Discriminarea în Codul muncii
| Comentarii |
|
„Articolul 5 alin. (1) Codul muncii prevede că, în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii, iar art. 6 alin. (3) recunoaște tuturor sala-riaților care prestează o muncă dreptul la plată egală pentru muncă egală”. Articolul 6 alin. (3) Codul muncii se coroborează cu art. 159 alin. (3) care consacră principiul egalității în drepturi și al nediscriminării în materie de salarizare. Codul muncii recunoaște salariaților dreptul la egalitate de șanse și de tratament și la demnitate în muncă în cuprinsul dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. d) și e) și interzice concedierea salariaților pentru motive discriminatorii, pe baza unui criteriu interzis, în cuprinsul art. 59 lit. a).
„Dispozițiile Constituției României și ale Codului muncii în materia egalității de remunerație sunt în concordanță cu dispozițiile Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ale Declarației universale a drepturilor omului și ale Cartei sociale europene”. Reglementările din Codul muncii referitoare la principiul nediscriminării în raporturile de muncă sunt în concordanță și cu prevederile Tratatului privind instituirea U.E., ale Directivei 2000/43, ale Directivei 2000/78, precum și ale Directivei 2006/54/CEE.
„Codul muncii reglementează principiul nediscriminării (egalității de tratament) în raporturile de muncă utilizând terminologia și noțiunile consacrate de normele europene și internaționale. Astfel, sunt interzise în mod expres, după modelul reglementărilor europene, atât discriminările directe, cât și cele indirecte față de un salariat «bazate pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie, opțiune politică, origine socială, handicap, situație sau responsabilitate familiară, apartenență ori activitate sindicală» [art. 5 alin. (2)].
În cadrul aceluiași tipar consacrat de reglementările europene în materie, Codul muncii definește atât noțiunea de discriminare directă, cât și pe cea de discriminare indirectă. Prevederile cu caracter general ale art. 5 Codul muncii vor fi interpretate prin coroborare cu dispozițiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și ale celorlalte legii speciale în materie”.
„Vechiul Cod al muncii conținea numai o dispoziție cu caracter general potrivit căreia «tuturor cetățenilor României, fără nicio îngrădire de sex, naționalitate, rasă sau religie, convingeri politice și origine socială, le este garantat dreptul la muncă» și alte câteva prevederi ce consacrau egalitatea femeii cu bărbatul la muncă egală, în privința remunerării și a condițiilor de muncă”.
