Contractul de factoring în noul Cod Civil
| Comentarii |
|
contractul defactoring, Definiție şi reglementare. Caractere juridice. Formele factoringului. Forma contractului de factoring. Părţile contractului. Obiectul contractului. Efectele contractului de factoring. Raporturile dintre debitorul cedat şi părţile contractului de factoring. Delimitarea contractului de factoring de alte instituţii juridice
Definiție şi reglementare
Factoringul ca operaţiune comercială a fost menţionat pentru prima dată în legislaţia noastră prin O.U.G. nr. 10/1997 cu privire la diminuarea blocajului financiar şi a pierderilor din economie, dar nici acest act normativ nu legifera contractul de factoring în ansamblul lui. Pe plan internaţional, contractul de factoring constituie obiectul de reglementare al Convenţiei Unidroit cu privire la factoringul internaţional, semnată la Ottawa, la 28 mai 1988, şi, în completare, Convenţia Naţiunilor Unite privind cesiunea de creanţă în comerţul internaţional de la New York din 2001.
Potrivit art. 6 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 469/2002, factoringul era definit ca fiind contactul încheiat între o parte, denumită aderent, furnizoare de mărfuri sau prestatoare de servicii, şi o societate bancară sau o instituţie financiară specializată, denumită factor, prin care aceasta din urmă asigură finanţarea, urmărirea creanţelor şi prezervarea contra riscurilor de credit, iar aderentul cedează factorului, cu titlu de vânzare, creanţele născute din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi. Chiar dacă nu putea fi considerată o veritabilă definiţie a
contractului de factoring, norma legală mai sus reprodusă avea meritul de a conţine elementele definitorii ale acestuia, precum: caracterele juridice, părţile contractante, obiectul şi principalele efecte juridice.
Caractere juridice
a. Contractul de factoring este un contract consensual, pentru că legea nu cere o anumită formă în privinţa validităţii lui.
b. Factoringul este un contract sinalagmatic, deoarece ambele părţi urmăresc realizarea unui beneficiu: aderentul să obţină finanţare, factorul să încaseze o sumă mai mare de la terţ decât cea pe care a plătit-o el aderentului.
c. Contractul de factoring este comutativ' pentru că, de regulă, părţile îşi cunosc întinderea obligaţiilor încă din momentul încheierii contractului, dar poate fi şi aleatoriu, atunci când factoringul este fără regres, caz în care factorul suportă riscul insolvabilităţii terţului.
d. Majoritatea autorilor atribuie contractului de factoring caracter intuitu personal, motivat de faptul că aspectele privind bonitatea aderentului cântăresc foarte mult în alegerea lui de către factor. Este însă discutabil acest caracter, deoarece într-adevăr calitatea aderentului şi a debitorului cedat cântăresc foarte mult în decizia factorului de a finanţa, dar aceasta priveşte bonitatea financiară, adică aspectele pecuniare, şi mai puţin cele personale ale părţilor implicate în mecanismul factoringului. Tot astfel, trebuie reţinut şi faptul că regulile specifice contractelor intuitu personae, precum revocarea, moartea părţilor, incapacitatea etc., nu îşi găsesc aplicare în cazul contractului de factoring.
e. Contractul de factoring este cu executare succesivă, caracter ce denotă că raporturile specifice se derulează în timp. Aderentul transmite facturile acceptate de debitor, pe măsura naşterii creanţelor, după criteriile stabilite în contract, iar factorul avansează sumele corespunzătoare preţului convenit cu aderentul.
f. în sfârşit, contractul de factoring este un contract de adeziune, caracter ce se fundamentează pe aceea că factorul creditează aderentul cu sumele corespunzătoare preţului creanţelor cumpărate. Tocmai de aceea, în practică, clauzele contractului de factoring sunt stabilite de către factor şi impuse aderentului prin contracte-tip, beneficiarul neavând decât în mică măsură posibilitatea de a le negocia.
Formele factoringului
Cele mai importante forme ale factoringului sunt factoringul cu regres, facto-ringul fără regres şi factoringul la scadenţă {maturity factoring) ^.
Factoringul cu regres
Factoringul cu regres sau cu recurs este factoringul în temeiul căruia riscul insolvabilităţii sau al refuzului de plată a creanţelor de către debitorul cedat este suportat de către aderent.
Factoringul fără regres
Factoringul fără regres sau fără recurs este forma de factoring ce se caracterizează prin dobândirea de către factor a creanţelor transferate cu riscul de neplată sau al insolvabilităţii debitorului cedat. Altfel spus, dacă debitorul cedat, la scadenţă, refuză plata creanţelor, factorul nu se mai poate îndrepta împotriva aderentului pentru recuperarea sumelor plătite cu titlu de preţ al facturilor.
Factoringul la scadenţă
Factoringul la scadenţă sau maturity factoring reprezintă mecanismul juridic în care factorul va plăti aderentului creanţele cesionate numai la scadenţa acestora.
Forma contractului de factoring
Pentru valabilitatea contractului de factoring nu este necesară o anumită formă.
în practică, societăţile de factoring îşi elaborează propriile modele de contracte şi, prin urmare, în majoritatea covârşitoare a situaţiilor, contractul îmbracă forma scrisă. Forma scrisă dată de părţile contractante este cerută numai ad probationem şi nicidecum ad validitatem.
Părţile contractului
Părţile contractului de factoring prezintă anumite particularităţi, prin aceea că operaţiunile de factoring sunt rezervate exclusiv activităţilor comerciale. Părţile contractului de factoring sunt aderentul şi factorul. La operaţiunile de factoring participă şi o a treia persoană, debitorul cedat, adică acel împotriva căruia deţine aderentul diferite creanţe şi pe care le transferă factorului.
Aderentul
Aderentul este un furnizor de bunuri, executant de lucrări sau prestator de servicii, fapt ce denotă că, în majoritatea cazurilor, acesta are calitatea de comerciant persoană fizică sau juridică. în doctrina de specialitate.
Factorul
Factorul poate fi doar o instituţie financiară specializată sau o societate bancară, de unde rezultă că factorinaul, din această perspectivă, este rezervat doar comercianţilor persoane juridice.
Debitorul cedat
Am făcut menţiunea, în cele de mai sus, că debitorul cedat este participant la operaţiunea de factoring, dar nu este parte în contract. Deşi este terţ faţă de contractul de factoring, acesta produce anumite efecte juridice şi în persoana debitorului cedat. Principalul efect este acela că, după notificarea cesiunii creanţelor, debitorul va trebui să facă plata exclusiv societăţii de factoring, păstrând, în acelaşi timp, aşa cum vom vedea în cele ce urmează, toate apărările şi excepţiile ce le avea împotriva aderentului.
Având ca premisă împrejurarea că creanţele ce pot forma obiectul contractului de factoring îşi au izvorul (cauza) în vânzarea de bunuri şi prestarea de servicii, înseamnă că debitorul cedat va fi şi el profesionist-comerciant persoană fizică sau persoană juridică.
Obiectul contractului
Contractul de factoring are un obiect specific ce constă din finanţarea, urmărirea şi prezervarea contra riscurilor de credit de către factor, în schimbul dobândirii creanţelor de la aderent. Contractul ce are ca obiect orice alte prestaţii decât cele precizate nu va putea fi calificat drept contract de factoring.
Pentru a constitui obiect al contractului de factoring, creanţele trebuie să îndeplinească cerinţele necesare valorificării, adică să fie certe şi lichide. Creanţele cesionate nu trebuie să fie şi exigibile, deoarece de natura factoringului este transmiterea creanţelor a căror scadenţă nu s-a împlinit, însă trebuie să aibă precizată expres data exigibilităţii', creanţele viitoare pot forma obiectul contractului de factoring.
Nu pot fi valorificate prin factoring creanţele civile, administrative, cele izvorâte dintr-un act de comerţ sub condiţie rezolutorie şi nici creanţele rezultate din gestiunea de afaceri, restituirea plăţii nedatorate şi din vânzarea bunurilor în regim de consignaţie.
Efectele contractului de factoring
Factoringul dă naştere unor efecte juridice speciale ce se concretizează în drepturi şi obligaţii, atât în sarcina aderentului, cât şi în sarcina factorului.
Obligaţiile aderentului
în persoana aderentului sunt puse, de principiu, obligaţia de transmitere a creanţelor, de garanţie şi de notificare a debitorilor cedaţi.
Obligaţia de transmitere a creanţelor
Transmiterea creanţelor se realizează pe calea cesiunii de creanţă după regulile Codului civil. Pentru ca factorul să îl finanţeze pe aderent, acesta trebuie să-i transmită creanţele ce reprezintă obiectul derivat al contractului de factoring. O dată cu creanţele se vor preda factorului şi înscrisurile constatatoare: facturi, contracte, procese-verbale de recepţie etc. în temeiul contractului de factoring se pot transmite toate creanţele sau doar o parte din acestea, însă pentru acest din urmă caz părţile trebuie să prevadă ce creanţe vor fi preluate sau cel puţin criteriile în raport de care se va efectua această operaţiune.
Transmiterea creanţelor materializate în facturi de la aderent la factor are la bază o cesiune de creanţă diferită de cesiunea de creanţă prevăzută în dispoziţiile Codului civil, întrucât în cazul contractului de factoring cesiunea se face totdeauna cu titlu oneros, iar acordul debitorului nu este necesar. Cesiunea creanţelor nu produce niciun efect asupra scadenţei, ea rămâne aceeaşi şi faţă de factor.
Convenţia Unidroit de la Ottawa în art. 6 şi Convenţia Naţiunilor Unite de la New York din 2001 stipulează în mod expres că cesiunea creanţei de către furnizor
cesionarului poate fi realizată în pofida oricărei convenţii între furnizor şi debitor care ar interzice o asemenea cesiune.
Factorul va dobândi creanţele cu toate accesoriile ce le însoţesc: garanţii reale sau personale, privilegii, penalităţi, dobânzi etc.
Obligaţia de garanţie a creanţelor
Obligaţia de garanţie a creanţelor este izvorâtă din dispoziţiile art. 1.585 Noul Cod Civil, potrivit cărora vânzătorul unei creanţe este dator să răspundă de existenţa sa valabilă în folosul său, în momentul vânzării. în executarea acestei obligaţii, aderentul garantează existenţa valabilă a creanţei în momentul transmiterii, în sensul că acesta trebuie să fie titularul creanţei ce o transmite. Tot astfel, aderentul garantează că nu a intervenit o cauză de stingere a creanţei, precum compensaţia, plata, prescripţia extinctivă, că nu există nicio cauză de nulitate relativă sau absolută şi că debitorul cedat nu poate invoca cu succes nicio excepţie care să anihileze sau să paralizeze dreptul transmis de aderent factorului.
Aderentul mai poate garanta pe factor şi de refuzul de plată ori de insolvabilitatea terţului. Această obligaţie revine aderentului doar în situaţia în care se stipulează în mod expres acest lucru, altfel operează prezumţia că creanţa a fost preluată cu toate riscurile ei, inclusiv cel de neplată din partea terţului.
Obligaţia de notificare a debitorului cedat
Transferul creanţelor de la aderent la factor operează şi transmiterea dreptului către acesta de a cere sumele de bani debitorului cedat. Debitorul cedat, fiind terţ faţă de contractul de factoring, va face plata aderentului, până în momentul în care va fi încunoştinţat în legătură cu noul creditor. Ca atare, pentru ca debitorul cedat să plătească factorului, el va trebui notificat. Scopul notificării constă în realizarea opozabilităţii cesiunii faţă de debitorul cedat.
Atribuţia notificării cesiunii, potrivit dispoziţiilor Codului civil (art. 1.578), revine factorului. Cu toate acestea, astfel cum s-a susţinut şi în literatura de specialitate , considerăm că, datorită particularităţilor pe care le prezintă contractul de factoring, obligaţia de notificare a cesiunii creanţei ar trebui pusă în sarcina aderentului. Factoringul fiind un contract nenumit, părţile au libertatea de a stipula cărora dintre ele le revine această obligaţie. Desigur că opozabilitatea transferului creanţelor, în regim de factoring, faţă de debitorul cedat, se va realiza şi în cazul în care acesta acceptă cesiunea.
Codul civil, prin art. 1.578 alin. (1) lit. a), impune forma înscrisului cu dată certă acceptării făcute de către debitorul cedat, însă, având în vedere specificul raporturilor comerciale, credem că poate fi primită ca valabilă acceptarea terţului şi când este făcută sub forma înscrisului sub semnătură privată.
Pentru a face opozabilă cesiunea creanţelor, notificarea trebuie să îmbrace forma scrisă, iar Convenţia de la Ottawa din 1988 indică şi principalele menţiuni pe care aceasta trebuie să le cuprindă. Astfel, Convenţia stipulează că notificarea trebuie făcută în scris, nefiind necesar să fie semnată, dar ea va trebui să indice cine sau în numele cui este făcută, să precizeze creanţele cedate, să indice factorul
căruia debitorul trebuie să îi facă plata etc. Toate aceste menţiuni sunt denumite şi «instrucţiuni de plată», denumire inspirată din Convenţia Naţiunilor Unite de la New York din 2001, care operează cu această noţiune.
Sub aspectul formei notificării, în doctrină s-au făcut precizări care se înscriu în specificul raporturilor comerciale, exprimate prin celeritate şi lipsă de formalism, în sensul că notificarea poate fi făcută printr-o scrisoare recomandată sau prin alt mijloc de comunicare' .
Se impune precizarea conform căreia creanţele pot fi însoţite de diferite garanţii reale sau personale. Pentru situaţia în care creanţele sunt însoţite de garanţii reale mobiliare, pentru a fi opozabile terţilor trebuie înscrise în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, în temeiul Codului civil (art. 2.413)w.
Cu toate acestea, opozabilitatea făcută prin înscrierea în arhiva electronică nu este suficientă, ci trebuie urmate regulile de notificare a debitorului cedat. Art. 2.400
noul cod civil prevede: „creditorul ipotecar nu poate cere plata decât după ce comunică în scris debitorului acesteia existenţa ipotecii, creanţa ipotecată, suma datorată, locul şi modalitatea de plată. Acceptarea ipotecii de către debitorul creanţei ipotecate, făcută prin act scris, produce acelaşi efecte."
Obligaţiile factorului
în sarcina factorului sunt puse obligaţia de plată a facturilor acceptate, finanţarea aderentului, suportarea riscului de neplată de către debitorii cedaţi şi încasarea creanţelor de la aceştia. Obligaţiile factorului variază, în principal, în raport de obiectul factoringului, care constă din finanţarea, urmărirea creanţelor şi prezervarea contra riscului de credit.
Finanţarea prin plata cât re aderent a preţului facturilor acceptate
Finanţarea prin plata către aderent a preţului facturilor acceptate, în temeiul contractului de factoring, reprezintă principala obligaţie a factorului, mai ales în situaţia în care s-a realizat transferul creanţelor. Plata facturilor se va face la preţul şi în modalitatea convenită cu aderentul. Contractul de factoring, fiind sinalagmatic, în lipsa unei menţiuni exprese, avansarea sumelor de bani se va face concomitent cu primirea facturilor de către factor.
Ca modalitate practică, factorul plăteşte aderentului prin alimentarea unui cont curent, deschis pe numele aderentului, cu întreaga sumă convenită, la momentul
preluării creanţelor. Deci, prin tehnica factoringului, factorul realizează finanţarea aderentului prin aceea că aderentul este creditat cu sume de bani, deşi facturile transmise nu sunt scadente. în concret, finanţarea cuprinde perioada dintre primirea facturilor şi plata acestora de către factor şi momentul scadenţei şi încasarea efectivă a creanţelor de la debitorul cedat. Practic, finanţarea constă în achitarea preţului pe care părţile s-au înţeles ca factorul să-l plătească aderentului pentru fiecare factură cesionată.
Suportarea riscului de neplata a debitorului cedat
Suportarea riscului de neplată a debitorului cedat reprezintă o altă obligaţie principală a factorului, care îşi are fundamentul în transmiterea proprietăţii creanţelor, prin vânzare. Cumpărând creanţele, factorul devine proprietarul lor şi va beneficia de toate garanţiile ce le însoţesc, dar va suporta şi consecinţele încasării cu întârziere sau a neplăţii lor de către debitorii cedaţi. Mai exact, factorul va suporta riscul neexecutării sau executării necorespunzătoare (plata întârziată, plata parţială etc.) a obligaţiei de plată a creanţelor de către debitorii cedaţi. în virtutea aceluiaşi principiu, derivat din calitatea de proprietar al creanţelor, factorul va suporta şi riscul insolvenţei debitorilor cedaţi.
Am făcut precizări în rândurile anterioare că factorul se poate dispensa de această obligaţie şi ea poate fi pusă în sarcina aderentului, dar, pentru aceasta, este necesară o clauză expresă în contractul de factoring.
Pentru a opera regula de mai sus, în sensul suportării riscului de neplată de către factor, este necesar ca aderentul să-şi fi executat întocmai şi cu bună-cre-dinţă propriile obligaţii faţă de debitor, astfel cum s-a stipulat în contractul ce reglementează raporturile dintre aderent şi debitor, ce au generat creanţele.
Încasarea creanţelor de la debitorii cedaţi
încasarea creanţelor de la debitorii cedaţi este obligaţia ce era consacrată şi de legea română, exprimată prin formularea „urmărirea creanţelor şi prezervarea contra riscurilor de credit”.
Obligaţia de încasare a sumelor aferente facturilor este mai accentuată în ipoteza factoringului la scadenţă, adică atunci când părţile convin că plata preţului se va face pe măsura încasării creanţelor de la debitor la scadenţa acestora. în
această formă a factoringului, factorul va trebui să urmărească creanţele şi să le încaseze la data exigibilităţii lor. Exigibilitatea rezultă din însăşi facturile acceptate sau dintr-un alt înscris convenit de aderent cu debitorul cedat şi transmis factorului.
Factoringul la scadenţă se poate înfăţişa sub două forme, prima potrivit căreia plata să se facă la scadenţa facturilor, indiferent dacă s-au încasat sau nu de la debitorul cedat şi a doua, pe lângă scadenţă, plata să fie condiţionată şi de încasarea creanţelor corespunzătoare. în această din urmă situaţie, când plata factoringului este condiţionată de împlinirea scadenţei şi dublată de executarea creanţei de către debitorul cedat, aderentul este cel care suportă riscul de neplată şi al in-solvenţei debitorului.
Se impune a fi reţinut că, întrucât factoringul nu se bucură de o reglementare legală expresă, în virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile vor putea stabili şi alte obligaţii.
Raporturile dintre debitorul cedat şi părţile contractului de factoring
Am arătat că, deşi participă la mecanismul factoringului, debitorul cedat nu este parte în contractul de factoring. Cu toate acestea, anumite efecte juridice ale contractului se răsfrâng şi asupra debitorului cedat. în ceea ce priveşte aderentul, acesta nu va mai putea solicita plata facturilor de la debitor, iar debitorul, după primirea notificării, va face plata valabilă exclusiv societăţii de factoring. Aşadar, în temeiul contractului de factoring, vom avea anumite raporturi între debitor şi aderent şi anumite raporturi între debitor şi factor.
Raporturile dintre debitorul cedat şi aderent
încheierea contractului de factoring transferă obligaţia de plată a debitorului cedat de la aderent către societatea de factoring. Transferul obligaţiei de plată se realizează din momentul acceptării sau primirii notificării de către debitorul cedat. Din acest moment, debitorul este obligat să facă plata sumelor consemnate în facturi doar societăţii de factoring.
Raporturile dintre debitorul cedat şi societatea de factoring
Aceste raporturi se caracterizează, în principal, prin obligaţia de plată a debitorului direct în mâinile factorului, prin acţiunea ce o are acesta din urmă împotriva debitorului pentru valorificarea creanţei şi prin invocarea excepţiilor pe care le poate opune factorului.
a. Plata creanţelor de către debitor direct factorului se va realiza din momentul primirii notificării sau a acceptării plăţii de către debitorul cedat. De remarcat că, aşa cum transmiterea creanţelor către factor rămâne fără efect sub aspectul exigibilităţii, tot astfel, primirea notificării sau acceptarea cesiunii nu are nicio consecinţă asupra scadenţei. Mai precis, debitorul cedat va plăti factorului nu în momentul pri-
mirii notificării sau acceptării cesiunii, ci la data la care creanţele vor deveni exigibile, astfel cum s-a statuat în raporturile iniţiale dintre debitor şi aderent.
b. Fiind titularul creanţelor, în temeiul contractului de factoring, factorul are acţiune directă împotriva debitorului cedat, pentru cazul în care acesta refuză plata facturilor. Prin urmare, deşi nu este parte în contractul de factoring, debitorul poate fi acţionat în judecată de către factor în cazul în care refuză plata. Aceasta întrucât, aşa cum s-a mai arătat, transmiterea creanţelor operează şi transferul accesoriilor acestora: garanţiile reale mobiliare, garanţiile reale imobiliare, garanţiile personale, inclusiv dreptul de acţiune împotriva debitorului.
c. în acţiunea de recuperare a creanţelor, intentată de societatea de factoring, debitorul poate invoca toate excepţiile şi formula apărările pe care le avea împotriva aderentului. în concret, debitorul poate opune factorului excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a stingerii datoriei prin plată, anterior notificării, a compensaţiei, intervenită anterior cesiunii creanţei etc.
Tot astfel, debitorul se poate apăra prin invocarea exceptio non adimpleti con-tractus, adică prin refuzarea plăţii pe motiv că nici aderentul nu şi-a executat propria obligaţie de predare a mărfurilor, de prestare a serviciilor, executare de lucrări sau şi le-a executat în mod necorespunzător, adică peste termenul convenit sau sub standardele prevăzute în contractul cu aderentul etc. Este evident că, dacă debitorul a făcut anumite plăţi factorului şi sunt îndeplinite condiţiile excepţiei de neexecutare a contractului de către aderent, debitorului trebuie să i se recunoască o acţiune în repetiţiune împotriva factorului.
Transmiterea creanţelor societăţii de factoring, prin intermediul contractului, nu produce efecte nici în privinţa prescripţiei extinctive. Momentul curgerii prescripţiei şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, va fi cel stabilit în raporturile iniţiale dintre debitor şi aderent, fără ca transferul creanţelor sau primirea notificării ori acceptarea cesiunii de către debitor să schimbe cursul prescripţiei. Acceptarea cesiunii nu are valoarea recunoaşterii creanţei de către debitor pentru a fi întreruptivă de prescripţie, ci doar a luării la cunoştinţă despre schimbarea creditorului.
Delimitarea contractului de factoring de alte instituţii juridice
Fiind un contract nenumit, în derularea factoringului se apelează la diferite instituţii juridice, precum cesiunea de creanţă, subrogarea în drepturile creditorului, scontare, dar nu se identifică cu niciuna dintre aceste instituţii.
Cesiunea de creanţă
Factoringul nu se confundă cu cesiunea de creanţă pentru următoarele considerente:
- factoringul este un contract esenţialmente cu titlu oneros, deoarece presupune finanţarea aderentului, pe când cesiunea de creanţă poate fi şi cu titlu gratuit;
- ca regulă, cedentul nu garantează decât existenţa creanţei, nu şi solvabilitatea debitorului cedat, pe câtă vreme în cazul factoringului cu regres sau cu recurs, aderentul garantează solvabilitatea debitorului, în sensul că, dacă acesta din urmă nu plăteşte, factorul se regresează împotriva aderentului;
- părţile contractului de factoring sunt specializate. Factorul este o societate bancară, o instituţie financiară nebancară sau o societate de factoring specializată, iar aderentul este, în majoritatea cazurilor, comerciant persoană fizică sau juridică. Consecinţa ce decurge din această împrejurare este aceea că mecanismul cesiunii de creanţă este accesibil oricăror persoane fizice sau juridice fără să li se ceară vreo anume calitate, în timp ce tehnica factoringului îi este rezervată aderentului şi factorului, care îndeplinesc cerinţele de mai sus;
- în temeiul factoringului se pot transmite creanţe ce izvorăsc din livrări de bunuri, din prestări de servicii, executarea de lucrări, iar pe calea cesiunii se pot transmite orice fel de creanţe, fără să prezinte vreo relevanţă natura juridică sau cauza acestora.
Subrogaţia în drepturile creditorului
Factoringul nu se identifică nici cu subrogaţia în drepturile creditorului, pentru că:
- subrogaţia operează doar din momentul în care solvensul a plătit accipiensului creanţa, pe când factorul poate solicita plata de la terţ după notificarea acestuia, indiferent dacă l-a finanţat sau nu pe aderent;
- solvensul poate solicita creanţa doar în cuantumul pe care l-a plătit el însuşi accipiensului.
Scontarea
Deşi există puternice asemănări între factoring şi scontare, cele două operaţiuni se deosebesc prin:
- scontarea este o operaţiune ce poartă exclusiv asupra efectelor de comerţ (cambii, cecuri, bilete la ordin) sau a titlurilor reprezentative de mărfuri (recipise de depozit, warante, conosamente); factoringul are ca obiect transmiterea unor creanţe izvorâte din contracte şi poartă, ca regulă, asupra facturilor;
- în cazul scontării efectelor de comerţ, când trasul nu plăteşte, posesorul păstrează dreptul de regres împotriva obligaţilor anteriori (trăgători, giranţi, avalişti), în timp ce, în cazul factoringului fără regres, factorul nu se poate întoarce împotriva altei persoane decât debitorul cedat;
- în tehnica factoringului, debitorul cedat trebuie să fie notificat cu privire la faptul că se poate elibera valabil, plătind în mâna factorului, pe când mecanismul scontului nu presupune o astfel de notificare.
Încetarea contractului
Fiind un contract nenumit, părţilor contractante le revine sarcina stabilirii cazurilor de încetare a contractului de factoring. Inclusiv conţinutul şi condiţiile operării rezilierii convenţionale a factoringului pot fi convenite prin contract. în pasivitatea părţilor, încetarea contractului de factoring va fi guvernată de regulile obligaţiilor comerciale privind încetarea contractelor.
