Clasificarea izvoarelor de drept
| Comentarii |
|
clasificarea izvoarelor de drept, etimologic, termenul de „izvor" sau „izvoare", în asociere cu termenul „drept”, sugerează ideea de sursă sau de origine a dreptului, ideea de factori care determină originea și existența dreptului, ideea de condiții și factori din car e decurge dreptul.
Izvoarele formale ale dreptului sunt moduri de formare a normelor juridice. Ele constituie dreptul pozitiv al unei țări. Izvoarele formale ale dreptului sunt expresia nevoilor sociale, fiind, așa după cum arată autoarea E. Paraschiv „relevate legiuitorului sub forma unor comandamente sociale”.
Comandamentul cuprins într-o normă juridică de drept pozitiv emană uneori direct de la un organ al statului, cum este, de exemplu, cazul legii, alteori însă el este produsul unui fapt social, de exemplu, când este vorba de cutumă, de tradiție, de uz și chiar de doctrină. Grupul social respectiv are căderea de a determina care norme sunt drepte și, în orice caz, care norme trebuie considerate efectiv obligatorii în viața socială de toți cei interesați.
Prof. Gh. C. Mihai arată că, dacă vom considera ca reper organizarea etatică a societății, vom distinge următoarele tipuri de izvoare formale:
a. izvoare etatice interne, adică norme create de un organ al statului având competență de legiferare (legis ferare-facere de legi);
b. izvoare interne în cadrul statului, dar neetatice: cutuma, stipulațiile contractuale, regulamentele și statutele diferitelor organizatii;
c. izvoare externe statului, interetatice, cum ar fi acordurile bilaterale și supraetatice, de pildă tratatele Uniunii Europene pentru statele membre, deciziile organismelor internaționale care tranșează litigii, cutuma internațională, dreptul comunitar.
Prof. S. Popescu clasifică izvoarele dreptului după cum urmează:
• izvoare scrise, astfel cum este legea;
• izvoare nescrise, astfel cum este cutuma.
Într-o altă clasificare, izvoarele formale pot fi împărțite în:
• izvoare directe, astfel cum sunt legea și cutuma;
• izvoare indirecte, astfel cum sunt jurisprudență și doctrina.
Potrivit aceleiași opinii, izvoarele formale mai pot fi împărțite în:
• izvoare oficiale, astfel cum sunt legea și practica judecătorească;
• izvoare neoficiale, astfel cum sunt cutuma și doctrina.
Potrivit autorului D. Țop, felul izvoarelor dreptului, importanța și autoritatea lor variază în diferite sisteme juridice, epoci și țări. De exemplu, Școala exegetică din Franța secolului al XlX-lea considera legea ca unicul izvor al dreptului; Școala istorică germană pleca de la ideea că cel mai important izvor al dreptului este obiceiul, care reflectă în mod fidel conștiința colectivă; Léon Duguit afirma că singurul și adevăratul izvor al dreptului este norma de drept, care devine obligatorie prin ideea că se produce în conștiința colectivă corespunzător sentimentelor de solidaritate și de justiție; în Anglia, Statele Unite, Canada, o poziție deosebit de importantă o are jurisprudență, ca izvor de drept; judecătorul este considerat nu un simplu interpret al legii, ci o autoritate care creează dreptul (Judge made law) etc.
