Izvoarele formale ale dreptului în formațiunile statale românești
| Comentarii |
|
izvoarele formale ale dreptului în formațiunile statale românești, în privința statului român și a apariției sale, precum și a obiceiurilor și a normelor juridice la români, vom face scurte precizări consultând izvoarele istorice. Prof. F. Constantiniu arată că, potrivit Gesta hungarorum („Faptele ungurilor"), populația maghiară a întâlnit în secolul IX d.H. trei formațiuni ale românilor, conduse de cnezi/voievozi, după cum urmează:
> Menumorut, care își avea reședința în cetatea „Byhor”, deci „Țara Crișurilor";
> Gelu, a cărui formațiune este desemnată în documentul sus-menționat cu denumirea de Terra Ultrasilvana, prof. Constantiniu plasând acest cnezat în podișul transilvan;
> Glad, cu reședința la Keve, în Banatul sârbesc.
În privința acestui izvor istoric, marele savant Nicolae lorga precizează că „nimic nu se poate păstra din această povestire decât că la intrarea în părțile de dincolo de Tisa, ungurii au găsit o populație băștinașă româno-slavă sau românească pe urma slavilor, având voievozi în fruntea ei, ba chiar cnezi.
C.G. Dissescu, în „Originile dreptului român”, la întrebarea cum s-a format statul nostru, preia mai multe opinii, dintre care mi-am permis să mă opresc la cea a lui A.D. Xenopol, adeptul opiniei că Radu Negru, principe din Făgăraș, a întemeiat Muntenia. Același autor susține că la baza întemeierii statelor românești se găsea apăsarea ungaro-catolică. C.G. Dissescu este de părere că fundatorii statului român sunt assanizii, întemeietorii imperiului româno-bulgar de la 1186. Același autor arată că vechile rânduieli juridice ale românilor sunt de două categorii: scrise și nescrise. Legislațiunea scrisă o formează pravilele și legile, aceste cuvinte corespund la vorba greacă nomakanon. Pravilele răspund anume la noțiunea de kanones, adică legi bisericești, și legea la cuvântul nomos, lege de caracter social-civil.
Cele mai importante pravile bisericești sunt cele din 1578 (Mănăstirea Putna), 1618 (Mitropolia Suceava) și 1636 (Mănăstirea Bistrița).
După cum arată autoarea E. Paraschiv, cele mai importante izvoare ale dreptului nostru scris din epoca feudalismului au fost „Cartea românească de învățătură” și „îndreptarea legii”. Alte izvoare de drept scris găsim în istoria provinciilor românești, după cum urmează:
• Pravila mică a lui Matei Basarab (1640);
• Pravila lui Vasile Lupu (1646);
• Pravila Mare a lui Matei Basarab (1652);
• Unio Trium Nationum (1540), fundament al dreptului public în Transilvania, act discriminatoriu față de populația majoritar română și prin care reprezentanții acestei etnii erau excluși din activitățile administrației.
După cum arată prof. Dissescu, dreptul feudal consacra în țările românești două categorii de proprietăți:
1. cele boierești concedate de domn;
2. cele libere (alodiale) ale moșnenilor și răzeșilor.
Perioada fanariotă în Țara Românească și Moldova nu a făcut altceva decât să continue opera legislativă începută de domnii autohtoni Matei Basarab, în Muntenia, și Vasile Lupu, în Moldova. Acești doi domni, cu foarte multe realizări în beneficiul națiunii române, au lăsat în urma lor un drept scris de inspirație bizantină. Precizăm că în continuare se făcea și aplicațiunea obiceiului pământului. Pentru modernizarea justiției s-a introdus Protocolul care fixa în scris în Condica Domnească judecata și sentința domnului. Tot în perioada fanariotă au apărut coduri de legi ample, sistematizate și ancorate în nevoile vremii. Astfel, în perioada lui Alexandru Ipsilanti a apărut în Țara Românească „Pravilniceasca Condică”, catalogată de C.G. Dissescu ca fiind un „codice civil". Dar cel dintâi manual de legi în limba română a fost făcut de Andronache Donici, vestit jurisconsult. Această culegere prescurtată din legile împărătești, tipărită la lași (1814), este un fel de repertoriu al materiilor de jurisprudență, cu trimiteri la legile din Basilicale și dreptul roman.
În anul 1818, în Tara Românească, sub domnia voievodului Caragea, apare „Legiuirea Caragea", pe care putem să o calificăm ca un cod cu caracter general, deoarece cuprindea patru coduri specializate, și anume:
> civil (părțile l-IV: „Obraze”, „Lucruri”, „Tocmeli”, „Daruri”);
> penal (partea a V-a: „Vini”);
> procedură penală (partea a Vl-a: „Ale Judecăților”);
> procedură civilă (partea a Vl-a: „Ale Judecăților”).
Anumite dispoziții ale Codului Caragea au fost aplicate până în anul 1943 de către Curtea de Casație.
În Moldova, în anul 1817, se publică Codul de Legi al lui Calimach-Vodă. După cum arată C.G. Dissescu, boierii, într-o obștească adunare, au găsit cu cale să se culeagă din cărțile împărătești cele mai folositoare părți ce se vor uni cu obiceiul pământului, pentru a forma o condică de legi îmbunătățită. Acest cod de legi, care a apărut la dorința domnului Scarlat Calimach, avea următoarele surse de inspirație:
a. obiceiul românesc;
b. dreptul bizantin;
c. Codul civil francez (1804);
d. Codul civil austriac (1811).
Codul Calimach folosește, ca principal model de inspirație, Codul civil austriac, ediția a II-a din 1811, fără a fi o traducere a acestuia, fiind caracterizat de către marele jurist Zachariae von Lengenthal drept o legiuire simplă și fidelă dreptului bizantin.
În anul 1825, în Moldova, sub domnia lui loniță Sturdza, a fost editat Codul Penal al Moldovei. Începând cu anul 1821, și pe teritoriul Țărilor Române asistăm la procesul descompunerii feudalismului, concomitent cu începutul capitalismului. Evident că această perioadă de tranziție a evidențiat alte trebuințe ale societății, care au fost reglementate prin legi speciale și coduri noi. De asemenea, întrucât anumite reguli obișnuielnice corespundeau încă nevoilor sociale, legiuitorii au dispus consacrarea lor în formă scrisă. Alte obiceiuri care nu mai corespundeau trebuințelor au fost înlăturate. În Țările Române, Moldova și Muntenia, apare o nouă etapă a codificării normelor de drept, sursele de inspirație fiind în mod special legislațiile franceză, italiană, elvețiană etc.
În anul 1859, prin unirea Moldovei și a Țării Românești sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, odată cu formarea statului național modern, a început și marea operă legislativă. Sub domnia acestui măreț domnitor, au fost elaborate Codul civil, Codul penal și Codurile de procedură civilă și penală. Codul civil a fost pus în aplicare în anul 1865. Codul civil român, deși luat pe de-a-ntre-gul de la un popor străin și neadaptat mentalității și necesităților românești, a fost totuși asimilat de noi și cea mai mare parte din instituțiile sale au dobândit caracterul unor instituții băștinașe.
> codul de procedură civilă a fost inspirat din Codul cantonului Geneva (Elveția) și a fost promulgat în 1865;
> Codul penal apare în 1864;
> Codul de procedură penală apare în 1865;
> Codul comercial din 1887 a avut ca importantă sursă de inspirație Codul comercial italian. Trebuie să precizăm că, anterior acestuia, în România a existat și un cod intitulat „Condica de Comerciu”, cu anexele ei. A intrat în vigoare la 1841 și a fost inspirat de Codul francez.
Ulterior domniei lui Alexandru Ioan Cuza, România parcurge o nouă etapă înfloritoare, până în momentul instaurării regimului comunist. Mărturie în acest sens sunt Constituțiile din 1866, 1923, 1938, legi fundamentale profund democratice și extrem de apreciate de specialiștii în drept din lumea civilizată. Referitor la Constituția din anul 1938, în doctrina românească recentă, deși se recunoaște întâietatea acordată socialului de către această lege fundamentală, se reține totuși faptul că, din cauza tendințelor vădite de concentrare a puterilor în mâinile monarhului, aceasta este inferioară Constituției anterioare, din anul 1923. Această Constituție a fost, de altfel, suspendată în vara anului 1940'.
Țara noastră, odată cu ieșirea din perioada comunistă, adoptă, în anul 1991, o constituție profund democratică, ulterior revizuită în anul 2003.
