Procesul civil internațional, competența, recunoașterea și executarea hotărârilor străine
| Comentarii |
|
procesul civil internațional, competența, recunoașterea și executarea hotărârilor străine, 1. Prezentare. Statele membre ale Uniunii Europene şi-au asumat obligaţia să îndeplinească obiectivele comunităţii europene, principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii permiţându-le acestora să ia măsurile necesare şi să adopte normele pe care le apreciază potrivite pentru atingerea acestor obiective. Însă cele mai importante reguli, principiile de bază, trebuie aşezate şi impuse de însăşi comunitatea europeană prin norme cu caracter obligatoriu, cum sunt regulamentele, adoptate în temeiul art. 189 din Tratatul constitutiv (articolul 249 din forma consolidată a Tratatului instituind Comunitatea Europeană).
în materia cooperării judiciare în materie civilă şi comercială, după adoptarea Convenţiei de la Bruxelles la 27 septembrie 1968 şi a Convenţiei de la Lugano la
16 septembrie 1988, ambele privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine în materie civilă şi comercială, statele membre au decis revizuirea acestor convenţii şi adoptarea unui regulament comunitar în materie, datorită forţei acestui instrument, anume de a fi obligatoriu şi direct aplicabil.
Regulamentul nr. 44/2000 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine în materie civilă şi comercială este unul dintre cele mai importante instrumente comunitare adoptate în vederea asigurării obiectivelor comunitare, în vederea unificării regulilor fundamentale în materie, pentru ca cetăţeanul să beneficieze de o lege previzibilă, în ce priveşte conflictul de
jurisdicţie pentru evitarea prejudiciilor ce s-ar putea produce prin efectuarea cheltuielilor de sesizare a unei instanţe necompetente. De asemenea, s-a resimţit nevoia simplificării formalităţilor în materia recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti.
Regulamentul defineşte materia civilă, care intră sub incidenţa sa, în maniera specifică a legiuitorului european, care a luat în calcul toate sensurile acestei noţiuni şi aşa destul de cuprinzătoare, în raport de dreptul intern al statelor membre.
în acest sens legiuitorul comunitar a arătat că materia civilă se defineşte prin metoda excluderii, ea cuprinzând toate raporturile juridice cu excepţia celor care privesc materia fiscală, vamală sau administrativă. Deşi sunt materii civile sau comerciale, cele privind starea şi capacitatea persoanelor fizice, regimurile matrimoniale, testamente şi succesiuni, falimente, concordate sau proceduri similare, securitate socială, nu intră sub incidenţa regulamentului comunitar, fiind lăsate la latitudinea statelor membre, datorită legăturii lor intime cu dreptul intern al fiecărui stat.
Pentru anumite materii speciale au fost adoptate regulamente particulare cum ar fi: Regulamentul CE nr. 2201/2003 privind competenţa în materie matrimonială, Regulamentul nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvenţă, Regulamentul nr. 805/2004 pentru crearea unui titlu executoriu european pentru createle necontestate.
Astfel, Regulamentul nr. 44/2000 reprezintă dreptul comun în materia competenţei, recunoaşterii şi executării hotărârilor străine în materie civilă şi comercială, care se va aplica în completarea prevederilor speciale, acolo unde ele au fost adoptate.
Datorită particularităţilor diferitelor materii, Regulamentul, raportându-se la regulile din dreptul intern al statelor membre, determină reguli de competenţă exclusivă în proceduri ca cele privind proprietatea imobiliară, constituirea, nulitatea sau dizolvarea societăţilor comerciale sau a persoanelor juridice de drept privat, validitatea deciziilor organelor de conducere ale acestora, înregistrarea în registrele publice, înregistrarea şi brevetarea invenţiilor, desenelor şi modelelor industriale, recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine.
în toate situaţiile interesează cunoaşterea normelor din reglementările statelor membre în ce priveşte recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine, care este facilitată de Reţeaua judiciară europeană în materie civilă şi comercială, constituită ca urmare a Deciziei nr. 470 a Consiliului European din 28 mai 2001).
Dreptul intern în materia conflictelor de jurisdicţii este reprezentat în prezent de L. nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional
privat, prevederile fiind preluate sub aspectul dreptului substanţial în Noul cod civil (art. 2557-2663).
Noul Cod de procedură civilă preia dispoziţiile Legii nr. 105/1992 în ce priveşte dispoziţiile procedurale şi alegerea forului competent, prin soluţionarea conflictelor de jurisdicţie în Cartea a Vll-a intitulată Procesul civil internaţional. Totodată Noul cod se corelează cu prevederile regulamentelor comunitare, în scopul întăririi efectului prioritar al acestora faţă de reglementarea internă.
Peste toate aceste reglementări, datorită caracterului direct aplicabil şi prioritar al regulamentului comunitar, se vor aplica dispoziţiile acestuia, în caz de conflict între normele legii interne cu norma dreptului comunitar, aceasta din urmă având prioritate.
2. Pentru a evita conflictul de jurisdicţii Regulamentul nr. 44/2000 stabileşte regula generală de competenţă teritorială, care arată că este competentă instanţa din statul de domiciliu al pârâtului.
Regula se regăseşte în majoritatea reglementărilor statelor membre ale Uniunii europene, în considerarea faptului că până la dovada făcută de către reclamant, pârâtul nu a avut atitudinea invocată de acesta, prezumţia de nevinovăţie fiind astfel indirect regăsită şi în dreptul procesual civil, chiar dacă o consacrare textuală lipseşte.
Regula este confirmată şi în Noul Cod de procedură civilă român, atât în ce priveşte raporturile cu element de extraneitate (articolul 1018 NCPC) cât şi în cazul raporturilor juridice pur interne (articolul 102 NCPC).
însă, conform regulamentului comunitar, dacă pârâtul nu locuieşte într-unul dintre statele membre, nu se aplică regula menţionată, instanţa competentă urmând a fi determinată de legea internă de drept internaţional privat a statului din care face parte instanţa sesizată.
Regula pentru determinarea jurisdicţiei nu are legătură cu naţionalitatea persoanelor în litigiu, în primul rând deoarece aceasta poate aparţine unui stat terţ faţă de cel de domiciliu iar în al doilea rând deoarece acest criteriu nu este permis de dreptul comunitar, în care deosebirile între cetăţeni pe baza acestui atribut de identificare sunt excluse, pentru asigurarea liberei circulaţii a persoanelor.
3. Regulamentul prevede şi reguli de competenţă alternativă, în considerarea particularităţilor punctului de legătură în materie contractuală, delictuală ori datorită numărului părţilor implicate în litigiul derivând din acelaşi contract.
Competenţa alternativă permite reclamantului să aleagă între instanţa din stalul de domiciliu al pârâtului şi cea determinată potrivit regulamentului.
In materie contractuală regulamentul determină competenţa instanţei de la locul executării obligaţiei, cu excepţia situaţiei în care părţile au convenit altfel. In vânzarea de bunuri, competenţa este legată de locul în care, potrivit contractului, bunurile trebuie predate sau au fost predate, iar în materia contractului de prestări servicii, de locul în care acestea trebuie sau au fost prestate.
Regulamentul arată că în materia obligaţiei de întreţinere, competenţa alternativă lasă reclamantului alegerea între instanţa de la domiciliul pârâtului şi instanţa de la locul unde creditorul obligaţiei de întreţinere este domiciliat sau îşi are reşedinţa obişnuită.
De asemenea, în materie delictuală şi cvasidelictuală, în afară de domiciliul pârâtului, cererea poate fi formulată şi în faţa instanţelor de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă, iar dacă despăgubirea provine din săvârşirea unei fapte penale, urmărită ca atare, şi în faţa instanţei sesizate cu privire la acţiunea publică.
Competenţa este alternativă şi în raporturile litigioase privind exploatarea unei sucursale, agenţii sau a unei alte unităţi, reclamantul putând alege între instanţa sediului principal şi cea de la locul unde se află sucursala, agenţia sau unitatea respectivă.
In cazul litigiilor referitoare la plata unei remuneraţii pretinse pentru salvarea sau asistenţa de care a beneficiat o încărcătură sau o marfă, competenţa aparţine fie instanţei pe a cărei rază teritorială respectiva încărcătură sau marfă a fost sechestrată în vederea obţinerii unei astfel de plăţi, fie instanţei în a cărei rază teritorială ar fi putut fi sechestrată, însă a fost depusă o cauţiune sau altă garanţie.
Dacă litigiul se raportează la un raport juridic cu pluralitate de subiecte şi sub aspect procesual pasiv numărul părţilor este mai mare de două, competenţa este alternativă între instanţa locului unde oricare dintre pârâţi domiciliază, dacă cererile sunt atât de strâns legate între ele încât să fie oportună instrumentarea şi judecarea lor în acelaşi timp pentru a se evita riscul pronunţării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor.
In materie de asigurare competenţa este de asemenea alternativă, fiind deopotrivă competente instanţa de la sediul asigurătorului sau de la cel al reclamantului, dacă acesta este asiguratul sau beneficiarul poliţei.
Dacă contractul este de asigurare de bunuri, faţă de instanţele sus menţionate mai este competentă şi instanţa de la locul unde s-a produs evenimentul asigurat.
Competenţa este însă exclusivă dacă reclamant este asigurătorul, care va fi obligat să sesizeze instanţa de la locul de domiciliu al pârâtului, fie acesta asiguratul sau persoana terţă vinovată de producerea cazului asigurat.
In materia contractelor încheiate cu consumatorii competenţă este alternativă între instanţa din statul membru pe teritoriul căruia partea în cauză îşi are domiciliul şi instanţa din locul unde consumatorul îşi are domiciliul, însă dacă cererea este formulată de către comerciantul profesionist împotriva consuma
torului ea poate fi depusă numai în faţa instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia consumatorul îşi are domiciliul.
în cazul contractelor de muncă angajatorul poate fi acţionat în justiţie fie înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat sau înaintea instanţelor de unde angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea sau înaintea instanţelor din ultimul loc în care acesta şi-a desfăşurat activitatea. Dacă angajatul nu-şi desfăşoară sau nu şi-a desfăşurat în mod obişnuit activitatea pe teritoriul aceleiaşi ţări, cererea se poate formula înaintea instanţelor din locul unde este sau a fost situată întreprinderea care l-a angajat pe acesta.
Ca şi în cazul contractului încheiat cu consumatorul, dacă cererea se formulează împotriva angajatului, competenţa devine exclusivă, aparţinând numai instanţei de la locul de domiciliu al acestuia.
Raportat la instituţia prorogării de competenţă, regulamentul prevede şi chestiunea competenţei asupra cererii de chemare în garanţie, reconvenţionale sau de intervenţie, arătând că instanţa sesizată cu cererea principală soluţionează aceste cereri dacă nu au fost introduse în scopul derogării de la regulile de competenţă exclusivă prevăzute în regulament.
4. Regulamentul reglementează şi competenţa exclusivă, permiţând statelor membre, în limitele prevederilor sale, să-şi stabilească competenţa exclusivă în materiile indicate, în considerarea faptului că raportul juridic cu element de extraneitate este intim legat de un anumit stat.
Este astfel cazul raporturilor relative la averile imobiliare, validitatea constituirii, nulitatea sau dizolvarea societăţilor sau asociaţiilor cu personalitate juridică, validitatea deciziilor organelor acestora, înscrierile în registrele publice, înregistrarea sau valabilitatea brevetelor, mărcilor, desenelor şi modelelor industriale, precum şi a altor drepturi similare, executarea hotărârilor judecătoreşti.
în aceste cazuri competenţa este determinată de locul situării bunului, de sediul societăţii sau asociaţiei, de locul ţinerii registrului public sau al înregistrării respective.
Noul Cod de procedură civilă român reglementează în concordanţă cu regulamentul comunitar competenţa exclusivă a instanţelor române, realizând o sistematizare şi teoretizare în raport de cum este vorba despre un raport legat de starea şi capacitatea persoanelor sau de bunuri. Astfel, NCPC prevede că instanţele
române sunt exclusiv competente să judece litigii cu elemente de extraneitate din sfera statutului personal referitoare la: acte de stare civilă întocmite în România privind persoane domiciliate în România şi care sunt cetăţeni români sau apatrizi; încuviinţarea adopţiei, dacă cel ce urmează a fi adoptat domiciliază în România şi este cetăţean român sau apatrid; tutela şi curatela pentru protecţia unei persoane cu domiciliul în România, care este cetăţean român sau apatrid; punerea sub interdicţie judecătorească a unei persoane cu domiciliul în România; desfacerea, nulitatea sau anularea căsătoriei, precum şi alte litigii între soţi, cu excepţia celor referitoare la imobile situate în străinătate, dacă la data introducerii cererii ambii soţi domiciliază în România şi unul dintre ei este cetăţean român sau apatrid; procese între persoane cu domiciliul în străinătate, referitoare la acte sau fapte de stare civilă înregistrate în România, dacă cel puţin una dintre părţi este cetăţean român.
In materia bunurilor, instanţele române sunt exclusiv competente să judece litigii cu elemente de extraneitate referitoare la: imobile situate pe teritoriul României; bunuri lăsate în România de defunctul cu ultimul domiciliu în România.
Spre deosebire de regulament, legea internă detaliază materia contractelor încheiate cu consumatorii, consacrând competenţa exclusivă a instanţelor române, numai dacă consumatorul are domiciliul sau reşedinţa obişnuită în România şi dacă furnizorul a primit comanda în România iar încheierea contractului a fost precedată în România de o ofertă sau publicitate şi consumatorul a îndeplinit actele necesare încheierii contractului.
5. Regulamentul comunitar reglementează şi prorogarea de competenţă şi litispendenţa, în scopul declarat de a evita conflictele între soluţiile ce se vor pronunţa de către jurisdicţiile naţionale ale statelor membre.
în primul rând se impune a preciza faptul că regulamentul permite părţilor dintr-un litigiu sau eventual, viitor litigiu, să aleagă instanţa care să soluţioneze pricina, fiind astfel admisă prorogarea convenţională de competenţă.
Instanţa aleasă trebuie precizată expres în convenţia părţilor, ceea ce atrage consecinţa menţionării sale în formă scrisă sau o altă formă conformă cu obiceiurile statornicite între părţi. Ca atare, regulamentul lasă la latitudinea părţilor modul de exprimare a convenţiei, impunând numai ca aceasta să poată fi dovedită pentru ca instanţa sesizată să se poată declara competentă.
Dacă alegerea competenţei este făcută de către persoane care nu sunt domiciliate pe teritoriul niciunui stat membru, instanţele celorlalte state membre
(altele decât instanţa aleasă) nu sunt competente să soluţioneze litigiul, cu excepţia cazului în care instanţa aleasă şi-a declinat competenţa în favoarea lor.
Când instanţa aleasă de către părţi nu este competentă deoarece, potrivit regulamentului, o altă instanţă are competenţă exclusivă în cazul respectiv, convenţia de atribuire de competenţă rămâne ineficientă. Părţile nu pot deroga decât de la normele de competenţă relativă, principalul argument fiind dat de acest principiu consacrat în dreptul intern al statelor membre dar şi de faptul că legiuitorul comunitar l-a preluat expres în dispoziţiile art. 23 alin. 5.
Un aspect important care se impune a fi lămurit în raport de această dispoziţie procedurală, este legat de soluţia pe care o poate pronunţa instanţa sesizată cu o cerere care intră în competenţa exclusivă a unei instanţe din alt stat membru.
Preluând regula consacrată în dreptul intern al statelor membre, Regulamentul arată că instanţa nu-şi va declina competenţa ci va respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor interne din statul respectiv.
De asemenea, dacă pârâtul domiciliat în unul dintre statele membre este chemat în judecată în faţa unei instanţe din acel stat, însă nu se prezintă pentru a contesta competenţa, instanţa nu va putea ca din oficiu să se declare necompetentă, decât dacă aceasta este exclusivă potrivit regulamentului comunitar.
Instanţa internă trebuie să suspende procedura până când se determină care este instanţa competentă şi până când este cert că pârâtul a primit în timp util (rezonabil) cererea pentru a-şi formula apărările. Această noţiune, de „rezonabil”, relevă respectul pentru principiile fundamentale ale procesului civil, dreptul la apărare şi contradictorialitate.
în ce priveşte comunicarea actelor de procedură, pentru a verifica primirea cererii de către pârât, se vor aplica prevederile Regulamentului comunitar nr. 1348/2000 din 29 mai 2000 şi dacă regulamentul nu este aplicabil, se vor aplica dispoziţiile Convenţiei de la Haga din 15 noiembrie 1965 cu privire la comunicarea actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi comercială dacă statele în discuţie au aderat la aceasta.
Atunci când competenţa nu este exclusivă, conform articolului 22 din Regulamentul nr. 44/2000, instanţa nu poate să se declare necompetentă. Instanţa va aprecia în funcţie de atitudinea pârâtului, singurul care poate să invoce necompetenţa instanţei, astfel că dacă nu o contestă, instanţa va rămâne învestită să soluţioneze pricina.
Dacă aceeaşi cerere este formulată înaintea mai multor instanţe din state membre diferite, competenţa este determinată de regulile aplicabile litispendenţei în dreptul fiecărui stat membru în discuţie.
Dacă două sau mai multe cereri cu aceeaşi cauză, între aceleaşi părţi şi cu un obiect identic, sunt formulate în faţa unor instanţe diferite, celelalte instanţe în afară de prima instanţă sesizată, vor suspenda procedura până la determinarea
instanţei competente, după care se vor declara necompetente şi vor trimite cauza instanţei competente.
In acelaşi scop al evitării unor hotărâri ireconciliabile, când două sau mai multe cereri au legătură între ele, nefiind incidente condiţiile litispendenţei, instanţele se vor declina în favoarea primei instanţe sesizate.
Regulamentul arată care sunt condiţiile pentru a fi în prezenţa unor cereri conexe: cererile trebuie să fie în primă instanţă, prima instanţă sesizată să fie competentă să judece pricina cu care a fost sesizată iar cererile trebuie să fie atât de strâns legate între ele încât este imperios necesară soluţionarea lor împreună.
Datorită deosebirilor esenţiale între sistemele de drept ale statelor membre, a noţiunilor juridice care nu-şi găsesc corespondent în toate statele membre, regulamentul a încercat definirea noţiunilor esenţiale cu care lucrează. Astfel, noţiunea de „cereri conexe” urmăreşte un sens comun, care să fie aplicabil în toate statele membre, în acest sens jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie determinând criteriile după care va fi înţeleasă această noţiune. Ca atare, termenul juridic în discuţie beneficiază de un sens autonom, corelat cu cel din reglementările sau jurisprudenţa statelor membre, însă preia din acestea ceea ce este esenţial, de principiu, pentru a se plasa pe o poziţie independentă, care să reunească trăsăturile instituţiilor similare din statele membre.
Sintagma „instanţă sesizată” este definită în regulament, după aceleaşi criterii care trebuie să-i reflecte autonomia şi care să evite problemele determinate de sensurile diferite pe care le poate primi în reglementările sau jurisprudenţa interne. Regulamentul prevede că o instanţă se consideră a fi sesizată la data la care actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent a fost depus în instanţă, cu condiţia ca reclamantul să fi întreprins măsurile necesare pentru ca actul să fie notificat sau comunicat pârâtului sau dacă actul trebuie să fie notificat sau comunicat înainte de a fi depus în instanţă, la data la care acesta este primit de autoritatea responsabilă de notificarea sau comunicarea acestuia, cu condiţia ca reclamantul să fi întreprins măsurile necesare pentru ca actul să fie depus în instanţă.
Regulamentul explică şi sensul noţiunii de „hotărâre judecătorească”, care cuprinde orice hotărâre dată de către o instanţă din statele membre, decizie, sentinţă, ordonanţă sau mandat de executare, precum şi stabilirea de către un grefier a cheltuielilor de judecată.
în ambele cazuri de litispendenţă sau cereri conexe, dacă una dintre instanţele sesizate are competenţă exclusivă potrivit regulamentului, toate celelalte instanţe sesizate îşi vor declina competenţa în favoarea acesteia.
Ca o concluzie, instanţa nu se poate declina în favoarea unei instanţe străine care are competenţă exclusivă, ci va respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor din acel stat. însă, dacă este incidenţă litispendenţă sau conexitatea,
instanţele străine vor putea să-şi decline competenţa în favoarea instanţei străine care are competenţă exclusivă dacă legea internă a acelui stat permite întrunirea pricinilor.
Legea internă română nu permite încă o asemenea întrunire, fiecare instanţă aflată într-o asemenea situaţie urmând să se declare necompetentă şi să respingă cererea.
De exemplu, dacă instanţa română este sesizată cu o cerere privind validitatea hotărârii adunării generale a unei societăţi comerciale cu sediul în Austria, deoarece aceasta îl prejudiciază, iar reclamantul desfăşoară activitate pentru respectiva societate pe teritoriul României, devin concurente două texte din regulament: art. 22 alin. 2 şi respectiv art. 19 alin. 2. în această situaţie însă va primi aplicare primul text menţionat deoarece acesta consacră o competenţă exclusivă, de la care nu se poate deroga, instanţa română neputând să soluţioneze cererea şi nici să se decline în favoarea instanţei competente austriece. Dacă însă, în acelaşi timp, o cerere identică se află şi pe rolul instanţei din Austria, instanţa română îşi va putea declina competenţa în favoarea acesteia, însă pentru aceasta instanţa română va trebui să cunoască dacă legea internă austriacă permite întrunirea dosarelor, scop în care are la dispoziţie informaţiile din Reţeaua Judiciară Europeană.
O altă chestiune importantă este dată de modul de trimitere a dosarului, în cazul în care reglementarea internă a statului solicitat permite conexarea.
Decizia nr. 470/2001 a Consiliului European, stabilind o reţea judiciară în materie civilă şi comercială între statele membre, prevede obligaţia fiecărui stat membru de a desemna un punct de contact, pentru oferirea informaţiilor necesare celor care accesează reţeaua. Nu este cert dacă aceste puncte de contact pot fi utilizate şi pentru transmiterea de documente sau chiar dosare, însă acestea pot oferi informaţii necesare pentru facilitarea transmiterii dosarelor, în special în aplicarea Regulamentului nr. 1348/2000.
Aşadar, faţă de cazul practic menţionat, cea mai importantă problemă de rezolvat de către instanţa internă este de a cunoaşte conţinutul dreptului procedural străin, răspunsul urmând a fi primit prin accesarea Reţelei Judiciare Europene.
In ce priveşte legea austriacă judecătorul intern va cunoaşte conţinutul său din descrierea făcută în reţea, care urmează a fi completată cu aspecte legate de admiterea unei conexări în cazul litispendenţei sau a conexităţii, informaţiile relevante fiind deocamdată cele privitoare la modul de organizare a instanţelor, de competenţă şi de sesizarea curţilor interne.
După culegerea acestor informaţii din reţea, instanţa română va proceda potrivit Regulamentului nr. 1348/2000.
6. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine este de asemenea reglementată de Regulamentul nr. 44/2000.
Implementarea principiului potrivit căruia o hotărâre pronunţată într-un stat membru, indiferent de denumirea acesteia, trebuie recunoscută în alt stat membru, a fost facilitată prin înlăturarea formalităţilor impuse pentru recunoaştere.
Recunoaşterea este posibilă atât pe calea unei proceduri principale cât şi pe calea unei cereri incidentale, în ambele situaţii, instanţa statului solicitat urmând a aprecia asupra condiţiilor recunoaşterii. Astfel, hotărârea nu poate fi recunoscută dacă recunoaşterea este vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat; dacă actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau notificat pârâtului care nu s-a înfăţişat în timp util şi într-o manieră care să-i permită acestuia să-şi pregătească apărarea, dacă pârâtul nu a introdus o cale de atac împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă; dacă aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată într-un litigiu între aceleaşi părţi în statul membru solicitat; dacă aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior într-un alt stat membru sau într-un stat terţ între aceleaşi părţi într-o cauză având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, cu condiţia ca hotărârea pronunţată anterior să întrunească condiţiile necesare pentru a fi recunoscută în statul membru solicitat. De asemenea, dacă la pronunţarea hotărârii a cărei recunoaştere se pretinde, instanţa a încălcat normele de competenţă exclusivă din regulament.
Dispoziţii similare cuprinde şi Legea nr. 105/1992, acestea fiind preluate şi dezvoltate în art. 1049 NCPC. În privinţa condiţiilor de recunoaştere a hotărârii
străine, toate actele normative menţionate conferă o importanţă deosebită dreptului la apărare şi contradictorialităţii, ca principii fundamentale, recunoscute atât în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi în dreptul comunitar, care trimite la drepturile fundamentale. Astfel, hotărârea nu poate fi recunoscută dacă pârâtul nu s-a prezentat în instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei recunoaştere se solicită sau nu şi-a spus punctul de vedere scris, ori nu a exercitat calea de atac împotriva hotărârii. Nu se poate conchide însă că dacă pârâtul a cunoscut despre procedură, conform datelor dosarului, dar nu a avut o atitudine activă în cauză, hotărârea nu poate fi recunoscută, dacă legea sub care a fost pronunţată hotărârea permite desfăşurarea procesului fără prezenţa părţilor.
O regulă fundamentală este de asemenea legată de interdicţia oricărei revizuiri pe fondul hotărârii, în procedura de recunoaştere a acesteia, în faţa instanţei străine, iar dacă împotriva hotărârii a fost declanşată o cale de atac ordinară, recunoaşterea trebuie suspendată, până la pronunţarea asupra fondului, în calea de atac respectivă.
Dacă hotărârea a fost învestită cu formulă executorie în statul în care a fost pronunţată, aspect care îi relevă caracterul executoriu, ea nu va mai fi supusă unei formalităţi similare în statul în care se cere a fi recunoscută.
Dacă hotărârea nu e recunoscută cu valoare executorie în statul în care a fost pronunţată, ea nu va putea fi recunoscută şi pusă în executare în alt stat.
Chiar dacă regulamentul trimite pentru regulile de procedură aplicabile în procedura recunoaşterii la dispoziţiile din dreptul intern al fiecărui stat, el impune totuşi ca această procedură să fie urgentă şi să fie lipsită de formalităţi care ar putea afecta situaţia reclamantului.
Indiferent de statul membru solicitat, reclamantului trebuie să i se pretindă depunerea unor documente, cum sunt: o copie a hotărârii care să întrunească condiţiile necesare în vederea stabilirii autenticităţii acesteia şi certificatul prevăzut la articolul 54 conform modelului din anexa V la Regulament. în cazul neprezentării certificatului, instanţa sau autoritatea competentă poate să fixeze un termen pentru prezentarea acestuia sau să accepte un document echivalent sau, în cazul în care consideră că dispune de suficiente informaţii, să se dispenseze de prezentarea acestui document.
Traducerea documentelor se prezintă numai la cererea instanţei sau a autorităţii competente şi va fi certificată de o persoană autorizată în acest sens într-unul dintre statele membre.
Nu se poate solicita nici o legalizare sau altă formalitate echivalentă în cazul acestor documente. Orice alte formalităţi similare sunt considerate de regulament ca fiind contrare principiului liberei circulaţii a persoanelor.
Hotărârea de încuviinţare trebuie comunicată părţilor şi poate fi atacată de oricare dintre acestea, iar dacă procedura în primă instanţă nu a fost desfăşurată cu citarea părţilor, calea de atac se va derula obligatoriu cu respectarea contradictorialităţii.
Contradictorialitatea în procedura recunoaşterii şi executării hotărârii străine este esenţială, regulamentul prevăzând că dacă cel chemat, împotriva căruia se desfăşoară procedura, nu se înfăţişează, instanţa este obligată să suspende acţiunea până când se constată că acesta a putut primi actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent în timp util pentru pregătirea apărării sau că au fost întreprinse toate demersurile necesare în acest sens.
Calea de atac împotriva hotărârii de recunoaştere poate fi formulată în termen de 30 de zile de la data comunicării acesteia. Dacă partea împotriva căreia se solicită executarea are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, altul decât cel în care s-a pronunţat hotărârea de încuviinţare a executării, termenul pentru depunerea acţiunii este de două luni şi începe să curgă de la data comunicării, care a fost efectuată fie persoanei respective, fie la domiciliul acesteia.
Chiar înainte de recunoaşterea hotărârii reclamantul poate să solicite aplicarea măsurilor provizorii şi de conservare prevăzute de legea statului membru solicitat.
Pentru facilitarea accesului cetăţeanului străin la procedura internă a altui stat membru, regulamentul prevede că reclamantul, care în statul membru de origine, a beneficiat în întregime sau doar parţial de asistenţă judiciară sau de scutire de taxe şi cheltuieli de procedură, este îndreptăţit să beneficieze, în cadrul procedurii de recunoaştere, de asistenţa judiciară cea mai favorabilă sau de scutirea de taxe şi cheltuieli de procedură cea mai amplă prevăzută de legislaţia statului membru solicitat. Acestuia nu i se pol solicita cauţiuni sau garanţii, pe motiv că este cetăţean străin sau că nu îşi are domiciliul sau reşedinţa în statul în care se solicită executarea.
De asemenea, în această procedură pentru încuviinţarea executării hotărârii, nu poate fi perceput în statul membru solicitat nici un impozit, drept sau taxă calculat proporţional cu valoarea litigiului.
7. Concluzii. Regulamentele comunitare reprezintă soluţia pentru unificarea legislaţiilor statelor membre în materia cooperării judiciare, datorită forţei juridice a acestui instrument comunitar, respectiv puterea sa obligatorie şi caracterul general aplicabil.
O atitudine rezervată din partea statelor membre, contrară acestor prevederi obligatorii, nu poate fi acceptată, statele fiind ţinute să coopereze, indiferent de poziţia lor în comunitate. Lipsa resurselor pentru susţinerea eforturilor în sensul dezvoltării acestei cooperări nu reprezintă un motiv pentru justificarea refuzului şi nerespectarea obligaţiilor asumate prin tratatele constitutive şi de aderare.
Obstacolul distanţelor mari între autorităţile statelor membre a fost depăşit prin intermediul internet-ului, care susţine de altfel Reţeaua Judiciară Europeană.
Deşi o sursă importantă a disfuncţionalităţilor între statele membre poate fi reprezentată de deosebirile lingvistice, o soluţie pentru evitarea acestora este dată de principiul utilizării unor noţiuni cât mai simple şi clare, care tinde să determine constituirea unui esperando juridic al statelor interesate şi implicate în cooperarea judiciară.
