Izvoarele dreptului în Dacia romană și în dreptul geto-dac
| Comentarii |
|
izvoarele dreptului în Dacia romană și în dreptul geto-dac, daco-geții, strămoșii românilor, care erau ramura nordică a tracilor, au ocupat, începând cu epoca fierului, spațiul carpato-danu-biano-pontic. Este de reținut că triburile daco-gete au populat un spațiu mult mai mare decât cel ocupat de România în prezent.
Odată cu formarea statului daco-get, apar și norme juridice, unele dintre acestea înlocuind obiceiurile din epoca democrației militare. Strabon și lordanes arată că legile daco-geților au fost adoptate pe vremea lui Burebista, fiind de inspirație divină. După cum arată profesorii E. Cernea și E. Molcuț, ele au fost transmise din generație în generație, în formă scrisă, și s-au păstrat până în vremurile lui lordanes (secolul VI Î.H.).
1. Izvoarele formale ale dreptului în epoca statului geto-dac centralizat
După cum arată autorul C. Dariescu, „în această epocă izvoarele formale ale dreptului geto-dac sunt:
• cutuma, cristalizată încă din epoca anterioară și care continuă să fie principalul izvor juridic;
• legile scrise (numite de geți belagine), care conțineau norme juridice edictate de către autoritățile statului”.
Comerțul în Dacia era extrem de dezvoltat, fiind puternic susținut și de coloniile grecești aflate la malul Mării Negre: Tomis, Histria și Callatis. Dinarul roman circula intens și, de aceea, se presupune existența normelor juridice privind obligațiile.
Cât privește dreptul penal, doctrinarii români arată că pedepsele geto-dacilor erau extrem de aspre, principalele dispoziții vizând apărarea statului și a proprietății private, iar ca pedepse, se aplicau răzbunarea privată și duelul judiciar.
2. Izvoarele dreptului în Dacia romană
Odată cu instaurarea stăpânirii romane în Dacia, alături de dreptul local nescris, s-a introdus și dreptul roman scris. Potrivit concepției romane, cutuma locală putea fi aplicată, în măsura în care nu venea în contradicție cu principiile generale ale dreptului roman.
În timpul cuceririi romane, o dimensiune importantă a administrației publice în Dacia, provincie romană, a privit normele juridice ale dreptului roman și autohton. Dreptul roman apare în această provincie sub forma dreptului civil și a dreptului ginților, dreptul aplicat în Dacia romană având un caracter statutar, în sensul că fiecare categorie de persoane avea un statut juridic bine definit. Astfel, cetățenii romani se bucurau de:
• ius civile, plenitudinea drepturilor politice și civile;
• ius commercii (commercium), dreptul de a încheia acte juridice potrivit dreptului civil roman;
• ius connubii (connubium), dreptul de a încheia o căsătorie potrivit legilor romane;
• ius militiae, dreptul de a fi înrolat în legiunile romane;
• ius sufragii, dreptul de a alege;
• ius honorum, dreptul de a candida la o magistratură în colonii.
După cum am arătat, și statul dac, o puternică democrație militară, era guvernat de norme care se bucurau de respectul populației autohtone. Desigur, în caz de nerespectare, intervenea forța coercitivă a statului. La început, imediat după ocuparea Daciei, cele două rânduieli juridice au funcționat în paralel, însă pe parcursul timpului, cele două sisteme au fuzionat și a apărut sistemul de drept daco-roman. Potrivit acestui sistem, în Dacia romană existau mai multe forme de proprietate, și anume:
1. proprietatea provincială, care era exercitată de către autohtoni asupra terenurilor distribuite din ager publicus (ogorul public);
2. proprietatea quiritară, care era exercitată de cetățenii romani care, pentru a putea beneficia de această proprietate, au creat ius italicum, un drept special, în virtutea căruia solul aparținând unor colonii din provincii era asimilat cu cel din Italia și era scutit de plata impozitului;
3. proprietatea peregrină, care era exercitată de către peregrini.
Căsătoria și familia cetățenilor romani erau guvernate de reglementările romane. Căsătoria și familia geto-dacilor continuă să fie guvernate de cutumele geto-dace, iar ius connubii sau connubium era dreptul de a încheia o căsătorie valabilă după legile romane.
În Dacia romană comerțul era înfloritor, iar o dovadă în acest sens o conferă „tripticele transilvane”. Acestea sunt tăblițe cerate care datează din secolul II d.H. și care au fost descoperite în minele de aur de lângă Roșia Montană. Au fost descoperite douăzeci și cinci de bucăți, dintre care paisprezece sunt lizibile, iar cu adevărat de interes pentru lucrarea de față sunt douăsprezece dintre ele, deoarece se referă la anumite contracte. Cele douăsprezece tăblițe privind contractele indică aplicarea dreptului roman clasic, dar în forme simplificate. În contractele de împrumut părțile folosesc o singură stipulație atât pentru suma împrumutată, cât și pentru dobândă, deși dreptul clasic cerea două stipulații. În contractul de închiriere a forței de muncă, părțile stabilesc că riscul forței majore cade în sarcina lucrătorului, și nu în sarcina angajatorului (ca în dreptul clasic).
