Fotografia judiciară de examinare
| Comentarii |
|
Sub raport științific, pe lângă rolul său preponderent aplicativ, fotografia judiciară de examinare se constituie și ca un domeniu de stabilire, promovare sau adaptare a celor mai adecvate metode fotografice de examinare a probelor materiale. Fotografia judiciară de examinare se execută în condiții de laborator, în scopul relevării și fixării unor detalii slab perceptibile sau invizibile cu ochiul liber. Fotografia judiciară de examinare poate fi definită ca un complex de metode și procedee de fotografiere, adaptate pentru cercetarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă și pentru efectuarea constatării tehnico-științifice și a expertizei criminalistice.
În funcție de natura procedeelor tehnice folosite, fotografia judiciară de examinare se poate clasifica astfel:
a) Fotografia de examinare în radiații vizibile (fotografia de ilustrare, de comparare, de umbre, de reflexe, de contrast, de separare a culorilor, microfotografia);
b) Fotografia de examinare în radiații invizibile (ultraviolete, infraroșii, Roentgen, gamma și beta, radiații neutronice și, mai nou, holografia).
Fotografia judiciară de examinare în radiații vizibile
1. Fotografia de ilustrare
Fotografia de ilustrare se execută cu scopul de a reda cât mai amănunțit caracteristicile obiectului cercetat, atât acelea care decurg din natura lui, cât și acelea care s-au format odată cu folosirea acestui obiect în cadrul săvârșirii unei infracțiuni. Această fotografie se execută înaintea aplicării vreunei metode de cercetare, pentru a asigura reținerea imaginii inițiale a obiectului, în caz că ar suferi unele modificări în cursul examinărilor. În consecință, fotografia de reproducere este de neînlocuit în fixarea caracteristicilor perisabile, care se modifică odată cu scurgerea timpului, dar care pot fi esențiale pentru lămurirea împrejurărilor și a condițiilor în care au luat naștere urmele.
Pentru executarea fotografiei se folosește o masă specială, care dispune de surse de iluminare laterale (pentru înlăturarea umbrelor), precum și un dispozitiv de fixare a aparatului de fotografiat într-o poziție plan paralelă cu obiectul de fotografiat. Lângă obiect se așază și o riglă gradată, pentru ca fotografia de ilustrare să se coreleze cu o măsurătoare fotografică, uni sau bidimensională, ori cu fotografia la scară.
Domeniile în care se aplică frecvent procedeul fotografiei de ilustrare sunt: cercetarea tehnică a înscrisurilor presupuse a fi falsificate sau contrafăcute (situație în care procedeul mai poartă denumirea de fotografie de reproducere); cercetarea unor mijloace materiale de probă cu suprafață plană; expertiza unor corpuri delicte, de genul armelor sau al instrumentelor de spargere etc. Se numește fotografie de reproducere copierea fotografică fidelă a imaginilor plane (scheme, schițe, texte, cli-șee-foto). Expertul criminalist sau organele de urmărire penală folosesc acest procedeu pentru efectuarea fotocopiilor de pe actele scrise, care constituie materiale sau probe scrise. Fotografierea de reproducere își găsește de asemenea o largă aplicare și în practica expertizei criminalistice a actelor.
2. Fotografia de comparare
Fotografia de comparare este metoda cea mai des folosită în examinările de laborator, îndeosebi în traseologie, în balistica judiciară, în expertiza înscrisurilor. Această metodă fotografică își găsește o largă aplicare în aproape toate formele de cercetare criminalistică, de la identificarea unor urme de picioare, mâini, mijloace de transport, instrumente de spargere, până la fotografia caracterelor grafice și în microfotografie.
2.1. Fotografia de comparare prin confruntare
Pentru comparația prin confruntarea imaginilor, cele două obiecte ce urmează a fi examinate sunt fotografiate la aceeași scară, în aceeași poziție și în aceleași condiții de iluminare și material fotografic. Metoda se aplică în mod obișnuit la compararea urmelor infracțiunii cu modelele tip, sau, mai precis, cu fotografia mulajelor ridicate de pe urmele infracțiunii și mulajele create experimental de pe obiectele presupuse că au creat aceste urme.
Exceptând cazurile în care nu este posibil din punct de vedere tehnic, fotografiile se cer realizate, pe cât se poate, în condiții similare (aceeași scară, luminozitate, același unghi și material fotosensibil). Procedeul se aplică și în ipoteza identificării persoanelor după semnalmentele exterioare. De exemplu, se compară fotografia suspectului cu fotografiile de pe fișa de antecedente penale sau fotografia cadavrului cu fotografia de pe fișa persoanelor dispărute.
Stabilirea continuității liniare, atât în examinare directă, cât și prin fotografiere, se realizează în condiții optime cu ajutorul microscopului comparator, cu care se pot examina concomitent două obiecte, situate pe platformele diferite ale microscopului.
2.2. Fotografia de comparare prin suprapunere
Acest procedeu, calitativ superior comparării prin confruntare, constă în suprapunerea a două imagini, dintre care cel puțin una este fixată pe un suport transparent. Se determină, astfel, cu un grad mai mare de precizie, fie coincidența, fie divergența detaliilor ori a trăsăturilor caracteristice, ceea ce conduce la stabilirea identității sau la excluderea din sfera cercetării a obiectului suspect.
Metoda este mult utilizată în traseologie, pentru identificarea persoanei sau a obiectului creator de urmă. Totodată, în expertiza bancnotelor, a ștampilelor, compararea prin suprapunere este un mijloc important nu numai de examinare, dar și de ilustrare convingătoare a falsului. Un domeniu important al folosirii fotografiei de comparare prin suprapunere îl constituie identificarea cadavrelor necunoscute (metoda supraproiecției).
2.3. Fotografia de comparare prin stabilirea continuității liniare sau prin juxtapunere
Fotografia de comparare prin stabilirea continuității liniare sau prin juxtapunere servește la stabilirea identității unei persoane sau unui obiect, ca urmare a determinării continuității elementelor caracteristice reflectate în urmă și în modelul tip (impresiune) obținut pe cale experimentală.
Tehnic, fotografia se realizează prin îmbinarea unei secțiuni din fotografia ce conține detaliile urmei cu o secțiune din fotografia impresiunii, astfel încât să se obțină o imagine care reflectă coincidența traseelor descrise de elementele caracteristice ale obiectului. În practică, metoda mai este denumită sugestiv la unele examinări, „îmbucșare”. Dintre principalele domenii în care se aplică această metodă amintim cercetarea dactiloscopică, identificarea armelor de foc după urmele lăsate pe proiectil și pe tub, identificarea instrumentelor de spargere ș.a.
3. Fotografia de umbre
Fotografia de umbre este destinată scoaterii în evidență a caracteristicilor de relief. Ea se aplică inclusiv în fotografiile de detaliu executate la locul faptei, de exemplu, în cazul urmelor de adâncime de mâini și de picioare ori al urmelor unor instrumente de spargere. Același procedeu se folosește și în cazul refacerii unui text scris cu creionul sau cu stiloul cu bilă (pix), care a ieșit în relief pe versoul colii de hârtie ori pe filele următoare, situații întâlnite în ipoteza unor falsuri prin înlăturare de text sau a distrugerii de înscrisuri. Cu ajutorul fotografiei de umbre, se pun în evidență detaliile slab vizibile ale reliefului (de exemplu, detaliile mărunte din structura urmelor de picioare, mijloace de transport, instrumente de spargere, hașurile unui text incolor apăsat). La locul faptei, este folosită pentru fixarea urmelor de adâncime, cum sunt urmele de picioare, de mâini, ale mijloacelor de transport, instrumentelor de spargere.
Aplicațiile acestei metode fotografice le întâlnim în traseolo-gie, în cercetarea înscrisurilor, la urmele de mâini și de picioare formate în adâncime, în balistică. În traseologie, fotografia de umbre se aplică, îndeosebi, la reproducerea urmelor de tăieturi, rupturi și zgârieturi și în toate celelalte cazuri în care caracteristicile urmei se realizează prin diferențe de relief. Detaliile reliefului sunt scoase în evidență prin accentuarea umbrelor, folosind o iluminare oblică laterală. Se numește iluminare oblică iluminarea în condițiile căreia razele de lumină formează un unghi ascuțit mic cu suprafața obiectului de fotografiat. Astfel, la realizarea fotografiei de umbre, importantă este plasarea sursei de lumină sub un unghi care să permită revelarea detaliilor, de regulă acestea situându-se între 30° și 70°.
4. Fotografia de reflexe
Cu cât suprafața unui obiect este mai netedă, și deci suprafața lui mai strălucitoare, cu atât unghiul de reflectare al razelor unui fascicul de lumină, ce cade pe această suprafață, este mai regulat și mai apropiat de unghiul de incidență a acestor raze. În schimb, orice porțiune de suprafață prezentând o diferență de netezime, o anumită neregularitate de relief va determina o împrăștiere neregulată a acestor raze, indicând o diferență de strălucire, datorită diferenței de reflectare a luminii. Aceste diferențe de strălucire nu apar întotdeauna ochiului liber, diferența lor de contrast fiind prea mică. Însă, diferențierile de strălucire vor putea fi scoase în evidență prin fotografia de reflexe, ținând seama de puterea de rezoluție a obiectivelor fotografice, a materialului fotografic și de orientarea luminii sub forma unui fascicul îngust orientat sub un unghi favorabil.
Fotografierea urmelor puse în evidență prin diferențele de strălucire necesită, de regulă, așezarea obiectului pe un suport cu cap mobil, astfel încât să existe posibilitatea mișcării lui sub unghiuri diferite, până la găsirea poziției din care urma se vede cel mai bine. Deosebirile de strălucire se reliefează puternic printr-o astfel de așezare a aparatului și a izvorului de lumină, încât reflectarea ca pe oglindă a razelor determină ca acestea să cadă direct pe obiectiv.
5. Fotografia separatoare de culori
Fotografia separatoare de culori se poate executa cu ajutorul unor filtre separatoare de culori sau prin dispozitive optice, bazate pe dispersiunea luminii incidente. Filtrele de culoare se împart și ele, la rândul lor, în filtre bazate pe absorbția luminii și filtre de interferență. Cele dintâi sunt mai frecvent folosite în practică, cele din urmă sunt însă mai precise.
Filtrele de culoare au rolul unor stăvilare optice, selectând culorile după raportul în care acestea se găsesc față de culoarea filtrului. La baza fotografiei separatoare de culori stă legea neutralizării reciproce a culorilor complementare, căci orice corp transparent și colorat care prezintă un maximum de trecere pentru o anumită culoare are, în același timp, un maximum de absorbție pentru culoarea complementară a aceleia pe care o reprezintă. De exemplu, un filtru verde-albastru va reține culoarea roșie, iar un filtru galben, culoarea albastră. În alegerea filtrului se va tine seama de nuanța de culoare a urmei, neutralizarea acesteia obținându-se numai printr-o selecție riguroasă a culorii contrare.
Fotografia separatoare de culori servește la revelarea petelor, a urmelor, a modificărilor textului unui înscris, greu vizibile cu ochiul liber, datorită nuanțelor de culoare apropiate de culoarea suportului. De exemplu, petele de sânge pe care autorul unui omor a încercat să le înlăture de pe haine sau modificările aduse unui înscris prin adăugarea sau înlăturarea de text.
6. Fotografia de contrast
Acest fel de examinare fotografică se utilizează în special pentru citirea textelor invizibile sau slab vizibile (corodate, rase, decolorate, șterse, mâzgălite, acoperite cu cerneală), precum și pentru evidențierea diferențelor de culoare a hașurilor din textele inițiale și adăugite, ce nu pot fi percepute de ochiul omenesc. În acest scop, se folosesc: intensificarea chimică a negativelor, procese selective, suprapunerea negativelor și fotografierea cu filtre de lumină (separare a culorilor). Procedeul își găsește utilitatea nu numai în evidențierea unor detalii sau în folosirea lui conjugată cu procedeul fotografiei de umbre ori reflexe, ci și în îmbunătățirea calității unor imagini fotografice realizate cu prilejul desfășurării activităților de urmărire penală, inclusiv pe fotografii executate ocazional, dacă ele prezintă utilitate pentru clarificarea unor împrejurări ale cauzei.
Fotografia judiciară de examinare în radiații invizibile
Ochiul uman percepe doar o infimă parte din totalitatea radiațiilor electromagnetice, respectiv doar pe cele cuprinse între roșu și violet. Dincolo de aceste radiații se situează spectrul invizibil.
1. Fotografia de examinare în radiații ultraviolete
Radiațiile ultraviolete au o întrebuințare extensivă în criminalistică, fotografia fiind numai mijlocul de fixare a rezultatelor cercetărilor. Fotografia de examinare în radiații ultraviolete (U.V.) face parte dintre metodele științifice de investigare folosite curent în laboratoarele criminalistice, dar și în cercetările întreprinse la fața locului (descoperirea urmelor de mâini, a urmelor biologice), inclusiv în scop tactic-operativ. Mai precizăm că metoda fotografiei în radiați ultraviolete lărgește simțitor câmpul de cercetare criminalistică, aducând în sfera cercetărilor și acele urme care nu pot fi percepute direct de organele noastre de simț, prin transformarea diferenței de reflexie a acestor raze în diferențe de strălucire.
Dintre proprietățile pe care le au aceste radiații electromagnetice, în criminalistică se folosește, cel mai adesea, proprietatea lor de a provoca fluorescența unei categorii largi de elemente sau substanțe, fluorescență cu lungimi de undă specifice fiecăreia dintre ele. Așa se poate explica, printre altele, și de ce ultravioletele își găsesc utilizarea în identificarea componenților unei probe, separate prin cromatografie, și de ce permit descoperirea urmelor de spermă sau a unui fals prin înlăturare de text.
Pentru executarea unei fotografii în radiații ultraviolete este nevoie de următoarele tipuri de echipamente:
- surse de radiatii, a căror diversitate este relativ mare: de la becurile aparent simple, la arcurile electrice. Frecvent folosite însă sunt tuburile luminescente, de genul celor folosite la lămpile portabile de radiații U.V. din trusele criminalistice;
- filtre de selectare a radiațiilor, acestea fiind, în general, de două tipuri: filtre care permit să treacă numai radiația ultravioletă (de exemplu, filtrele Wood), reținând celelalte radiații și filtre care opresc radiațiile U.V., permițând, însă, trecerea radiațiilor vizibile și infraroșii. Alegerea filtrului se face în raport cu zona radiațiilor ultraviolete în care se lucrează sau se vor face combinații de filtre pentru asigurarea selectării acestei zone;
- materiale fotosensibile, începând cu filmele obișnuite (nesensibilizate cromatic) și terminând cu materialele destinate special acestui gen de fotografie;
- aparatele de fotografiat pot fi din categoria celor obișnuite, dar bine corectate pentru aberațiile cromatice (obiectivul fotografic folosit trebuie să aibă o optică corespunzătoare zonei de radiații în care se lucrează).
Pentru dirijarea și concentrarea radiațiilor ultraviolete se folosesc dispozitive cu lentile de cuarț sau fluorină și cu oglinzi metalice, căci stratul de argint al oglinzilor obișnuite este transparent la radiațiile ultraviolete.
Principalele variante ale fotografiei în ultraviolete sunt următoarele:
- fotografia în radiații ultraviolete reflectate. Prin acest procedeu, imaginea se formează sub acțiunea radiațiilor ultraviolete, reflectate de obiectul examinat. Pentru ca în obiectiv să nu pătrundă radiații vizibile, fotografia se execută cu ajutorul filtrului pentru ultraviolete, care de obicei se așază în fața obiectivului aparatului de fotografiat. Filtrul va selecta numai radiația U.V., oprind celelalte radiații. Deoarece sticla obiectivelor obișnuite absoarbe o mare cantitate de radiatii ultraviolete, este indicat să se folosească și obiective de cuarț. Se va utiliza material fotografic obișnuit.
- fotografia fluorescenței. Fluorescența este un fenomen de luminiscență și constă în redarea de către corpuri a unei radiații secundare, după ce au absorbit o radiație primară oarecare. Fluorescența corpurilor ca fenomen de luminiscență poate fi provocată de radiațiile vizibile sau invizibile. La acest procedeu de fotografiere imaginea este formată de radiațiile vizibile emise de substanțe iluminescente, adică pe baza fluorescenței obiectului, care ia naștere sub influența radiațiilor ultraviolete. În cazul acestei fotografii, în fața obiectivului aparatului fotografic se va monta un filtru care oprește radiațiile ultraviolete, lăsând să treacă numai radiațiile vizibile ale fluorescenței. Materialul fotografic utilizat trebuie să fie sensibil la culoarea radiațiilor luminescentei.
Principalele domenii din cercetarea criminalistică în care se recurge la radiații U.V. sunt, în esență, următoarele:
- traseologia, respectiv revelarea și cercetarea urmelor, printre care mai importante sunt urmele de mâini (relevate cu pudre fluorescente); pentru descoperirea sângelui pe obiectele de culoare închisă, evidențierea resturilor de unsoare de arme în jurul urmelor de împușcătură, pentru determinarea omogenității obiectelor examinate, asemănătoare după aspectul exterior.
- balistica judiciară, îndeosebi pentru descoperirea urmelor suplimentare ale tragerii cu armele de foc, cum ar fi, de exemplu, depunerile specifice inelului de frecare.
- cercetarea tehnică a înscrisurilor, relevarea urmelor de corodare la actele scrise, citirea textelor latente, corodate și scrise cu cerneală invizibilă („simpatică”).
- efectuarea de fotografii în cadrul unor activități de urmărire penală printre care se pot număra descoperirea sau prevenirea furturilor din avutul public sau particular, prinderea în flagrant delict a persoanelor care săvârșesc infracțiuni de genul luării sau dării de mită.
2. Fotografia de examinare în radiații infraroșii
Folosirea radiațiilor infraroșii în cercetările științifice în general și, implicit, în criminalistică, se datorează penetrației acestor radiații în unele corpuri și absorbirii lor de către altele. Gama spectrului infraroșu este de peste 2.000 de ori mai mare decât aceea a spectrului vizibil, ea ocupând pe scara undelor electromagnetice un interval cuprins între 7600 Â (limita roșului vizibil) și peste 300.000 Â. În prezent se lucrează cu radiații din domeniul apropiat, până la circa 15.000 Â. Exprimat în nanometri, aceasta înseamnă 760-1500 nm.
Printre proprietățile principale ale radiațiilor infraroșii se numără capacitatea de a străbate anumite corpuri și de a fi reținute de altele. Totodată, datorită modului de propagare și de reflexie, acestea nu sunt influențate de elementele poluante din atmosferă (fum, praf, ceață). Totodată, se adaugă și posibilitatea pe care ne-o oferă de a realiza fotografii în condiții de întuneric, sporind puterea noastră de percepție vizuală, firește, sub raport tehnic.
Pentru executarea unei fotografii în radiații infraroșii este nevoie de următoarele tipuri de echipamente:
- sursele de radiații I.R. cu temperaturi apropiate de 300° C, cum sunt lămpile de rezonanță cu cesiu, care emit în zona de I.R. apropiat. Pentru iluminări la distanță mare se folosesc și lămpile cu arc electric. Propagarea lor se face sub forma unui fascicul compact de raze care nu sunt perturbate de impuritățile din atmosferă (fum, praf, ceață);
- filtrele de selectare a radiațiilor, de tip solid, lichid sau gazos, au un rol important în obținerea imaginii; un filtru necorespunzător va selecta radiații cu lungimi de undă prea mari sau prea mici și va transmite înspre materialul fotosensibil o imagine insuficient de contrastantă și de bine definită. Cel mai frecvent sunt folosite filtrele solide, confecționate din ebonită ori alte materiale plastice, filtre din sticlă, acoperite cu straturi coloidale din diverse substanțe (de exemplu, rubiazol sau manganez);
- materialele fotosensibile, spre deosebire de cele de la fotografiile în ultraviolet, trebuie să fie de tip special, întrucât emulsia fotografică sensibilizată cromatic, în mod obișnuit, nu este influențată decât până la lungimile de undă ale roșului vizibil (maximum 760 nm). Din această cauză filmele pentru fotografiere în infraroșu sunt hipersensibilizate cromatic;
- aparatele de fotografiat pot fi de tip obișnuit, dar cu posibilități tehnice de corecție a imaginii, aparate moderne și de calitate, având pe montura obiectivului un reper destinat indicării punerii la punct a imaginii în I.R., dar aceasta numai până în zona a cca. 850 nm;
- transformatoarele electronoptice permit vizualizarea directă a imaginii infraroșii, fiind din ce în ce mai folosite în cercetările criminalistice, atât în condiții de laborator (inclusiv în microscopie), cât și în cele operative.
Radiațiile infraroșii își găsesc o utilizare frecventă în multe direcții ale investigațiilor criminalistice, cum sunt, de exemplu:
- cercetarea tehnică a înscrisurilor care au fost acoperite cu cerneală, sânge, vopsea, pentru evidențierea adăugirilor, a înlăturărilor sau a falsurilor, pentru stabilirea omogenității materialelor, cercetarea cernelurilor ori a trăsăturilor de creion folosite la falsificare, refacerea sau reconstituirea textului de pe înscrisurile carbonizate ori degradate;
- cercetarea unor valori sau opere de artă, care constituie în prezent o categorie de expertiză de sine stătătoare, în cadrul acesteia distingându-se expertiza destinată stabilirii autenticității unor picturi ori a timbrelor de valoare, datorită capacității de penetrare, de reflectare diferită ori de formare a unei imagini color de tip infraroșu;
- descoperirea urmelor suplimentare ale tragerilor cu armele de foc, în special pentru identificarea urmelor de afumare, a reziduurilor de tragere, a tatuajelor; în traseologie, pentru identificarea anumitor resturi de materiale, a urmelor de cupru în electrocutări;
- evidențierea echimozelor subcutanate, a tatuajelor înlăturate, a cicatricelor, precum și a gloanțelor, a alicelor aflate sub piele;
- efectuarea unor fotografii judiciare cu caracter operativ, cum sunt fotografiile de urmărire în condiții de întuneric, fotografii la fața locului în condiții de ceață sau fum.
3. Fotografia de examinare în radiații Roentgen, gamma, beta și neutronice
3.1. Fotografia de examinare în radiații Roentgen (roentgenografia)
Fotografia de examinare în radiații Roentgen se folosește datorită capacității ei de a străbate corpurile, în funcție de grosimea și densitatea lor. Radiațiile X (Roentgen) își găsesc o largă aplicație în cercetările științifice, datorită însușirii lor de a străbate corpurile până la o anumită grosime și de a fi în același timp și absorbite, în raport direct cu creșterea numărului atomic al corpurilor. Roentgenografia reproduce în imagine fotografică diferențele de transparență ale obiectelor, în diferențe de strălucire. Acest gen de examinări se utilizează în criminalistică pentru studierea structurii interne și a stării părților unui lacăt, a unui plumb de sigiliu, a unei arme, a munițiilor, pentru descoperirea obiectelor metalice ascunse în alte obiecte, precum și pentru citirea textelor actelor, ascunse sub substanțe colorate.
Radiațiile Roentgen posedă și însușirea de a excita lumi-niscența diferitelor corpuri, ajutând la identificarea lor și la prepararea unor ecrane luminiscente necesare în cercetările științifice. Radiațiile X (Roentgen) sunt emise de tuburi electronice speciale (denumite tuburi Cooldige) și au lungimi de undă cuprinse aproximativ între 100 Â și 0,1 Â. Cu cât lungimea de undă a radiațiilor scade, cu atât acestea devin mai penetrante.
Dintre principalele utilizări în cercetările criminalistice ale radiațiilor X, amintim:
- examinarea roentgenografică sau roentgenoscopică se folosește de obicei pentru a descoperi diferențe de densitate în structura interioară a obiectelor sau diferite obiecte introduse în interiorul altora (gloanțele rămase în corpul victimei sau într-un obiect); radiografierea obiectelor de proveniență necunoscută, atunci când prin desfacerea coletului, a valizei, a genții, a plicului se pot produce incidente care creează o stare de pericol;
- depistarea urmelor suplimentare ale tragerilor cu armele de foc, ale unor arme metalice, ale resturilor rămase după folosirea instrumentelor de spargere, chiar și ale urmelor de mâini, în scopul revelării lor de pe pielea umană, inclusiv examinarea unor opere de artă;
- efectuarea de analize spectrale, în vederea unor determinări de ordin cantitativ și calitativ ale elementelor chimice (ex.: examenul tehnic al documentelor, în scopul diferențierii cernelurilor); analiza luminiscenței excitate de radiațiile Roentgen; foto-electronografia pe baza radiațiilor Roentgen;
- efectuarea de microradiografii ori examinări analitice cu microsonde de electroni, care reunesc microscopia electronică cu baleiaj și microanaliza de radiații X.
3.2. Fotografia în radiații gammo (gommografia)
Fotografia în radiații gamma servește la reproducerea pe materiale fotografice a imaginii interioare a corpurilor, datorită proprietății acestor radiații de a penetra opacitatea corpurilor și de a impresiona materialele fotografice. Capacitatea lor de penetrare este foarte mare, putând străbate obiecte din fier (chiar și plăci de oțel) cu grosimea de 30 cm. Fotografia în radiații gamma folosește surse de radiații specifice (naturale sau artificiale, prin producerea de reacții nucleare).
Radiațiile gamma se situează în zona radiațiilor scurte ale spectrului invizibil, dincolo de radiațiile Roentgen. Puterea de pătrundere a radiațiilor gamma crește odată cu scurtarea Iun-
gimii de undă a radiației, dar aceste radiații sunt caracterizate nu după lungimea de undă, ca în cazul celorlalte radiații pe care le-am analizat, ci după energia cuantei de radiație pe care o emit. Deoarece razele gamma prezintă pericol pentru organismul omenesc, la fotografiere trebuie respectate anumite reguli de securitate.
3.3. Fotografia în radiații beta (betagrafia)
Fotografia în radiații beta se înscrie și ea printre procedeele de examinare, găsindu-și anumite utilizări în criminalistică. Totuși, față de posibilitățile teoretice, betagrafia este relativ puțin folosită, aceasta și din cauza capacității de penetrare și propagare reduse a radiațiilor beta. Astfel, după cum menționam anterior, radiațiile gamma penetrează plăci de oțel de până la 30 cm grosime, pe când radiațiile beta pot traversa cel mult 3-4 cm dintr-o placă de aluminiu. Cu toate acestea, radiațiile beta prezintă avantajul de a fi mai puțin influențate de numărul atomic al materialelor cercetate, diferențiind, mai clar, grosimea acestora.
Aplicațiile practice ale betagrafiei în criminalistică se întâlnesc în cercetarea înscrisurilor, pentru diferențierea tipurilor de hârtie, a tușurilor, a sigiliilor; în traseologie se aplică în cercetarea resturilor de materiale; în balistică, pentru identificarea unor fenomene secundare ale tragerilor.
3.4. Radiografia cu neutroni
În afara radiațiilor invizibile amintite, în criminalistică se mai folosește și radiografia cu neutroni, destinată cercetării elementelor grele de genul plumbului (pe care le penetrează), precum și a corpurilor care conțin cantități mari de hidrogen. Radiografia cu neutroni se întrebuințează cu precădere în descoperirea stupefiantelor și a substanțelor explozive '1.
Microfotografia și holografia
1. Microfotografia
Microfotografia este o metodă de fixare a imaginii rezultatelor cercetării la microscop, devenită indispensabilă în toate domeniile științei care se servesc de microscopia optică sau electronică. Cu ajutorul microfotografiei se pun în evidență falsurile din actele scrise (urmele de radiere, corodare, adăugire, falsificarea sigiliilor, ștampilelor, semnăturilor), se determină omogenitatea materialului actelor, se identifică arma după urmele lăsate pe gloanțe și pe tuburile de cartuș, se determină compoziția particulelor de praf, în general a tuturor obiectelor purtătoare de urme foarte fine.
În ipoteza unei expertize balistice de laborator, destinată identificării crimei cu care s-a săvârșit un omor, se va apela la un microscop comparator. Rezultatul examinării va fi fixat printr-o microfotografie de comparare, care va reda continuitatea liniară a striațiilor lăsate de armă pe proiectilul găsit în corpul victimei și a striațiilor lăsate de armă pe proiectilul tras experimental, pentru identificarea armei în litigiu
Pentru microfotografiere se folosesc două procedee:
- dacă nu este necesară o mărire prea mare (de exemplu, până la 30 de ori), pentru obținerea fotografiilor se utilizează un aparat fotografic echipat cu un obiectiv caracterizat printr-o distanță focală scurtă; de obicei se folosesc obiectivele cu distanță focală scurtă, speciale (microanastigmate);
- dacă este necesară o mărire mai însemnată, microfotografia se obține cu ajutorul unui aparat fotografic atașat la microscop: unele microscoape sunt prevăzute, prin însăși construcția lor, cu aparate fotografice care formează corp comun cu microscopul.
În vederea obținerii unor fotografii de calitate, este important ca în timpul fotografierii aparatul fotografic să nu sufere nici cea mai mică mișcare, deoarece, în caz contrar, fotografiile vor fi neclare.
2. Holografie
Holografia (holos=„întreg”, graphein = „a scrie") este o metodă de înregistrare a unei imagini tridimensionale pe un suport bidimensional. Astfel, holografia este o formă avansată a tehnicii fotografice, înregistrările obținute numindu-se holograme. Ideea holografiei îi aparține fizicianului maghiar Dennis Gabor, care în anul 1947 lucra în Marea Britanie în domeniul microscopiei electronice. Pentru această realizare Gabor a primit în 1971 Premiul Nobel pentru Fizică. Invenția sa nu a putut însă fi aplicată pe scară largă decât după 1960, odată cu inventarea laserului.
Din punct de vedere tehnic, holografia constituie o metodă de înregistrare și redare integrală a obiectelor, a întregului câmp fotografiat, prin intermediul undelor de lumină de tip laser. Aceasta este o sursă de fascicule luminoase, coerente, cu mare directivitate, foarte intense și înguste. Imaginile sunt tridimensionale. Însă, în comparație cu simplele stereofotografii, la care profunzimea este percepută dintr-un singur punct, în holografie profunzimea se obține din mai multe direcții. Prin urmare, holografia se deosebește de fotografia stereoscopică prin aceea că aceasta din urmă înregistrează informația sosită la două puncte din spațiu, deci nu permite modificarea perspectivei. În schimb, holograma permite observarea obiectului de la diferite distanțe și din toate direcțiile aflate în interiorul unui anumit unghi solid impus de poziția relativă a obiectului și a hologramei.
Holografia se bazează pe reconstrucția stărilor de vibrație luminoasă, așa cum ele au fost primite de simțurile noastre de la un obiect oarecare. Pe emulsia fotografică se înregistrează nu imaginea proiectată printr-un sistem convergent, ci diferitele puncte ale obiectului, așa cum sunt percepute cu ochiul liber. Această imagine nu se poate realiza cu ajutorul luminii obișnuite, din cauza vibrațiilor incoerente ale acesteia, ci numai cu o radiație coerentă, de aceeași lungime de undă și fază, cum este laserul.
Holograma fotografică se iluminează cu un fascicul de lumină paralelă, monocromatică și datorită variațiilor în densitatea optică prezentată de placa fotografică apar efecte de difracție, prin care se reconstituie imaginea obiectului. Astfel, în timp ce în fotografia obișnuită se înregistrează numai amplitudinea undei provenite de la obiect, informația conținută în fază fiind pierdută, în holografie franjele de pe hologramă conțin întreaga informație despre obiect (amplitudinea se manifestă în contrastul franjelor, iar faza, în distanța dintre franje). În holografie, aceeași sursă servește atât la iluminarea obiectului, cât și la producerea fondului coerent.
