin. (1) din Legea nr. 71/2011] şi pentru dreptul de retenţie [art. 189 alin. (1) din Legea nr. 71/2011]. Nu există o dispoziţie expresă şi pentru fideiusiune, însă, având în vedere că această garanţie presupune în mod necesar încheierea unui contract, regula se desprinde din art. 6 alin. (3) C.civ. şi art. 4 din Legea nr. 71/2011.
Dintre alte dispoziţii tranzitorii în materie înscrise în Legea nr. 71/2011, mai amintim:
- art. 151 alin. (1) - dispoziţiile art. 2.324 alin. (4) C.civ., referitoare la urmărirea bunurilor care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii autorizate de lege, se vor aplica în cazurile în care profesionistul îşi operează diviziunea patrimoniului după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009;
- art. 177 alin. (1) - avizele de garanţie înscrise în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009 continuă să îşi producă efectele;
- art. 155 alin. (2) - formalităţile de publicitate pentru opozabilitate faţă de terţi a privilegiilor sunt guvernate de dispoziţiile legii în vigoare la data efectuării acestora;
- art. 155 alin. (3) - privilegiile pentru care formalităţile de publicitate au fost efectuate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 îşi păstrează rangul de prioritate dobândit conform legii în vigoare la momentul realizării acestora;
- art. 78 - privilegiile speciale imobiliare şi ipotecile legale născute până la intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 pot fi înscrise şi după această dată, fie în vechile registre de publicitate imobiliară, dacă pentru imobilele grevate nu sunt deschise cărţi funciare noi, fie în noile cărţi funciare. Privilegiile speciale imobiliare, înscrise fie în vechile registre de publicitate imobiliară, fie în noile cărţi funciare, se convertesc de plin drept în ipoteci legale după expirarea unui termen de un an de la intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 sau, după caz, de la data înscrierii şi se vor supune dispoziţiilor Codului civil din 2009. De la data intrării în vigoare a noii reglementări, privilegiile speciale imobiliare prevăzute în legi speciale devin ipoteci legale şi vor fi supuse regimului prevăzut de Codul civil pentru ipoteci legale;
- art. 178 - dispoziţiile art. 2.426 C.civ., referitoare la preferinţa în cazul ipotecilor asupra contului, nu se aplică ipotecilor constituite înainte de data intrării lor în vigoare;
- art. 187 alin. (2) - gajul pentru care formalităţile de deposedare sau de înregistrare au fost îndeplinite înainte de data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 şi pentru care condiţia deposedării nu s-a pierdut până la data intrării în vigoare a noii reglementări este supus, în ceea ce priveşte ordinea de preferinţă, opozabilitatea şi efectele faţă de terţi, dispoziţiilor legale existente la data deposedării debitorului sau la data înregistrării gajului;
- art. 189 alin. (2) - drepturile de retenţie înregistrate înainte de data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 vor fi supuse, în ceea ce priveşte ordinea de preferinţă, opozabilitatea şi efectele faţă de terţi, dispoziţiilor legale existente la data înregistrării lor.
Mai reţinem că, potrivit art. 187 alin. (3) din Legea nr. 71/2011, executarea silită a gajului începută înainte de data intrării în vigoare a noii reglementări va fi continuată în conformitate cu dispoziţiile legale existente la data începerii executării. Pentru executarea silită a altor garanţii nu există dispoziţii tranzitorii, însă, întrucât suntem pe tărâm procesual, urmează să aplicăm regula conform căreia normele de executare silită sunt de imediată aplicare.
Aplicarea legii civile în spaţiu
Aplicarea legii civile în spaţiu prezintă un aspect intern şi un aspect internaţional.
Aspectul intern vizează situaţia raporturilor civile stabilite, pe teritoriul României, între subiecte de drept civil de cetăţenie sau, după caz, de naţionalitate română şi se rezolvă ţinându-se cont de următoarea regulă: actele normative adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică, astfel cum dispune art. 7 alin. (1) C.civ., pe întreg teritoriul ţării, afară de cazul în care se prevede altfel, (există însă şi unele acte normative care sunt emise de organe centrale de stat, dar care se aplică doar pe o anumită parte a teritoriului naţional, spre exemplu, Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România etc.), iar actele normative adoptate, în condiţiile legii, de autorităţile şi instituţiile administraţiei publice locale se aplică, aşa cum arată art. 7 alin. (2) C.civ. numai în raza lor de competentă teritorială.
Aspectul internaţional vizează ipoteza raporturilor civile cu element de extraneitate, determinarea legii civile aplicabile urmând a se realiza ţinându-se seama de normele conflictuale ale dreptului internaţional privat cuprinse în cartea a Vll-a a Codului civil (art. 8 C.civ.).
Aplicarea legii civile asupra persoanelor
Destinatarii legii civile sunt subiectele de drept civil, deci persoanele fizice şi persoanele juridice. Am arătat că unul dintre principiile generale ale dreptului civil îl reprezintă egalitatea în faţa legii civile, însă egalitatea (şi generalitatea) acţiunii legii civile asupra persoanelor nu trebuie să ducă la concluzia că toate normele juridice civile sunt aplicabile, în aceeaşi măsură şi uniform, tuturor subiectelor de drept civil.
Din punctul de vedere al sferei subiectelor la care se aplică, normele conţinute în legile civile pot fi împărţite în trei categorii:
- norme de drept civil cu vocaţie generală de aplicare, deci aplicabile atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice (de exemplu, art. 1357 C.civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie);
- norme de drept civil care au vocaţia de a se aplica numai persoanelor fizice (spre exemplu, normele înscrise în O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, cu modificările şi completările ulterioare);
- norme de drept civil care au vocaţia de a se apiica numai persoanelor juridice (de exemplu, art. 200 C.civ., care reglementează înregistrarea persoanei juridice).
