Deținuții periculoși
| Comentarii |
|
deţinuţii periculoşi, în dreptul execuțional penal, tratamentul aplicat deţinuţilor periculoşi se stabileşte pornind de la ideea că, din momentul încarcerării, deţinuţii introduc în penitenciare şi gravitatea faptei lor, făcând astfel să crească gradul de insecuritate a penitenciarului, cu atât mai mult cu cât sunt mai mulţi deţinuţi periculoşi, iar măsurile de securitate şi siguranţa, de obicei, rămân constante.
De fapt. deţinutul periculos este acel condamnat care prezintă o ameninţare atât pentru societate, cât şi pentru ordinea şi securitatea penitenciarului. Ameninţarea rezultă din natura infracţiunii săvârşite, cât şi din conduita pe care o are acest condamnat. Această abordare a problematicii deţinuţilor periculoşi reclamă cu necesitate evaluarea permanentă a situaţiei concrete, pentru a putea adapta măsurile la potenţialul de periculozitate de la un moment dat.
Realitatea din penitenciare dezvăluie faptul că cea mai mare parte a condamnaţilor nu sunt periculoşi. De aceea şi există speranţa că. oferindu-le acestor condamnaţi cât mai multe posibilităţi de reinserţie în comunitatea liberă, scopul legii penale va fi atins. Totuşi, s-a constatat că un procent relativ mic, de circa 5%, reprezintă condamnaţii cu un grad sporit de periculozitate, ceea ce ar trebui să constituie un criteriu esenţial atunci când se stabileşte că o închisoare sau alta trebuie să aibă un grad sporit de securitate.
În practica penitenciară s-au conturat două metode de supraveghere şi pază a deţinuţilor periculoşi - şi anume metoda concentrării lor şi metoda dispersării în mai multe penitenciare. Metoda concentrării presupune repartizarea în unul sau doar câteva penitenciare a condamnaţilor cu un grad sporit de periculozitate, unde, desigur, se vor aplica proceduri de pază maximale, cu supraveghere continuă şi cu un număr sporit de personal. Aceasta metodă prezintă avantajul reducerii costurilor pentru sistemul penitenciar şi permite redirecţionarea resurselor umane mai eficient pentru condamnaţii nepericuloşi.
Cea de-a doua metodă este metoda dispersării. constând în repartizarea deţinuţilor periculoşi în grupuri mici în toate penitenciarele, unde să existe secţii speciale pentru ei. Această procedură prezintă dezavantajul că paza şi întărirea securităţii penitenciarelor vor trebui să se realizeze la nivel maximal, chiar şi pentru cei nepericuloşi, care nu ar necesita o astfel de supraveghere, în scopul eliminării oricărei posibilităţi de evadare ori de tulburare a ordinii de către grupul deţinuţilor periculoşi.
Analizând cele două metode, se poate ajunge la concluzia că cea a concentrării ar fi mai eficientă, dar sistemul judiciar din România nu permite adoptarea ei. Spre deosebire de alte ţări occidentale, instanţele de judecată din România, existente în fiecare judeţ, nu beneficiază de existenţa unui penitenciar în care să fie încarceraţi deţinuţii care au afaceri judiciare la instanţele din judeţul respectiv. Un alt impediment îl reprezintă tradiţia unor penitenciare de a fi profilate pe anumite categorii de condamnaţi, cum ar fi penitenciarele de femei şi de tineri.
Metoda dispersării oferă premisele realizării unei supravegheri a condamnaţilor, în concret, cât mai eficiente. Această supraveghere necesită o acţiune pe anumite coordonate din partea personalului de pază din penitenciare, şi anume:
- implică mai întâi o analiză şi o evaluare a gradului de periculozitate socială a infracţiunii comise, precum şi a periculozităţii persoanei condamnatului;
- implică obligativitatea supraveghetorilor de selectare a observaţiei şi controlului fiecărui condamnat periculos, de maniera creării unui echilibru psihic suportabil de către acesta, precum şi a diminuării tensiunilor nervoase cauzate sau întreţinute de condamnaţi;
- pe de altă parte, implică acţiuni de decizie şi control de natură organizatorică, astfel încât supravegherea să se realizeze pe grupuri mici şi în secţii special amenajate, oferind cadrul studierii şi cercetării activităţii individuale a fiecărui condamnat, pentru readaptarea la mediul de penitenciar;
- trebuie creat un climat favorabil reeducării, iar în procesul activităţilor practice trebuie să se instituie un control asupra propriilor comportamente şi să se reducă, pe cât posibil, apariţia unor tensiuni legate de relaţia supraveghetor - deţinut periculos, care pot degenera în agresiuni determinate, deteriorarea climatului intern, posibilităţi de înţelegeri în afara supravegherii între condamnaţii periculoşi, undele putând fi de natură infracţională. Nu trebuie neglijată deloc posibilitatea unui refuz de adaptabilitate la regimul de penitenciar a acestei categorii de condamnaţi, generat de facultăţile mintale diminuate, depresiile, agresivităţile, nevrozele penitenciare. De aceea, procesul supravegherii şi reeducării acestor deţinuţi trebuie să se raporteze în concret la tipologia grupului respectiv şi să treacă dincolo de cadrele strict funcţionale care o definesc: continuă, repetitivă, plictisitoare, dezagreabilă şi neproductivă.
Evaluarea periculozităţii trebuie să se facă prin raportare la viaţa şi sănătatea personalului din penitenciar, a celorlalţi deţinuţi, chiar a deţinutului în cauză şi ea nu poate fi doar teoretică, ci trebuie raportată la condiţiile practice de muncă şi la evoluţia în timp a conduitei condamnatului.
În literatura juridică, cu privire la periculozitatea unor conduite, au fost identificate următoarele forme:
a) periculozitatea îndreptată împotriva lumii exterioare ori a unor persoane, instituţii, obiective din afara penitenciarului. Această periculozitate naşte intenţia de evadare, încercarea de a se răzbuna împotriva sistemului juridic (poliţişti, procurori, judecători, funcţionari din sistem). împotriva persoanelor de la locul de muncă, a unor membrii de familie ori asimilaţi acestora;
b) periculozitatea îndreptată împotriva celorlalţi deţinuţi, a personalului ori a instituţiei ca element de direcţionare a agresivităţii. Această periculozitate are la bază comportamentul individual, denotă un caracter slab, în permanent antagonism cu toţi ceilalţi;
c) periculozitatea poate fi îndreptată împotriva condamnatului însuşi, fiind în măsură să întrerupă buna funcţionare a penitenciarului ori să distrugă bunuri şi instalaţii, să producă autorăniri, tentative de sinucidere ori încercări de intimidare prin diverse manifestări (incendiere, ingerare de obiecte ori doze mari de medicamente etc.).
Cu privire la condamnaţii periculoşi. în doctrină s-au conturat mai multe tipuri:
a) deţinuţii înrăiţi cu comportament deschis. Comportamentul deschis poate fi individual sau colectiv. Acesta se caracterizează prin violenţă de limbaj şi înjurături, violenţă de comportament prin provocare de altercaţii ori bătăi, indisciplină, generare de revolte, agresiuni sexuale, distrugeri ori punerea în primejdie a vieţii altora;
b) deţinuţi înrăiţi cu comportament deghizat. Este cazul condamnatului care joacă rolul persoanei inofensive, cu un comportament normal, dar cu dorinţa de a produce dezordini ori de a manipula persoane, fie ele cadre din penitenciar sau deţinuţi;
c) inadaptaţii sunt deţinuţii care nu respectă regulile penitenciarului, intră în conflict cu personalul ori cu alte persoane, fiind receptivi la activităţi de tulburare a ordinii. Fiind uşor influenţabili, ei revendică permanent, se plâng, reclamă, protestează, chiar dacă cererile lor sunt în afara regulamentului şi uneori chiar în afara legii;
d) psihopaţii şi sociopaţii sunt condamnaţii care prezintă tulburări persistente de personalitate, cei care se manifestă violent, agresiv, cei cărora le place să îi chinuie pe ceilalţi ori să se automutileze. Aceste manifestări nu sunt boli mintale, ci manifestări ale lipsei de maturitate, ale unei gândiri direcţionate spre rău, ei permanent având de împărţit ceva cu cineva, cu societatea, cu justiţia, cu familia, chiar şi cu supraveghetorii. Aceste persoane prezintă manifestări de egocentrism, tulburări ale personalităţii, sunt insensibili şi agresivi, mergând cu manifestările violente până la capăt, de maniera că pot comite crime cu sadism şi cruzimi asupra altor deţinuţi şi chiar asupra personalului din penitenciar;
e) teroriştii. Sunt condamnaţii care fac parte din organizaţii bine structurate şi organizate, cu ierarhii, scopuri, metode şi mijloace de atingere a acestora. în opinia lor, scopurile sunt morale, corecte, chiar justiţiare adesea, iar metodele de realizare denotă un fanatism sau un sacrificiu dezinteresat. Prin modul de manifestare a acestor condamnaţi, ei îi pot domina pe ceilalţi deţinuţi şi chiar pot racola locotenenţi sau executanţi. Prin mijloace clandestine, aceste mici organizaţii pot transmite şi pot primi ordine de la şefii lor, în scopul organizării unor acţiuni îndreptate împotriva societăţii, penitenciarului ori a personalului, folosindu-se de mijloace teroriste şi creând, astfel, un potenţial de subversiune capabil să dăuneze instituţiei în cel mai înalt grad;
f) condamnaţii cu intenţie de evadare îşi întocmesc permanent planuri de a evada din închisori. Aceştia urmăresc un scop bine conturat de a compromite justiţia prin evidenţierea punctelor slabe din dispozitivele de pază şi supraveghere. Motivele pentru care evadează sunt cât se poate de diverse. Pericolul acestor persoane constă în faptul că pot recidiva într-un comportament infracţional similar celui pentru care au fost condamnate, ceea ce va crea o stare de temere ridicată pentru opinia publică şi, totodată, de nesiguranţă. Un astfel de evadat se pretează la orice gest, orice activitate infracţională pentru a scăpa ori pentru a se ascunde cât mai mult timp;
g) mafioţii sunt condamnaţii care recurg la metode similare celor folosite de către grupa teroriştilor, la care se adaugă însă acţiunile de introducere în penitenciare a drogurilor, a armamentului, a stimulentelor pentru personalul penitenciar. Metodele de corupţie se referă la liberarea condiţionată. în situaţia în care nu sunt îndeplinite condiţiile, întreruperea executării pedepsei, obţinerea de foloase sau privilegii, trecerea de la un regim de deţinere mai server la unul mai uşor etc. Aceşti condamnaţi pot recurge la asemenea metode de corupţie datorită sumelor de bani de care beneficiază ca urmare a valorii tranzacţiilor şi furturilor de mare anvergură pe care le-au săvârşit.
Cât priveşte regimul de deţinere a condamnaţilor periculoşi, aceştia sunt repartizaţi să execute pedeapsa privativă de libertate în regimul de maximă siguranţă sau în regimul închis.
Tratamentul penitenciar are rolul de a resocializa şi reda societăţii pe acei indivizi care la un moment dat au încălcat legea. Resocializarea reprezintă modalitatea de reconvertire. reorientare şi remodelare a personalităţii condamnatului la o sancţiune penală în raport cu normele şi valorile acceptate de societate. Instituţia penitenciară a devenit o instituţie formativă, în care accentul se pune pe formarea şi modelarea pozitivă a caracterelor. Pedeapsa pentru încărcarea normelor este privarea de libertate, iar penitenciarul devine locul în care persoanele care au săvârşit acte infracţionale sunt ajutate sâ înţeleagă ce, când. unde, de ce au greşit şi cum să evite greşelile viitoare.
Aceşti condamnaţi fac obiectul de studiu al ştiinţei criminologice şi penologice. Sunt cei care au avut conflicte cu alţi condamnaţi sau cu personalul penitenciarului, care au încercat să evadeze sau au provocat dezordine în penitenciar. Se impune ca pentru ei să existe penitenciare speciale, cu munci speciale, cu pază severă. Practica a demonstrat o anumită indisciplină specifică acestei categorii de condamnaţi, motiv pentru care lor li se aplică un regim de ordine şi disciplină mai sever. Cu ei se impune desfăşurarea unor activităţi mai intensive de reeducare, activitate care este desfăşurată de educatori specializaţi, profesionişti. Şi acestei categorii de condamnaţi i
se aplică acţiuni de reeducare prin muncă, realizându-se chiar o calificare profesională, deoarece cei mai mulţi nu au niciun fel de calificare şi nu au muncit în viaţa liberă.
Supravegherea condamnaţilor periculoşi se înscrie pe mai multe coordonate şi ea implică, pe de o parte, o evaluare a gradului de periculozitate socială a infracţiunii comise, iar, pe de altă parte, atragerea obligativităţii supraveghetorilor de a-şi selecta observarea şi controlul în aplicarea regimului penitenciar şi de a crea un echilibru psihic suportabil, paralel cu detensionarea unor situaţii create sau întreţinute de către condamnaţi. Supravegherea se impune a se realiza cu privire la grupuri mici şi în secţii special amenajate, care să permită cercetarea activităţii individuale şi readaptarea condamnaţilor periculoşi la mediul penitenciar. Este nevoie, de asemenea, de un control strict asupra comportamentului acestora cu ocazia unor activităţi practice.
Deţinuţii periculoşi pot fi antrenaţi în programe recreative şi reeducative pe termen lung. Ei învaţă să respecte regulile de bună purtare, să se obişnuiască cu programul fix, să accepte munca, deprinderea de a respecta regulile de igienă, de a fi îngrijiţi, de a se supune ordinelor şi controlului, de a nu riposta permanent fizic sau verbal la situaţii care nu le convin. Programele trebuie să includă în conţinutul lor. după caz, pregătirea şcolară, completarea studiilor, deprinderea unei meserii. Este atins astfel un dublu scop: pe de o parte, se ocupă timpul de detenţie al condamnatului, iar, pe de altă parte, acesta reuşeşte, la ieşirea din penitenciar, să se integreze în societate mai uşor datorită pregătirii profesionale obţinute. Deţinuţii periculoşi au dreptul, în aceleaşi condiţii cu ceilalţi condamnaţi, la activităţile specifice timpului liber, care presupune timpul din zilele de odihnă, repaus ori sărbători legale, la activităţile sportive supravegheate, la ora de plimbare.
Condamnaţii periculoşi sunt persoane asupra cărora este nevoie să se acţioneze cu dialogul calificat al unui psiholog şi uneori chiar al unui psihiatru, care să îi ajute să depăşească probleme ce se nasc pe măsura trecerii timpului în regim carceral. Aceşti specialişti trebuie să identifice cazurile de îmbolnăviri reale, care trebuie să fie tratate cu maximă atenţie fie de către medicul penitenciarului în infirmeria penitenciarului, fie sub escortă în spaţii rezervate în reţeaua de spitale publice. Desigur, în astfel de situaţii, se poate apela şi la instituţia întreruperii executării pedepsei, prevăzută de art. 592-594 C. proc. pen. Este vorba de două situaţii: când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că persoana condamnată suferă de o boală ce nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi care face imposibilă executarea imediată a pedepsei, iar instanţa constată, pe baza probelor, că specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii şi apreciază că lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. în această situaţie, executarea pedepsei se întrerupe pentru o durată determinată; când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. în aceste cazuri, executarea pedepsei se întrerupe sau se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea.
Practica penitenciară a demonstrat că problemele întâlnite în cazul deţinuţilor periculoşi sunt simularea unor boli nervoase, refuzul de hrană, automutilările, ingerarea de corpuri străine, simularea sinuciderii, abuzul de medicamente, toate pentru a crea condiţii de a evada. Simularea unor boli poate constitui o boală psihică în sine, necesitând un tratament specializat.
Deţinuţii periculoşi prezintă un risc calculat şi acceptat, motiv pentru care conducerea fiecărui penitenciar în parte trebuie să ia măsuri pentru repartizarea la supraveghere şi pază a unui personal profesionist, care să poată înţelege uşor problemele pe care le au aceşti deţinuţi. De aceea, acest personal este supus unui grad sporit de stres, motiv pentru care trebuie să fie rotat, adică să lucreze în astfel de secţii pe perioade limitate de timp şi trebuie să urmeze anumite cursuri în scopul îmbogăţirii cunoştinţelor lor. ceea ce le permite să înţeleagă corect statutul deţinuţilor periculoşi care. la fel ca ceilalţi deţinuţi, au dreptul şi ei la o a doua şansa. De asemenea, personalul penitenciar trebuie să efectueze periodic controlul medical, mai ales cel psihiatric. Regulile europene stabilesc pentru aceste categorii de condamnaţi o rată de 3,5-4 agenţi la un deţinut, precum şi necesitatea unei unităţi de intervenţie care să funcţioneze 24 de ore(1]. Cei care lucrează în aceste secţii trebuie să fie persoane cu posibilităţi fizice, antrenate în scop de autoapărare şi călite în antrenamente de folosire a mijloacelor legale de intervenţie, care să le dea încredere în forţele proprii când sunt puşi în situaţia de a acţiona în forţă pentru restabilirea ordinii.
