Buna-credintă în cazul uzucapiunii
| Comentarii |
|
Buna-credință presupune ignorarea de către posesor a lipsei de calitate a celui de la care a dobândit, având credința că acesta are „toate însușirile cerute de lege” [art. 1898 alin. (1) C. civ.] pentru a-i transmite dreptul pe care-l posedă. Orice îndoială referitoare la dreptul autorului este de natură să înlăture beneficiul uzucapiunii scurte.
Bona fides se bazează pe o eroare de fapt în care s-a găsit uzucapantul, căci eroarea de drept, în regula generală, nu este scuzabilă.
În privința datei la care se cere buna-credință, art. 1898 alin. (2) C. civ. precizează că este aceea a „câștigării imobilului”, adică data justului titlu și data intrării în posesia imobilului (dacă este diferită de data justului titlu), buna-credință nefiind necesar să dureze pe toată durata termenului cerut pentru uzucapiune, mala fides super-veniens non impedit usucapionem.
În cazul actelor juridice între vii, buna-credință trebuie să existe la momentul încheierii actului juridic ce va constitui just titlu, chiar dacă acesta este afectat de o condiție suspensivă. În cazul actelor juridice mortis causa, dintre care numai legatul cu titlu particular are calitățile cerute de lege pentru a fi just titlu, întrucât dobândirea bunului prin legat devine efectivă atunci când legatarul își manifestă voința de a-l accepta, voință care include printre elementele sale și buna sau reaua-credință, buna-credință trebuie să existe în momentul acceptării legatului (ulterior, deci, datei deschiderii succesiunii), moment în care legatarul trebuie să creadă că autorul său este adevăratul proprietar al imobilului.
La întrebarea dacă buna-credință cerută posesorului presupune și ignorarea viciilor care ating propriul său titlu, altele decât lipsa dreptului înstrăinătorului, jurisprudență și doctrina franceză au răspuns negativ, considerând că acela care ignoră lipsa de titlu a celui de la care dobândește, dar cunoaște că titlul său este susceptibil să fie anulat pentru violență, doi, leziune, incapacitate etc., poate beneficia de uzucapiunea scurtă. În doctrina română s-a considerat că soluția ar trebui să fie diferită, pornind de la dispozițiile destul de neclare ale art. 1897 alin. (3) C. civ., interpretate în sensul că un act anulabil va putea fi invocat ca just titlu numai dacă posesorul nu a cunoscut cauza de nulitate a titlului său. Atitudinea subiectivă a posesorului ar presupune, în afara ignorării lipsei de titlu a celui de la care a dobândit, necunoașterea oricărui alt viciu care ar conduce la anularea actului, interpretare consacrată și în unele soluții din practica judiciară. S-a arătat astfel că, spre exemplu, dacă posesorul dobândește imobilul de la un minor non dominus pe care îl crede proprietar, el nu poate fi considerat de bună-credință, din moment ce știe că autorul său este incapabil.
Totuși, această interpretare, deși poate corespunde mai bine unor exigențe de ordin moral, contrazice definiția legală a bunei-credințe, motiv pentru care este contestată în literatura juridică.
S-a arătat în doctrină că credința posesorului în calitățile transmițătorului bunului trebuie să fie deplină. El va fi de rea-credință atunci când cunoaște că un terț este sau se pretinde a fi proprietar al imobilului a cărui posesie el a dobândit-o. Orice îndoială posibilă referitoare la dreptul autorului este de natură a înlătura buna-credință a posesorului și odată cu ea și uzucapiunea scurtă. Deci, nu poate fi socotit de bună-credință posesorul care cunoaște că autorul său nu a plătit prețul imobilului persoanei de la care acesta a cumpărat ori cel care a cumpărat de la un singur coproprietar, deși a cunoscut că bunul aparține în coproprietate mai multor persoane și este posibil să nu fie atribuit după partaj coproprietarului înstrăinător. Aceeași soluție trebuie aplicată și atunci când posesorul cumpără de la unul din soți, deși cunoștea că bunul aparține exclusiv celuilalt.
Cât privește proba bunei-credințe a posesorului, aceasta este întotdeauna prezumată (bona fides presumitur), conform art. 1899 alin. (2) C. civ., în sensul că posesorul nu este dator a face proba faptului că nu a cunoscut lipsa calității de proprietar a celui de la care a dobândit. Prezumția este relativă, revenind celui care susține reaua-credință a posesorului sarcina de a dovedi că acesta a avut cel puțin temei să se îndoiască de existența dreptului autorului său.
Chiar în lipsa prezumției legale, posesorului nu i s-ar fi putut pretinde să facă dovada unui fapt negativ nedeterminat, ci numai adversarul său, care se pretinde a fi adevăratul titular, poate dovedi faptul pozitiv că posesorul a cunoscut lipsa de titlu a celui de la care a dobândit.
Chiar dacă sarcina probei este inversată, în sensul că cel care alegă reaua-credință este dator să o dovedească, buna-credință trebuie cercetată după categoria omului prudent și diligent, iar dacă cel care are sarcina probei relei-credințe ar dovedi că posesorul uzucapant nu s-a încadrat în această categorie, în sensul de a fi întreprins toate diligențele pentru verificarea calității înstrăinătorului de titular al dreptului transmis sau constituit, dovada relei-credințe ar trebui socotită astfel făcută.
Spre pildă, dacă justul titlu provine de la o terță persoană neînscrisă în cartea funciară, buna-credință a uzucapantului este, prin ipoteză, exclusă.
Dacă însă imobilul nu avea deschisă o carte funciară la data justului titlu, publicitatea drepturilor reale privitoare la imobil fiind făcută prin intermediul registrului de transcripțiuni și inscripțiuni imobiliare, considerăm că reaua-credință a uzucapantului nu poate fi socotită dovedită prin simplul fapt al existenței transcrierii titlului altei persoane decât cea de la care a dobândit uzucapantul. De altfel, la întrebarea dacă va fi înlăturată prezumția legală de bună-credință în favoarea posesorului, când se face dovada că în registrul de transcripțiuni era înregistrată ca titulară a dreptului o altă persoană decât cea de la care a dobândit, s-a răspuns în sensul că deducerea din acest fapt al înscrierii a relei-credințe a posesorului nu ar fi decât o prezumție judecătorească lăsată, potrivit art. 1203 C. civ., „la luminile și înțelepciunea magistratuluî'.
S-a afirmat și că înscrierea dreptului dobândit în baza justului titlu este necesară pentru a exista buna-credință. Însă, înscrierea în cartea funciară a dreptului dobândit sub imperiul vechiului Cod civil, neavând efect translativ/constitutiv de drept în raporturile dintre părțile contractante, este, deci, ulterioară momentului „câștigării imobilului”, care este marcat de data justului titlu. Pe de altă parte, neînscrierea dreptului în cartea funciară ar putea constitui o prezumție simplă asupra relei-credințe a dobânditorului, care ar fi existat chiar la data încheierii actului translativ/constitutiv de drept, prezumție care s-ar impune a fi completată cu alte mijloace probatorii. În concluzie, este tot o chestiune care trebuie tratată individual și rămâne la aprecierea judecătorului cauzei.
Dacă dovada contrară a fost făcută, posesorul are posibilitatea, la rândul său, să folosească orice mijloc de probă pentru a o înlătura, în sprijinul dovedirii bunei sale credințe.
