Interpretarea normelor de drept civil
| Comentarii |
|
interpretarea normelor de drept civil, 1. Noţiunea şi necesitatea interpretării normelor de drept civil
Prin interpretarea normelor de drept civil (interpretarea legii civile) se înţelege operaţiunea de stabilire a conţinutului şi sensului normelor de drept civil.
Scopul interpretării unei norme juridice civile constă în a vedea care este sfera situaţiilor de fapt concrete la care norma juridică respectivă se referă şi a se asigura astfel corecta aplicare a acelei norme. Deci, interpretarea legii civile reprezintă o etapă în procesul aplicării legii civile, conţinutul interpretării fiind tocmai stabilirea sensului voinţei legiuitorului, exprimată într-o anumită normă de drept civil.
În practică, interpretarea normelor de drept civil este impusă de mai multe împrejurări.
În primul rând, oricât de bună este o lege la data adoptării ei, ulterior, ea este depăşită de dinamica vieţii, apărând situaţii care nu au fost avute în vedere de legiuitor, punându-se astfel problema de a şti dacă situaţia nou ivită poate fi încadrată sau nu în ipoteza unei anumite norme de drept civil.
În al doilea rând, interpretarea este impusă şi de împrejurarea că legiuitorul, în grija sa de a nu scăpa nereglementate anumite situaţii din practică, utilizează formulări generale în redactarea textelor de lege. Asemenea formulări cer însă explicarea sensului lor, pentru a se putea stabili dacă o anumită situaţie se încadrează sau nu în ipoteza normei juridice respective. Spre exemplu, în materia prescripţiei extinctive, legea nu enumeră motivele de repunere în termen, mulţumindu-se să precizeze, generic, că este vorba de „motive temeinice”; într-o asemenea situaţie, revine teoriei şi practicii judiciare sarcina de a preciza ce se înţelege prin aceste motive, pe cale de consecinţă, determinându-se domeniul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă.
în al treilea rând, termenii folosiţi de legiuitor în alcătuirea dispoziţiilor legale nu au întotdeauna înţelesul din vorbirea obişnuită. Din punctul de vedere al termenilor întrebuinţaţi de legiuitor, putem deosebi următoarele categorii de cuvinte:
- cuvinte care au sensul din vorbirea curentă;
- cuvinte care sunt folosite şi în vorbirea curentă, dar în limbajul juridic civil au un sens mai larg. De exemplu, art. 539 alin. (2) C.civ. stabileşte că „sunt bunuri mobile şi undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi energia de orice fel produse, captate şi transmise, în condiţiile legii, de orice persoană şi puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora”;
- cuvinte care în limbajul dreptului civil au un sens specific, diferit de cel din vorbirea obişnuită. Spre exemplu, în terminologia dreptului civil, prin obligaţia de a da se înţelege îndatorirea de a constitui sau transmite un drept real, deci sintagma „a da” primeşte o altă accepţiune decât în limbajul curent;
- cuvinte care au caracter tehnic juridic (sezină, fideiusiune, uzucapiune etc.).
Menţionăm că, uneori, acelaşi cuvânt are semnificaţii diferite, în funcţie de instituţia sau categoria juridică în care este folosit. Spre exemplu, cuvântul „terţ” are un anumit înţeles în materia efectelor actului juridic civil (toate persoanele în afară de părţile actului juridic şi avânzii-cauză ai acestora), un înţeles mai larg în materie de simulaţie (incluzând şi persoane care, în mod obişnuit, fac parte din categoria avânzilor-cauză ai părţilor actului juridic), un alt înţeles în materia cesiunii de creanţă (persoanele care nu au luat parte la contractul de cesiune şi nu sunt succesori universali sau cu titlu universal ai părţilor contractante, dar faţă de care cesiunea prezintă interes, cum este cazul debitorului cedat până în momentul îndeplinirii formei de publicitate, al cesionarilor succesivi şi ulteriori ai aceleiaşi creanţe, al creditorilor cedentului) şi un alt înţeles în materia înstrăinărilor de imobile (dobânditorii succesivi ai aceluiaşi imobil şi de la aceeaşi persoană).
Desigur că problema interpretării nu se mai pune în acele ipoteze în care însuşi actul normativ defineşte noţiunea sau noţiunile cu care operează. Spre exemplu, art. 8 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte care este suprafaţa maximă de teren ce se atribuie în proprietate unei familii, iar în alineatul următor se arată că „prin familie se înţeleg soţii şi copiii necăsătoriţi, dacă gospodăresc împreună cu părinţii lor'’; în art. 2 şi art. 17 din Legea nr. 114/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt definite anumite noţiuni folosite în această lege (locuinţă, locuinţă convenabilă, locuinţă socială, locuinţă de serviciu, locuinţă de intervenţie, locuinţă de necesitate; locuinţă de protocol, casă de vacanţă, condominiu, unitate individuală şi familie); art. 1 din O.G. nr. 52/1997 privind regimul juridic al fran-cizei, republicată, defineşte noţiunile de francizor, beneficiar, know-how, reţea de franciză etc.
în al patrulea rând, interpretarea este necesară în unele cazuri şi datorită faptului că norma juridică are o formulare ambiguă, imprecisă sau neclară.
2. Clasificarea interpretării normelor de drept civil
Trei criterii de clasificare pot fi folosite în stabilirea felurilor interpretării.
2.1. Interpretarea în funcţie de organul ori persoana de la care provine
Interpretarea oficială este aceea care provine de la însuşi organul de stat care a edictat norma juridică supusă interpretării, concretizându-se în norme interpretative [art. 9 alin. (1) C.civ.].
De exemplu, o dispoziţie dintr-o lege ordinară este interpretată printr-o altă lege ordinară; un articol neclar dintr-o hotărâre a Guvernului este interpretat printr-o altă hotărâre a Guvernului etc. Interpretarea este oficială şi atunci când provine de la un organ neguvernamental învestit de lege cu prerogativa reglementării anumitor relaţii la care participă organizaţii din sistemul său, desigur în măsura în care organul respectiv emite un act cu caracter normativ care are ca obiect interpretarea unui text dintr-un act normativ anterior al său.
Interpretarea oficială are caracter general obligatoriu, la fel ca actul normativ interpretat.
în legătură cu actele normative (legile) interpretative, art. 9 alin. (2) C.civ. stabileşte că „norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor”.
Interpretarea jurisdicţională este aceea care provine de la un organ de jurisdicţie (de la o instanţă judecătorească sau de la un alt organ care, potrivit legii, are şi atribuţii jurisdicţionale).
Principala componentă a interpretării jurisdicţionale este interpretarea judiciară, prin care se înţelege interpretarea dată de instanţele judecătoreşti (judecătorii, tribunale, curţi de apel şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). în principiu, obligativitatea acestei interpretări priveşte numai speţa respectivă, deoarece interpretarea legii se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii [art. 9 alin. (3) C.civ.]. Această soluţie decurge şi din faptul că, în sistemul nostru de drept, jurisprudenţa nu constituie, ca regulă, izvor de drept. Totuşi, atât în cazul deciziilor asupra recursului în interesul legii pronunţate de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi în cazul deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională cu ocazia rezolvării excepţiilor de neconstituţionalitate a legilor sau ordonanţelor, ar trebui să se admită că suntem în prezenţa unei interpretări obligatorii pentru instanţe. (Avem în vedere ipoteza în care Curtea Constituţională ar decide că dispoziţia legală în cauză este constituţională numai dacă i se dă o anumită interpretare.)
O a treia categorie de interpretare o constituie cea care se dă normelor juridice civile în doctrină sau de către avocat, în pledoariile sale în faţa instanţei. O asemenea interpretare nu are putere juridică obligatorie, dar poate fi însuşită de organul căruia i se adresează.
2.2. Interpretarea literală, interpretarea extensivă şi interpretarea restrictivă
în funcţie de rezultatul interpretării, se distinge între: interpretarea literală (numită şi declarativă), interpretarea extensivă şi interpretarea restrictivă.
Interpretarea este literală atunci când există concordanţă deplină între formularea textului legal interpretat şi situaţiile practice care se încadrează în ipoteza acestuia, nefiind necesar a se extinde sau a se restrânge aplicarea dispoziţiei în cauză.
în practică, această interpretare, care se mai numeşte şi declarativă, este cea mai frecventă, fiind impusă fie de dispoziţii legale având o redactare clară, fie de dispoziţii ce conţin enumerări limitative.
Interpretarea literală, care are în vedere rezultatul (concluzia) interpretării, nu trebuie confundată cu interpretarea gramaticală, aceasta din urmă fiind o varietate a interpretării normelor juridice civile în funcţie de metoda de interpretare; este vorba deci de criterii diferite de clasificare. Folosindu-se metoda interpretării gramaticale, s-ar putea ajunge la o interpretare literală, dar la aceasta din urmă s-ar putea ajunge şi utilizându-se alte metode de interpretare, după cum prin folosirea metodei interpretării gramaticale ar fi posibil să nu se ajungă la o interpretare literală, ci la o interpretare extensivă sau restrictivă.
Interpretarea este extensivă dacă între formularea textului legal interpretat şi cazurile din practică la care se aplică acesta nu există concordanţă, în sensul că formularea textului este mai restrânsă decât intenţia reală a legiuitorului, astfel încât se ajunge la concluzia că textul legal interpretat trebuie extins şi la unele situaţii care nu s-ar încadra în litera lui.
La o interpretare extensivă se poate ajunge, de cele mai multe ori, prin folosirea metodei analogiei sau a argumentului a fortiori, la care ne vom referi atunci când vom analiza una dintre metodele de interpretare, şi anume interpretarea logică.
în practică, o interpretare extensivă a fost dată dispoziţiilor înscrise în art. 1198 C.civ. din 1864 deoarece, la imposibilitatea materială de preconstituire a înscrisului, la care se referă textul respectiv, s-a adăugat şi imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului.
De asemenea, având în vedere faptul că instituţia delegaţiei nu mai este reglementată de Codul civil, precum şi dispoziţiile art. 1168 C.civ., ori de câte ori un contract nenumit va cuprinde în conţinutul său o delegaţie, vor fi aplicabile regulile ce guvernează cel mai asemănător contract, deci, în ipoteza delegaţiei imperfecte se va da o interpretare extensivă dispoziţiilor ce reglementează instituţia novaţiei prin schimbare de debitor.
Nu pot fi interpretate extensiv normele juridice civile care conţin enumerări limitative, excepţii sau prezumţii, ori cele care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile, aplicarea acestora prin analogie fiind interzisă (art. 10 C.civ.).
Interpretarea este restrictivă atunci când între formularea textului legal interpretat şi cazurile de aplicare practică nu există concordanţă, în sensul că formularea este prea largă faţă de ipotezele ce se pot încadra în text. După cum se observă, interpretarea restrictivă este diametral opusă interpretării extensive.
Dispoziţia înscrisă în art. 1182 C.civ. din 1864, în legătură cu dobândirea datei certe prin înfăţişarea înscrisului sub semnătură privată la o autoritate publică, este susceptibilă de o interpretare restrictivă, în sensul că simpla prezentare a înscrisului nu este suficientă, ci ar fi necesar ca înscrisul să fie înregistrat la acea autoritate ori ca pe înscris să se facă o menţiune despre data prezentării, menţiune certificată de autoritatea respectivă.
2.3. Interpretarea gramaticală, interpretarea sistematică, interpretarea istorico-teleologică, interpretarea logică şi interpretarea prin analogie
în funcţie de procedeele cu ajutorul cărora interpretul stabileşte înţelesul normei juridice, deci după metoda de interpretare folosită, se deosebeşte între: interpretarea gramaticală, interpretarea sistematică, interpretarea istorico-teleologică, interpretarea logică şi procedeul analogiei.
înainte de a trece la prezentarea metodelor de interpretare a normelor de drept civil, este necesar să subliniem că numai din punct de vedere didactic acestea sunt analizate separat, însă, în practică, aceleiaşi dispoziţii legale i se pot aplica două sau mai multe metode de interpretare, putându-se ajunge fie la acelaşi rezultat, fie la rezultate diferite.
a) Interpretarea gramaticală constă în lămurirea conţinutului unei norme juridice pe baza regulilor gramaticii, ceea ce presupune folosirea procedeelor de analiză morfologică şi sintactică a textului legal, ţinându-se cont de înţelesul termenilor utilizaţi în textul respectiv, de legătura dintre aceşti termeni, de construcţia propoziţiei sau a frazei, de particulele întrebuinţate, precum şi de semnele de punctuaţie.
Pentru ilustrarea acestui fel de interpretare, menţionăm cazul art. 408 alin. (3) C.civ., care dispune că „filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei se stabileşte prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească, după caz”. Utilizarea particulei „sau” (iar nu a particulei „şi”) conduce la următoarea concluzie: filiaţia copilului se stabileşte fie de tatăl său prin actul de recunoaştere, fie de instanţa de tutelă prin hotărâre judecătorească. Aşadar, dacă într-o normă de drept civil se foloseşte particula „sau” (“ori”), atunci este vorba de cerinţe alternative; dacă însă se utilizează particula „şi”, înseamnă că suntem în prezenţa unor cerinţe cumulative.
b) Interpretarea sistematică implică lămurirea înţelesului unei norme juridice ţinându-se cont de legăturile sale cu alte norme juridice, fie din acelaşi act normativ, fie dintr-un alt act normativ.
Astfel, este necesar să se recurgă la o interpretare sistematică pentru înţelegerea dispoziţiei înscrise în art. 39 alin. (1) C.civ., potrivit căruia „minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu”, textul trebuind coroborat cu art. 272 alin. (2) C.civ. potrivit căruia „pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul.” Rezultă, deci, că numai minorii care au împlinit vârsta de 16 ani pot dobândi prin căsătorie, în condiţiile legii, capacitatea deplină de exerciţiu mai înainte de 18 ani.
Recurgerea la interpretarea sistematică este impusă, în frecvente cazuri, de coexistenţa unor norme juridice civile generale şi a unor norme juridice civile speciale, pentru a se putea stabili sfera de aplicare a unei anumite dispoziţii legale. în principiu, interpretul trebuie să determine următoarele elemente:
- locul pe care îl ocupă norma juridică supusă interpretării, în cadrul sistemului de acte normative ce formează izvoarele dreptului civil, izvoare ce trebuie privite ţinându-se cont de ierarhia lor;
- felul actului normativ din care face parte norma juridică supusă interpretării, în sensul de a stabili dacă este o lege generală sau o lege specială;
- felul normei juridice în cauză, în cadrul actului normativ din care face parte, în sensul de a şti dacă este vorba de o normă generală sau de o normă specială;
- locul pe care îl ocupă norma juridică respectivă în cadrul aceluiaşi articol din lege, în cadrul secţiunilor, capitolelor, titlului etc., în alte cuvinte, sistematizarea actului normativ din care face parte norma ce trebuie interpretată.
După ce s-a stabilit caracterul general sau special al normei în discuţie, interpretul va aplica regulile pe care le-am menţionat atunci când am vorbit despre clasificarea normelor în generale şi speciale.
c) Interpretarea istorico-teleologică constă în stabilirea sensului unei dispoziţii legale ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea acelei norme, eventual într-un context istoric dat.
Pentru această interpretare prezintă interes lucrările premergătoare ale actului normativ din care face parte norma juridică supusă interpretării, expunerea de motive şi prevederile din preambulul actului normativ respectiv, forma iniţială a proiectului actului normativ, dezbaterile parlamentare etc. De asemenea, este folositoare şi cercetarea reglementării anterioare, deci a dispoziţiilor legale abrogate prin textele legale supuse interpretării.
d) Interpretarea logică presupune lămurirea sensului unei norme juridice pe baza legilor logicii formale şi a sistemului de argumentare pe care se sprijină.
Această interpretare se bazează pe raţionamentele inductive şi deductive. Folosirea frecventă a acestei metode de interpretare, încă de către romani, a condus la cristalizarea anumitor reguli de interpretare logică, exprimate în adagii latine, precum şi la consacrarea unor argumente de interpretare logică.
Prima regulă de interpretare logică se exprimă prin adagiul exceptio est strictissimae interpretationis (et aplicationis). Aşadar, excepţia este de strictă interpretare şi aplicare, ceea ce înseamnă că, ori de câte ori o normă juridică instituie o excepţie de la regulă, această excepţie nu trebuie extinsă la alte situaţii, pe care norma juridică respectivă nu le prevede.
O aplicaţie specială a acestei reguli de interpretare o reprezintă stabilirea corelaţiei dintre legea (norma) generală şi legea (norma) specială, la care ne-am referit mai sus.
În legătură cu această regulă de interpretare logică, mai trebuie reţinut că excepţiile pot fi formale (cele expres prevăzute de lege, prin folosirea expresiilor: „cu excepţia”, „afară numai dacă” etc.), dar şi virtuale (cele care decurg din natura dispoziţiei).
Cea de-a doua regulă de interpretare logică se exprimă prin adagiul ubi tex non distinguit, nec nos distinguere debemus, adică unde legea (norma juridică) nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. în alte cuvinte, generalitatea formulării unui text legal conduce la generalitatea aplicării lui, fără a se introduce distincţii pe care textul respectiv nu le conţine.
De exemplu, art. 92 alin. (1) C.civ. prevede că „domiciliul minorului care nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu în condiţiile prevăzute de lege este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte în mod statornic”; întrucât textul foloseşte termenul generic de minori, nedistingând despre care minori este vorba, înseamnă că el se aplică atât minorilor sub 14 ani (fără capacitate de exerciţiu), cât şi minorilor între 14 şi 18 ani (care au capacitate de exerciţiu restrânsă).
Trebuie însă menţionat că această regulă de interpretare nu este absolută, aşa încât, în funcţie de situaţia concretă, se poate ajunge uneori la anumite distincţii, chiar dacă ele nu rezultă în mod expres din textul de lege supus interpretării.
Aşadar, regulii ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus i s-ar putea opune o altă regulă de interpretare logică, exprimată prin adagiul cessante ratione legis, cessat eius dispositio sau ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex (unde încetează raţiunea legii, încetează dispoziţiile sale).
Spre exemplu, cât priveşte interpretarea noţiunii de autor al posesorului, folosită de art. 933 alin. (2) C.civ., trebuie reţinut că, deşi articolul menţionat nu prevede în mod expres, joncţiunea posesiilor nu poate avea loc dacă este vorba şi de posesia proprietarului, deoarece într-o asemenea situaţie nu se identifică acea justificare a uzucapiunii, care constă în sancţionarea pasivităţii îndelungate a proprietarului.
în orice caz, interpretul trebuie să ţină cont şi de alte dispoziţii legale susceptibile a deveni incidente speţei respective, deci nu trebuie scăpată din vedere şi o eventuală interpretare sistematică.
O ultimă regulă de interpretare logică pe care o vom reţine şi noi se exprimă prin adagiul actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat, ceea ce înseamnă că norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul în care să nu se aplice. Această regulă de interpretare este prevăzută de art. 1268 alin. (3) C.civ., pentru interpretarea contractelor, dar, pentru identitate de raţiune, ea este extinsă şi la interpretarea normelor de drept civil.
Spre exemplu, se poate recurge la regula de interpretare logică în discuţie pentru a se combate opinia potrivit căreia, dacă părţile au redactat înscrisul sub semnătură privată într-un singur exemplar, înseamnă că ele au înţeles tacit să deroge de la regula înscrisă în art. 1179 alin. (1) C.civ. din 1864 (referitoare la formalitatea multiplului exemplar), deoarece, în cadrul unei astfel de opinii, s-ar ajunge ca, pe cale de interpretare, dispoziţia legală înscrisă în articolul menţionat să nu îşi mai găsească, practic, aplicare.
Pe lângă aceste reguli de interpretare logică, deosebit de utile în practică sunt şi argumentele ce pot fi folosite în interpretarea logică.
Argumentul per a contrario se întemeiază pe principiul de logică numit legea terţului exclus (tertium non datui)-, atunci când se afirmă ceva, se neagă contrariul - qui dicit de uno, negat de altero.
Potrivit art. 282 C.civ., „viitorii soţi pot conveni să îşi păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soţ poate să îşi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite”; per a contrario, nu este permisă luarea unui nume străin de numele lor.
Este necesar să precizăm că folosirea acestui argument nu poate fi generală. El nu este concludent dacă, plecând de la o dispoziţie de excepţie, se afirmă o regulă generală. în orice caz, valoarea argumentului în discuţie este relativă, întrucât din tăcerea legii nu se poate deduce, cu puterea evidenţei, că legiuitorul a înţeles neapărat, într-un caz contrar celui reglementat, să dea o soluţie contrară celei prevăzute de lege.
De asemenea, din art. 11 C.civ., potrivit căruia „nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”, ar rezulta, folosind argumentul per a contrario, că se poate deroga de la normele juridice de ordine privată, însă, aşa cum am menţionat deja, în momentul încheierii actului juridic părţile pot deroga numai de la normele de ordine privată dispozitive, nu şi de la normele de ordine privată imperative.
în baza argumentului a fortiori se ajunge la extinderea aplicării unei norme juridice la un caz nereglementat expres, deoarece raţiunile care au fost avute în vedere la edictarea acelei norme juridice se regăsesc, cu şi mai multă tărie, în cazul dat.
Spre exemplu, în legătură cu interpretarea art. 282 C.civ., mai exact, în sprijinul soluţiei că soţul supravieţuitor are dreptul să poarte numele dobândit prin încheierea căsătoriei şi după decesul celuilalt soţ, poate fi adus argumentul a fortiori, dedus din art. 383 alin. (1) şi (2) C.civ.: dacă soţul divorţat, chiar vinovat de desfacerea căsătoriei, are posibilitatea să poarte numele dobândit prin căsătorie şi după divorţ, cu atât mai mult trebuie să se recunoască această posibilitate soţului supravieţuitor, a cărui căsătorie a încetat prin decesul celuilalt soţ.
Argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum) este procedeul prin care se învederează că o anumită soluţie propusă prin interpretarea dată ar fi singura posibilă, deoarece susţinerea oricărui alt punct de vedere ar duce la consecinţe inadmisibile, de neacceptat, absurde. Acest argument este folosit destul de des în literatura de specialitate, în problemele controversate, pentru combaterea altor argumente ce pot fi invocate în sprijinul opiniei contrare.
Pe lângă argumentele de interpretare logică menţionate mai sus, uneori, sunt folosite şi alte argumente, de o valoare cel puţin discutabilă, precum: argumentul ad populum (care se întemeiază pe împrejurarea că există un acord al majorităţii), argumentul ad hominem (care se referă la calităţile persoanei care a formulat o anumită opinie); argumentul ex silentio (potrivit căruia, dacă un lucru nu a fost negat de nimeni, înseamnă că acel lucru este afirmat), argumentul ad ignorantiam (care se bazează pe imposibilitatea de a dovedi contrariul) etc.
e) Metoda analogiei (ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet sau ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet) se bazează pe ideea că, unde există aceleaşi raţiuni, trebuie aplicate aceleaşi norme juridice, trebuie dată aceeaşi soluţie. Fundamentul acestei metode constă în faptul că aceeaşi cauză trebuie să producă acelaşi efect.
Importanţa metodei analogiei constă în aceea că ea reprezintă procedeul prin care se face completarea „lacunelor legii”, caz în care se pune nu atât problema de a interpreta un text de lege, ci de a găsi un text de lege care să fie aplicabil la situaţia concretă, neprevăzută de lege. Completarea lacunelor legii se face prin recurgerea fie la normele juridice civile, ipoteză în care se vorbeşte despre analogia legii (analogia legis), fie la principiile dreptului civil, ipoteză în care se vorbeşte despre analogia dreptului (analogia iuris). în funcţie de situaţia concretă din speţă, instanţa de judecată este chiar obligată să recurgă la analogia legii sau, după caz, la analogia dreptului, deoarece art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dispune că „judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”.
Determinarea cazurilor de folosire în practică a metodei analogiei este relativ uşoară, întrucât se folosesc expresii precum: „pentru identitate de raţiune”, „pentru identitate de figură juridică”, „pentru identitate de motivare” etc.
Trebuie menţionat că nu constituie un caz de analogie a legii acela în care o normă juridică stabileşte că situaţia la care se referă este guvernată de anumite dispoziţii legale, pe care le menţionează expres, încorpo-rându-le deci în cuprinsul prevederilor respectivei norme juridice. Spre exemplu, potrivit art. 1764 alin. (1) C.civ., „dispoziţiile privitoare la vânzare se aplică, în mod corespunzător, şi schimbului”; art. 1340 C.civ., care stabileşte că, „în privinţa actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la data când a fost începută, efectele unui mandat”. în alte cuvinte, normele de trimitere nu sunt lacune ale legii, ci, dimpotrivă, ele indică textele de lege aplicabile.
în sfârşit, este necesar să subliniem şi relativitatea metodei analogiei, ceea ce înseamnă că, atunci când se foloseşte această metodă, trebuie să se aibă în vedere nu numai asemănările, ci şi deosebirile dintre situaţia reglementată expres de lege şi situaţia neprevăzută de lege şi pentru care se intenţionează a se aplica acelaşi text de lege.
De asemenea, nu trebuie omis din vedere că normele speciale, afară de cazul prevăzut de art. 1168 C.civ., precum şi normele care restrâng exerciţiul unor drepturi şi cele care prevăd sancţiuni civile nu pot fi aplicate prin analogie [art. 10 C.civ.].
,, luînd în considerație existența pierderilor normative de energie termică în încăperile tehnice care mențin în stare funcțională sistemele inginerești de alimentașie cu apă și de canalizare în perioada rece,necesitatea încălzirii locurilor de uz comun și imposibilitatea deconectării coloanelor de încălzire tranzitorii"
Întrebarea e : Această plată v-a fi posibilă dacă sînt prezente
Citește mai mult
toate cele 3 servicii înpreună ,avînd în vedere faptul presenței virgulei și a cuvîntului de legătură ,,ȘI" între ele,sau e posibilă plata chear și la prezența numai a unui sau două din cele 3 servicii,avînd în vedere faptul că în propoziție nu sînt folosite cuvintele de legătură ,,SAU, ORI"pentru aprobarea Procedurii de autorizare a activitatilor de recoltare, capturare si/sau achizitie si/sau comercializare, pe teritoriul national sau la export, a florilor de mina, a fosilelor de plante si fosilelor de animale vertebrate si nevertebrate, precum si a plantelor si animalelor din flora si, respectiv, fauna salbatice si a importului acestora.
Concret, institutia la care lucrez desfasoara o activitate strict stiintifica, de cercetare, in care se captureaza, determina, masoara si elibereaza in
Citește mai mult
stare vie, inapoi in mediul natural vietuitoare acvatice (in acest caz, pesti).Mi se cere sa platesc o taxa de 250 lei, care dupa parearea mea neavizata, ar trebui sa se refere doar la entitatile care indeplinesc cumulativ o serie de actiuni de capturare, achizitie si comercializare a produselor din mediul natural.
Art. 22. - (1) Persoanele fizice sau juridice care solicită autorizaţii pentru recoltare/capturare şi/sau achiziţie şi/sau comercializare de la agenţiile pentru protecţia mediului conform prevederilor art. 3-5 au obligaţia să achite tarifele prevăzute în anexa nr. 11.
Cu speranta ca raspunsul dvs ma va ajuta sa inteleg corect textul legii, va multumesc anticipat.
Ana Davideanu
concluzie: platiti 250 daca faceti una, doua SAU toate actiunile enuntate.