depoziţie de martor, mijloc de probă concretizat în relatarea făcută oral de către martor în faţa instanţei de judecată sau a altui organ de jurisdicţie, cu privire la acte, fapte sau împrejurări de orice altă natură, pe care le cunoaşte direct sau indirect şi a căror clarificare prezintă importanţă pentru corecta soluţionare a litigiului. O trăsătură specifică a d.m. este cunoaşterea personală de către martor a faptelor litigioase pe care le relatează, depoziţiile din auzite, după ceea ce spune lumea nefiind acceptate ca mijloc de probă. O altă caracteristică a d.m. este aceea că ea trebuie făcută oral, în faţa instanţei de judecată, întrucât administrarea probelor este supusă principiului nemijlocirii, astfel încât declaraţiile scrise ale unor terţe persoane, făcute chiar în formă autentică, nu au valoare probatorie, cu excepţia cazului în care o normă specială ar prevedea expres contrariul. D.m. se consemnează de către grefier, fiind dictată de preşedintele completului de judecată, după care se semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit de către martor, preşedinte şi grefier. Martorul are dreptul să ceară să i se citească depoziţia înainte de a o semna [sin. declaraţie de martor; mărturie; v. şi audiere de martori].
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Depoziţie de martor
