Bunurile de comerț și bunurile în afara comerțului
| Comentarii |
|
bunurile de comerț și bunurile în afara comerțului, 1. Preliminarii. 2. Clasificare. 3. Delimitări. 4. Bunuri cu valoare venală negativă. 5. Bunurile contrafăcute. 6. Clientela (comercială şi civilă).
1. Preliminarii.
Comentatorii au făcut distincţia dintre res in commercio şi res extra commercium. Distincţia ţinea de capacitatea cetăţenilor romani care se bucurau de conubium, adică dreptul de a se căsători şi a întemeia o familie civilă şi commercium, dreptul de a dobândi şi transmite proprietatea civilă, dreptul de a deveni creditor sau debitor, dreptul de a figura în testament ca dispunător sau beneficiar. Commercium nu se confunda cu capacitatea de a fi proprietar dar avea legături cu aceasta deoarece reprezenta, între altele, aptitudinea de a dobândi; numai persoanele care aveau commercium se puteau bucura de proprietatea quiritară
Este interesant de constatat că în textele romane nu se regăseşte distincţia unor lucruri bazată pe commercium-, în adevăr, Instituţiile lui Iustinian reiau distincţia lui Gaius între lucruri care sunt în patrimoniul nostru şi cele care nu sunt. Confuzia vine, cum s-a arătat, din aceea că res in nostro patrimonio este adesea tradusă prin „lucruri în comerţ” Totuşi, formula res in commercio nu este o invenţie a istoricilor; ea serveşte la clasificarea bunurilor şi totodată subliniază că activitatea juridică nu poate purta decât asupra lucrurilor care sunt susceptibile de comerţ juridic. De altă parte, commercium era mai întâi o noţiune de dreptul incapacităţilor (deci de dreptul persoanelor) ci nu de dreptul bunurilor. Comerţul (juridic) desemna în dreptul roman esenţa personalităţii juridice, adică aptitudinea de a dobândi bunuri şi de a dispune de bunurile tale; în alte cuvinte, capacitatea de a încheia acte juridice. Aşadar, la origine comerţul desemna în acelaşi timp un aspect al personalităţii juridice şi o calitate a bunurilor.
Vom mai reţine că posibilitatea de a pune în circuitul civil un bun este una dintre primele consecinţe ale aproprierii sale (dar nu singura). Deci orice sustragere din comerţ a unui bun înseamnă o atingere adusă dreptului de proprietate. Comercialitatea ar fi măsura în care proprietarii pot dispune de bunurile lor.
2. Clasificare.
Codul nostru civil evocă implicit diviziunea dintre bunurile din comerţ şi bunurile în afara comerţului. întrucât comercialitatea este regula iar extracomercialitatea excepţia, el sancţionează piedicile puse comerţului afirmând principiul liberei circulaţii a bunurilor. In adevăr, art. 475 C. civ. statuează că oricine poate dispune liber de bunurile sale, cu modificările stabilite de lege. Afirmând libera dispoziţie asupra bunurilor sale se afirmă de fapt puterea de a dispune care este recunoscută proprietarului. Dreptul de a dispune prevăzut de art. 480 C. civ. dobândeşte astăzi, datorită mişcării capitalurilor şi a pieţei unice europene, o importanţă transnaţională. De altă parte, acest text de lege cere lucrurilor să fie în comerţ pentru a putea fi vândute (art. 1310)71, împrumutate (art. 1576) sau grevate de ipotecă (art. 1746); de asemenea, stabileşte că nu se pot uzucapa decât bunurile care se află în comerţ (art. 1844 C. civ.). Nu mai puţin, libera dispoziţie asupra bunurilor presupune nu numai circulaţia juridică, ci şi deplasarea pur fizică a lor; proprietarul păstrându-şi proprietatea bunului îl transportă dintr-un loc în altul, fără ca dreptul să fie „deplasat”81. Se poate reţine că libera circulaţie a bunurilor este un corolar al liberei circulaţii a persoanelor.
Rezultă din aceste prevederi legale că există lucruri care au particularitatea de a scăpa comerţului juridic şi care, în consecinţă, nu pot fi nici dobândite, nici transmise, nici să facă obiectul constituirii unui drept real sau al unui drept personal; acestea sunt bunurile in afara comerţului Aşadar, ele nu au caracteristica normală de a fi în comerţ. Extracomercialitatea este în acelaşi timp, aşa cum arătam, şi o restrângere a dreptului de proprietate. Lucrurile în afara comerţului înseamnă, simplu spus, lucrurile care nu pot face obiectul unui act
juridic, fie el un contract sau un act juridic unilateral; de exemplu, un pact asupra unei succesiuni viitoare.
In doctrina noastră interbelică s-a reţinut că bunurile în comerţ sunt bunurile alienabile care se pot urmări de către creditori şi se pot dobândi şi pierde prin prescripţie, iar cele din afara comerţului sunt acelea care, deşi sunt apropriabile prin natura lor, nu sunt nici alienabile, nici urmăribile, nici prescriptibile. S-a mai reţinut că în măsura în care un bun este inalienabil el este şi imprescriptibil, adică nesusceptibil de a fi uzucapat. Actualmente, în doctrină s-a subliniat că „în comerţ” sunt lucrurile care se află în circuitul civil, nefiind declarate inalienabile printr-o dispoziţie legală, putând fi înstrăinate prin convenţii. Subliniem însă că
prin cuvântul „comerţ” vom înţelege comerţ juridic care se referă la bunurile care sunt în patrimoniul persoanei; de unde consecinţa că vor fi în afara comerţului, în primul rând, drepturile extra-patrimoniale, de pildă, naţionalitatea.
Tradiţional erau în afara comerţului persoana umană şi tot ceea ce privea libertatea şi demnitatea sa: corpul uman, mormintele, amintirile de familie, drepturile personalităţii (dreptul la nume, la respectarea vieţii private etc.), lucrurile comune, funcţiile publice şi domeniul public.
Astăzi însă trăim într-o epocă poate prea comercializată în care schimburile sunt tot mai libere. Noţiunea de „sacru” este în recul şi chiar pe cale de cvasi-dispariţie. De aceea noţiunea de „bun în afara comerţului” a devenit relativă. Ea este cu atât mai relativă cu cât au apărut grade şi gradaţii de comercialitate, când un lucru este doar parţial în afara comerţului, de exemplu, convenţiile asupra elementelor corpului uman (organe, ţesuturi, celule) prohibite când sunt făcute cu titlu oneros, dar în unele cazuri valabile dacă s-au încheiat cu titlu gratuit; chiar dacă gratuitatea limitează comercialitatea produsului, totuşi nu-i împiedică circulaţia. Se susţine că dacă transmisiunea corpului uman este problematică, nu este la fel cu actele prin care dispui de tine însuţi fără să te alienezi; că aceste operaţiuni sunt perfect licite. Astfel, cu anumite rezerve (în primul rând, respectul demnităţii umane), sunt perfect licite convenţiile prin care se acordă altuia un drept de uz sau de folosinţă asupra ta însuţi oricare ar fi partea din elementele personalităţii: concesiunea folosinţei corpului (de pildă, experimentări biomedicale), a forţei de muncă, a imaginii, a vocii şi a informaţiei personale. Or, aceste convenţii pot fi încheiate cu titlu oneros; desigur, aceasta nu face din elementele persoanei umane elemente ale patrimoniului deoarece acesta nu dobândeşte decât bunurile alienabile. Trebuie deci să distingem între
aproprierea corpului uman ca obiect de drept patrimonial care este exclusă oricare i-ar fi temeiul, şi întreţinerea acestui corp prin încheierea de convenţii care îl vizează direct; bunăoară, contractul medical prin care se aduce atingere corpului uman în scop terapeutic, prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană potrivit Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii - titlul VI, apoi, de altă parte, contractul de coafură, de îngrijire estetică etc.
In orice caz, chiar dacă deplângem patrimonializarea corpului uman, tendinţa actuală este de slăbire a distincţiei dintre persoane şi lucruri şi a se vedea corpul uman ca un ansamblu de produse şi elemente asupra cărora persoana ar dispune de un fel de drept de proprietate. în opinia noastră nu ar fi vorba despre o proprietate propiu-zisă a omului asupra lui însuşi, dar va trebui să recunoaştem că stăpânirea efectivă şi posibilitatea de a exclude pe ceilalţi de la eventualele utilităţi ale produselor şi elementelor corpului uman, ne evocă chiar esenţa proprietăţii. De aceea o întrebare se ridică în ultimul timp: nu cumva introducerea proprietăţii, desigur, într-un cadru legal, asupra produselor şi elementelor ar asigura o mai bună conservare a omului ca atare? Răspunsul pare a fi dat de dezvoltarea în continuare a „ingineriei corporale”. Oricum ar fi nu trebuie să se permită în nici un chip a se face cu acesta orice.
3. Delimitări.
Aşa cum vom mai arăta, nu vom confunda extracomercialitatea cu inalienabilitatea. în adevăr, extracomercialitatea se distinge de aceasta deoarece ea nu se limitează numai la a interzice circulaţia lucrului între persoane fie prin efectul unei convenţii sau prin efectul unei prescripţii. Lucrul în afara
comerţului „scapă" şi convenţiilor netranslative de proprietate cum ar fi, de pildă, împrumutul de folosinţă. De asemenea, extracomercialitatea nu o vom identifica cu patrimonialitatea pentru că un lucru poate să fie în comerţ fără să fie totuşi patrimonial; patrimonialitatea înseamnă aptitudinea pentru o operaţiune de schimb oneros, în timp ce a fi în comerţ înseamnă calitatea de a fi susceptibil de a face obiectul unui act juridic. Comercialitatea bunurilor se confundă totuşi cu disponibilitatea lor. Apoi, deoarece lucrurile neapropriate nu sunt supuse puterii proprietăţii, ele sunt străine comerţului juridic. Dar lucrurile în afara comerţului nu trebuie identificate cu lucrurile în afara proprietăţii pentru că există lucruri în afara comerţului care sunt apropriabile cum ar fi substanţele periculoase sau mărfurile contrafăcute; aceste lucruri, desigur, îşi vor păstra calitatea de bunuri deoarece în acest caz extracomercialitatea paralizează numai puterea de dispoziţie a proprietarului fără a afecta relaţia de exclusivitate prin care se stabileşte raportul de apropriere.
Dintr-o altă perspectivă, trebuie să distingem indisponibilitatea care loveşte bunurile din comerţ, de veritabilele bunuri în afara comerţului care fac excepţie de la principiul comercialităţii datorită naturii lor; aşadar, nu este suficient ca un bun să fie declarat indisponibil de lege pentru a fi considerat în afara comerţului. Cea mai mare parte a inalienabilităţilor statuate de lege nu creează lucruri în afara comerţului; ele se limitează să interzică vânzarea lor. S-a mai învederat că lucrul în afara comerţului este, de asemenea, în mod obligatoriu în afara pieţei; dar nu orice bun în afara pieţei este în mod obligatoriu în afara comerţului deoarece acesta are un sens mai larg decât negoţul vizând nu numai operaţiunile comerciale ci toate actele juridice. în sfârşit, extracomercialitatea nu se confundă cu iliceitatea pentru că în timp ce ilicitul este o judecată de valoare formată asupra unui comportament socialmente ilegal, necomercialitatea este un
fapt, o realitate; această confuzie discreditează mult noţiunea de bun în afara comerţului depreciind-o la rangul unui lucru ilicit.
Pentru aceste motive un inventar complet al bunurilor in afara comerţului pare dificil de conturat şi de aceea nici nu ne propunem un asemenea demers; lista bunurilor în afara comerţului nu este fixă ci se modifică în raport cu ordinea publică; o astfel de listă ar fi neîndoios lacunară şi controversată. De aceea Noul Cod Civil, pe drept cuvânt, lasă acest demers în sarcina jurisprudenţei, doctrinei şi a legilor speciale. Cert este că sub presiunea neîncetată a schimburilor bunurile în afara comerţului se răresc. Unii autori spun că rămân în afara comerţului bunurile din domeniul public, lucrurile comune,
bunurile sacre, corpul uman etc., dar sunt şi bunuri a căror dobândire, deţinere şi Înstrăinare se fac în condiţii restrictive (arme şi muniţii, produse şi substanţe toxice, stupefiante, obiecte de cult şi de patrimoniu); de asemenea, unele trebuie retrase din circulaţie, cum ar fi drogurile, substanţele poluante, vaca atinsă de boala vacii nebune precum şi galinaceele contaminate de gripa aviară, publicaţiile considerate imorale, produsele alimentare care nu corespund condiţiilor de igienă cerute etc. Aşadar, între deplina comercialitate şi deplina extracomercialitate există grade, trepte de comercialitate. Sancţiunea care intervine în cazul înstrăinării unor bunuri care sunt supuse unor condiţii restrictive de circulaţie este nulitatea actului, de regulă nulitatea absolută; Vom mai reţine că sancţiunea înstrăinării unui lucru în afara comerţului este nulitatea absolută.
Alţi autori includ în lista bunurilor extracomerciale pe lângă amintirile de familie, mormintele, drepturile ataşate persoanei, adică creanţele alimentare, dreptul de uz şi dreptul de abitaţie şi bunurile contrafăcute. Clientela, aşa cum vom vedea, comportă o discuţie particulară. Funcţiile publice şi dreptul la vot sunt în afara comerţului. Astfel s-a statuat că este nulă convenţia prin care un
candidat la o funcţie electivă se angajează, în caz de succes, să ramburseze partidului său politic cheltuielile de campanie ocazionate de aceasta, din moment ce cauza acestui angajament este în realitate învestitura politică şi că o asemenea cauză ilicită poartă asupra unui obiect în afara comerţului.
4. Bunuri cu valoare venală negativă.
Fără a intra în detalii amintim că în circuitul civil există unele bunuri a căror valoare este negativă; ele sunt aşa numitele bunuri cu valoare venală negativă, după expresia lui R. Libchaber (deşeurile, terenurile contaminate, imobilele ameninţate de ruină, drepturile sociale etc.). Aceste bunuri grevate de sarcini disproporţionate şi care au o utilitate negativă sunt numai aparent în afara comerţului. Ele, ca şi alte bunuri, fac obiectul cesiunilor deşi au caracteristica singulară de a valora mai puţin decât nimic şi de a fi înstrăinate la un preţ simbolic. In analiza clasică principala caracteristică a unui bun este vocaţia sa de principiu de a fi în comerţ. Or, cine ar dori un bun pentru a se sărăci şi ce comerciant s-ar angaja să vândă un asemenea bun? Deoarece valoarea bunului este negativă de multe ori vânzătorul este cel care trebuie să plătească preţul transferului de proprietate. Aşa fiind, întrucât astfel de bunuri grevează patrimoniul persoanei în loc de a-1 îmbogăţi, ele au vocaţia de a fi abandonate. Conchidem spunând că bunurile cu valoare venală negativă au o comercialitate aparte, ele nu sunt în mod absolut în afara comerţului.
5. Bunurile contrafăcute.
Datorită caracterului ilicit al produselor contrafăcute acestea nu pot fi în comerţ. Cum s-a subliniat, proprietatea pe care o are cel care contraface nu ar trebui să îi confere dreptul de a dispune de ele deoarece el le-a realizat fără a fi titularul dreptului de a exploata o idee care aparţine altuia. Totuşi, dreptul de proprietate pe care îl are asupra lucrurilor corporale nu poate fi negat deoarece el a avut proprietatea materiilor prime în actul fabricaţiei. Dar pentru că el nu are dreptul de a reproduce proprietatea incorporală (deci este lipsit de orice proprietate asupra ideii) face ca restul bunului să fie indisponibil; privat de drept asupra principiului lucrului său, proprietarul este în imposibilitate de a-l angaja într-un act juridic. „Există între idee şi materie o astfel de intimitate încât absenţa dreptului asupra primeia se răsfrânge asupra celei de a doua”. Atunci când marfa este contrafăcută vânzătorul exercită un drept de exploatare pe care nu îl are. Or, tocmai această lipsă de drept este cea care conferă lucrului o indisponibilitate congenitală.
Art. 4 alin. 2 din O.G. nr. 21/1992 stabileşte expres că este interzisă comercializarea produselor falsificate sau contrafăcute.
6. Clientela (comercială şi civilă).
În ce priveşte clientela comercială aceasta este considerată, în mod tradiţional, un bun în comerţ şi deci poate fi transmisă o dată cu fondul de comerţ. Această universalitate care este fondul de comerţ are virtutea de a crea clientela care este percepută ca un capital productiv.
Contrar aparenţelor, clientela nu este constituită din clienţii unui profesionist ci din puterea atractivă pe care acesta o exercită asupra lor prin modul de a-şi exercita profesia; clienţii sunt beneficiarii de produse sau creditorii de servicii şi sunt deci în afara sferei bunurilor. în schimb, factorii care îi determină să contracteze cu un anumit profesionist mai degrabă decât cu altul, sunt susceptibili să fie consideraţi ca bunuri. Puterea de a atrage clienţii constă, în afară de factorii teritoriali, comerciali, organizatorici sau tehnici, într-o calitate personală a profesionistului, entitate care este imposibil de înstrăinat. Modul de a lucra al profesionistului (adică forţa sa de muncă) nu poate fi detaşată de subiect. Cu toate acestea acest mod de a lucra poate să se detaşeze în parte de forţa de muncă atunci când metodele profesionistului se detaşează de el pentru a deveni cele ale unei întreprinderi care, desigur, poate constitui un bun transmisibil. Aşa fiind, prin intermediul întreprinderii mijlocul de a capta şi a conserva clientela s-a putut constitui în bun şi să devină astfel obiect de comerţ. Aşadar, nu persoana profesionistului este cea care atrage clienţii, ci mijloacele materiale şi umane ca şi organizaţia constituită în întreprindere precum şi cadrul material al exploatării, produsele şi serviciile, semnele distinctive care indică clienţilor specificitatea produselor şi serviciilor. Acest ansamblu coerent formează fondul de comerţ care
este un bun transmisibil fiind independent de calităţile personale ale întreprinzătorului.
In raport cu clientela comercială nu tot atât de clară este situaţia clientelei civile, aceasta fiind considerată mult timp în afara comerţului. Astfel, s-a reţinut că serviciile prestate de persoana care exercită o profesie liberală (avocat, notar, medic etc.) sunt rezultate în mod esenţial datorită competenţei şi talentelor acestor persoane; rolul lui intuitus personae era considerat decisiv. Or, această specificitate face imposibilă cesibilitatea clientelei având în vedere că factorul de atracţie al clientelei nu este de natură a fi cedat; de fapt forţa de muncă este inalienabilă. Se consideră în această optică clasică, că modul de lucru al profesionistului nu se poate detaşa de el (sub forma unor mijloace materiale) pentru a deveni un bun distinct de forţa sa de muncă şi deci să poată fi transmisibil. Pe această linie s-a considerat că o convenţie care îşi propune să transmită un astfel de factor atractiv (nedetaşabil de persoană) este lipsită de obiect şi de cauză, fiind deci nulă.
Actualmente această concepţie a fost părăsită (desigur, nu fără discuţii) susţinându-se că dacă este imposibil de transmis o caracteristică personală, este de admis o activitate care este de natură a suscita clienţilor o atracţie similară dar pentru un alt profesionist. În adevăr, o asemenea convenţie nu-şi propune să transmită un bun, ci să presteze un serviciu al cărui scop este dirijarea clientelei spre o altă persoană. Ar fi deci vorba de un angajament al unui profesionist de a prezenta clientelei sale un succesor demn de încrederea sa şi totodată de a se obliga să înceteze exploatarea „afacerii” sale; un asemenea contract, sub rezerva de a nu constrânge clienţii, este licit; el este aleatoriu deoarece clienţii îşi păstrează
libertatea de a face o altă alegere, aşa încât cesionarul poate să nu culeagă nici un beneficiu de pe urma cesiunii. Deşi, în principiu, suntem de acord cu acest punct de vedere, va trebui să recunoaştem până la urmă că nu este vorba despre o cesiune veritabilă.
