Discriminarea în Constituția României
| Comentarii |
|
Dreptul de a nu fi supus niciunei fapte de discriminare este un drept constituțional. Principiul egalității în drepturi are o veche tradiție, fiind consacrat de-a lungul timpului în dispozițiile normative ale Constituțiilor României.
„n doctrina constituțională românească, noțiunea de egalitate o găsim abordată începând cu Constantin Stere, primul profesor al Cursului de Drept constituțional la Facultatea de Drept din lași din anul 1919. Referindu-se la Constituția română din 1866, acesta clasifică drepturile individuale în două categorii: egalitatea juridică și libertățile individuale. După opinia autorului, drepturile individuale privesc atât interesele materiale ale individului, cât și interesele morale ale acestuia. Afirmând că «egalitatea perfectă între indivizi este o utopie, că natura nu cunoaște egalitatea, că oamenii nu se nasc de la natură egali, precizează că egalitatea juridică recunoaște tuturor membrilor statului să lupte în viața socială pentru interesele materiale, fără a fi îngrădiți de inegalități».
În concepția autorului (Constantin Stere, n.a.), «egalitatea juridică presupune egalitatea în drepturi, adică egalitatea juridică în fața legii sau egalitatea de capacitate de drept, care chiar dacă nu poate șterge nici inegalitățile naturale și nici inegalitățile de ordine socială, dezlănțuie mai multă energie individuală prin eliminarea îngrădirilor sociale artificiale. Pe de altă parte, susține autorul, gradul de civilizație, măsura de propășire a unui stat, se poate măsura după gradul de egalitate juridică, după gradul de egalitate de drepturi care există într-un stat».
Constituția Principatelor Unite din 30 iunie 1866, în cuprinsul art. 10, consacra „egalitatea românilor înaintea legii”.
În conținutul normativ al Constituției României din 1923 pot fi identificate câteva norme privind egalitatea. De exemplu, art. 5 prevedea că cetățenii români se bucură de toate drepturile stabilite prin lege fără deosebire de origine etnică, limbă sau religie, iar art. 6 alin. (3) consacra egalitatea între sexe.
Constituția României din 1938 prevedea la art. 5 egalitatea cetățenilor în fața legii, fără deosebire de origine etnică și credință religioasă, iar la art. 6 interzicea efectuarea de deosebiri pe criteriul de clasă socială.
Pentru prima dată, principiul egalității de remunerare între femei și bărbați pentru muncă egală a fost consacrat de Constituția României din 1948 în art. 21. Constituția României din 1948 prevedea că toți cetățenii sunt egali în fața legii (art. 16) și că legea trebuie să fie aplicată în mod egal față de toți cetățenii (art. 93). La rândul său, Constituția României din 1952 prevedea deplina egalitate în drepturi, fără deosebire de rasă și naționalitate, la art. 81, iar la art. 83 extindea principiul egalității de tratament între bărbați și femei dincolo de remunerare, consacrând principiul egalității în drepturi între femei și bărbați în materie de muncă, salarizare, odihnă și asigurări sociale.
Tot astfel, Constituția României din 1965 consacră egalitatea în drepturi la art. 17, stabilește că pentru muncă egală trebuie acordată o retribuție egală în cuprinsul dispozițiilor art. 18 și că femeile sunt egale în drepturi cu bărbații, în art. 23. „Noțiunea de egalitate în drepturi a cetățenilor este abordată și dezvoltată de Ioan Muraru prin raportare la dispozițiile Titlului III al Constituției României din 1965. Autorul definește egalitatea în drepturi a cetățenilor astfel: «dreptul pe care-l au cetățenii români, fără deosebire de naționalitate, rasă, sex sau religie, de a se folosi în mod egal de toate drepturile prevăzute în Constituție și legi, de a participa în egală măsură, la viața politică, socială și culturală, fără niciun fel de discriminare, de a fi tratați în condiții egale atât de către organele statului, cât și de către ceilalți cetățeni»”.
Actuala constituție a României din 1991, republicată, continuă tradiția prin a consacra egalitatea în drepturi a cetățenilor; în acest sens, în art. 16 alin. (1) prevede că: „cetățeni sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări", iar la art. 41 alin. (4) instituie principiul: „La muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbații”.
„Egalitatea în drepturi este prin ea însăși o egalitate de șanse pe care Constituția României o consacră tuturor cetățenilor. Articolul 16 alin. (1) se corelează cu art. 4 alin. (2), care determină criteriile nediscriminării, acestea fiind rasa, sexul, naționalitatea, originea etnică, limba, religia, opinia, apartenența politică, averea sau originea socială”. „Egalitatea salarizării femeilor și bărbaților pentru muncă egală exprimă, în domeniul muncii, egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbații proclamată prin art. 4 și art. 16 din Constituție.
Incitarea la discriminare este interzisă de Constituția României din 1991 în mod expres, prin dispozițiile art. 30 alin. (7).
