Dualitate de acţiuni
| Comentarii |
|
dualitatea de acţiuni, prin dualitatea de acţiuni unii autori desemnează situatia în care titularul dreptului subiectiv civil are la dispoziţie două acţiuni pentru protecţia dreptului său şi anume, pe de o parte, o acţiune bazată pe un contract, deci o acţiune personală, supusă prescripţiei extinctive, iar, pe de altă parte, o acţiune reală, în revendicarea bunului, imprescriptibilă extinctiv. Ca exemple, se citează cazul deponentului, al comodantului, al locatorului, al proprietarului bunului dat în gaj etc.
Se observă însă că, în realitate, nu este vorba de acelaşi drept subiectiv ocrotit prin două acţiuni distincte, ci de un drept de creanţă izvorât din contractul de depozit, de comodat, de locaţiune etc. (dreptul la restituirea bunului) şi care este apărat printr-o acţiune patrimonială şi personală (prescriptibilă extinctiv), precum şi de un drept de proprietate asupra aceluiaşi bun, apărat printr-o acţiune reală (imprescriptibilă extinctiv). În acest sens, M. Nicolae, op. cit., p. 431. Sub aspectul prescripţiei extinctive, acţiunea reală este mai avantajoasă decât acţiunea personală în restituire. De asemenea, spre deosebire de acţiunea personală în restituire, acţiunea reală poate fi exercitată şi împotriva terţilor care ar deţine lucrul ce a format obiectul actului juridic netranslativ. în schimb, acţiunea personală în restituire nu implică dovada dreptului de proprietate, fiind suficientă simpla dovadă a actului juridic din care s-a născut dreptul la restituirea lucrului.
Deosebirea dintre această ipoteză (dualitatea de acţiuni) şi acţiunile mixte prin care se solicită predarea bunului ce a format obiectul derivat al unui act juridic constitutiv sau translativ de drepturi reale constă în aceea că, prin definiţie, în cazul dualităţii de acţiuni nu este vorba de un act juridic constitutiv sau translativ de drepturi reale, deci dreptul real şi dreptul de creanţă nu au aceeaşi cauză generatoare, ci izvorul dreptului real preexistă izvorului dreptului de creanţă. O altă deosebire se situează pe tărâm probatoriu, în sensul că în cazul acţiunii mixte este suficientă dovedirea actului juridic respectiv, în vreme ce, în cazul dualităţii de acţiuni, dacă a intervenit prescripţia extinctivă a acţiunii personale, admiterea acţiunii reale este condiţionată de dovedirea dreptului de proprietate. Deosebirea dintre cele două ipoteze se manifestă şi pe planul prescripţiei extinctive. Astfel, în cazul acţiunii mixte, fiind vorba nu de două acţiuni cumulative, ci de o singură acţiune, pretenţia constând în predarea lucrului se fundamentează pe însuşi actul juridic constitutiv sau translativ de drepturi reale (fără a intra în amănunte, precizăm că în cererea de chemare în judecată trebuie să se menţioneze, printre altele, nu numai pretenţia supusă judecăţii (obiectul cererii), ci şi fundamentul, temeiul acestei pretenţii -cauza cererii), iar prescripţia extinctivă se va raporta numai la dreptul real; dimpotrivă, în cazul dualităţii de acţiuni, dacă pretenţia în restituire este fundamentată pe contractul de depozit, comodat, locaţiune etc., cererea va fi respinsă ca prescrisă dacă, prin raportare la dreptul de creanţă, ar fi împlinit termenul de prescripţie extinctivă la data exercitării acţiunii personale, urmând ca deponentul, comodantul, locatorul etc. să introducă o nouă acţiune în justiţie, pe un alt fundament, adică o acţiune reală.
dualitate de acţiuni, situaţia în care titularul dreptului subiectiv civil are la dispoziţie două acţiuni pentru protecţia dreptului său: pe de o parte, o acţiune bazată pe un contract, deci o acţiune personală, iar, pe de altă parte, o acţiune reală, în revendicarea bunului. Este cazul deponentului, al comodan-tului, al proprietarului bunului dat în gaj etc. în realitate, nu este vorba de acelaşi drept subiectiv ocrotit prin două acţiuni distincte, ci de un drept de creanţă izvorât din contrac-tul de depozit, de comodat, de locaţiune etc. (dreptul la restituirea bunului) şi care este apărat printr-o acţiune patrimonială şi personală (prescriptibilă extinctiv), precum şi de un drept de proprietate asupra aceluiaşi bun, apărat printr-o acţiune reală (prescriptibilă sau, după caz, imprescriptibilă). D.a. se diferenţiază de acţiunile mixte, prin care se solicită predarea bunului ce a format obiectul derivat al unui act juridic constitutiv sau translativ de drepturi reale. Deosebirile dintre cele două ipoteze sunt următoarele: a) în cazul d.a. nu este vorba de un act juridic constitutiv sau translativ de drepturi reale, aşadar, dreptul real şi dreptul de creanţă nu au aceeaşi cauză generatoare, ci izvorul dreptului real preexistă izvorului dreptului de creanţă; b) în ceea ce priveşte regimul probator, în cazul acţiunii mixte este suficientă dovedirea actului juridic respectiv, în vreme ce, în cazul d.a., dacă a intervenit prescripţia extinctivă a acţiunii personale, admiterea acţiunii reale este condiţionată de dovedirea dreptului de proprietate; c) pe planul prescripţiei extinctive, în cazul acţiunii mixte, fiind vorba nu de două acţiuni cumulative, ci de o singură acţiune, pretenţia constând în predarea lucrului se fundamentează pe însuşi actul juridic constitutiv sau translativ de drepturi reale, iar prescripţia extinctivă se va raporta numai la dreptul real; dimpotrivă, în cazul d.a., dacă pretenţia în restituire este fundamentată pe contractul de depozit, comodat, locaţiune etc., cererea va fi respinsă ca prescrisă, dacă, prin raportare la dreptul de creanţă, ar fi împlinit termenul de prescripţie extinctivă la data exercitării acţiunii personale, urmând ca deponentul, comodantul, locatorul etc. să introducă o nouă acţiune în justiţie, pe un alt fundament, adică o acţiune reală [v. şi acţiune mixtal.
