Funcţiile pedepsei (scopul)
| Comentarii |
|
funcţiile pedepsei - mecanisme prin care pedeapsa acţionează asupra condamnatului şi asupra altor persoane în vederea realizării scopului său de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni. Funcţiile pedepsei apar şi ca scopuri imediate ale acesteia. Ele sunt: funcţia de constrângere (represivă), funcţia de reeducare, funcţia de exemplaritate şi funcţia de eliminare. Realizarea scopului pedepsei depinde de aptitudinea ei funcţională. v. şi pedeapsă, scopul pedepsei.
funcţiile pedepsei, funcţiile şi trăsăturile pedepselor sunt:
a) Funcţia de constrângere, de represiune pentru cel ce a nesocotit norma penală. Prin elementul de constrângere pedeapsa se deosebeşte de celelalte sancţiuni juridice. Ea se concretizează intr-o anumită privaţiune sau restricţie impusă persoanei care a săvârşit infracţiunea. Duritatea ei este dată de felul, durata sau cuantumul său, cum ar fi lipsirea de libertate, cu tot ceea ce presupune aceasta, sau privaţiunea patrimonială în cazul amenzii. Pedeapsa este prevăzută de lege şi dă expresie caracterului de constrângere statală, deoarece nu poate fi aplicată decât de stat în numele societăţii. Statul, prin organele sale specializate, este abilitat să exercite acţiunea penală în vederea tragerii la răspundere a celui care a încălcat ordinea de drept şi normele de convieţuire socială. Funcţia de constrângere sau de represiune unanim recunoscută presupune privaţiune de drepturi, restricţii, dar pedeapsa nu este menită să provoace suferinţă. Represiunea nu este primordială, dar constituie un element de eficientă juridică a pedepsei. Caracterul represiv al pedepsei creşte sau se diminuează în funcţie de gravitatea infracţiunii săvârşite.
Desigur, statul, prin organele sale specializate, trebuie să dea un avertisment persoanei condamnatului în primul rând. dar şi celorlalţi membrii ai societăţii, în al doilea rând.
b) Funcţia de reeducare, prin pedeapsă urmârindu-se formarea unei noi atitudini faţă de valorile sociale. Scopul pedepsei este dat de funcţia educativă, la care se adaugă prevenirea săvârşirii de noi infracţiunii'*. Faţă de ceilalţi membrii ai societăţii, ea reprezintă un factor preventiv, de prevenire a săvârşirii în viitor şi a altor infracţiuni. Ea are un puternic rol şi efect educativ, de împiedicare a repetării conduitei antisociale, de îndreptare a condamnatului.
încă din Antichitate se aprecia că „pedeapsa este mai mult un mijloc de educare, un mijloc care duce. prin puterea psihologică exercitată, la atitudinea corectă” (Aristotel). La început, pedeapsa a fost o expresie a răzbunării împotriva infractorului, apoi s-a renunţat tot mai mult la această idee, consacrându-se scopul pedepsei de a da un semnal de avertizare celorlalţi membrii ai societăţii inclinaţi spre acţiuni infracţionale. în lucrarea sa Etica, Aristotel afirma că pedeapsa constituie o utilitate socială, deoarece colectivitatea se abţine de la încălcarea dreptului din cauza ameninţării pe care o exercită legea penală. Aristotel şi Platon apreciau pedeapsa ca un „medicament al sufletulur. Platon spunea că pedeapsa nu are doar un efect dureros, iar cei ce gândesc aşa „sunt orbi faţă de folosul ce rezultă dintr-însa şi nu ştiu că-i mai mare nenorocirea să n-ai sufletul sănătos, ci putred, nedrept şi păcătos". Cicero aprecia că orice pedeapsă aplicată este în interesul Republicii, iar Quintilian spunea că orice pedeapsă năzuieşte spre pilda, şi nu spre răsplata răului făcut. Seneca. la rândul său, aprecia că persoanelor vinovate nu li se aplică pedepsele fiindcă au greşit, ci pentru ca să nu mai greşească (ut ne pecetur).
Aplicarea pedepsei trebuie să conducă la influenţarea conştiinţei condamnatului şi aceasta se realizează prin împletirea, completarea reciprocă a funcţiei de constrângere cu cea de reeducare. Pedeapsa nu este expresia răzbunării şi a prigonirii făptuitorului de către societate, ci, dimpotrivă, prin intermediul ei se urmăreşte îndreptarea condamnatului, or. aceasta nu se poate realiza când omul este înjosit şi torturat.
c) Funcţia de prevenire a săvârşirii altor infracţiuni, deoarece doar infracţiunea este temeiul răspunderii penale, adică al aplicării unei pedepse pentru o anumită infracţiune. De fapt. pedeapsa reprezintă consecinţa încălcării preceptului normei penale, „oricine greşeşte trebuie pedepsit nu din alt motiv, ci pentru a împiedica răul neîndreptăţit să devină cronic şi să facă sufletul perfid şi nevindecat" (Platon).
Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana condamnatului.
Pedeapsa precede săvârşirea acţiuniifinacţiunii, prin aceea că, până la săvârşirea infracţiunii, are menirea de a realiza o prevenţie generală. După săvârşirea infracţiunii, pedeapsa aplicată trebuie să reflecte periculozitatea faptei penale săvârşite, pericolul pe care îl constituie persoana inculpatului lăsat în societate, iar interdicţiile şi limitările drepturilor condamnatului stabilite de instanţa de judecată trebuie să îndeplinească un rol de reeducare, dar şi de prevenţie specială, astfel încât pe viitor să nu se mai săvârşească alte fapte penale.
Prin reeducarea infractorului se urmăresc atât o prevenţie specială, cât şi o prevenţie generală, pentru ceilalţi membrii ai societăţii, care. cunoscând pedeapsa, îşi adaptează conduita. Prevenţia specială şi cea generală constituie scopul imediat al pedepsei, determinat de aplicarea concretă a ei pentru săvârşirea unei infracţiuni şi care reiese din necesitatea apărării societăţii împotriva infracţiunilor. Această funcţie decurge din caracterul inevitabil al aplicării unei pedepse atunci când s-a săvârşit o infracţiune, dar nu presupune neapărat maximul pedepsei, ci mai degrabă o fermitate, promptitudine, intransigenţă în aplicarea ei, deoarece survine inevitabilitatea ei. Pedeapsa trebuie să aibă şi un rol de intimidare a celor care ar fi ispitiţi să săvârşească alte infracţiuni. Pentru ca ameninţarea cu aplicarea pedepsei să acţioneze asupra persoanelor nestatornice, nu este necesară înăsprirea pedepselor, ci este necesară aplicarea efectivă a acestora.
d) Funcţia de izolare, adică eliminarea temporară din societate, izolarea de restul societăţii a condamnatului pe perioada executării pedepsei, în condiţiile legii privind executarea pedepselor. Izolarea sau eliminarea temporară din societate poate deveni şi definitivă. în cazul aplicării pedepsei detenţiunii pe viaţă. Orice colectivitate are dreptul, în cazul în care anumiţi indivizi lezează sau distrug valorile sociale, să îi izoleze, definitiv sau temporar, în scopul restabilirii ordinii de drept. Există situaţii, mai ales în cazul infractorilor periculoşi care au săvârşit fapte deosebit de grave, când se impune izolarea condamnaţilor de societate.
„Legitimitatea pedepsei vine din dreptatea ei, din legea morală a ispăşirii, ca binele să fie răsplătit cu bine, iar răul cu rău", spunea Kant.
Codul penal din 1864 prevedea că infracţiunile se împart în crime, delicte şi contravenţii. în acelaşi fel erau împărţite infracţiunile şi în Codul penal francez. Codul penal austriac din 1852, Codul german din 1870, Codul penal ungar din 1879, Codicele penal bavarez din 1813. Această lege prevedea munca silnică pe viaţă sau pe timp mărginit, executată în ocne, mine, deportarea într-o cetate, deportare simplă, recluziunea, închisoarea, amenda.
Codul penal din 1936 păstrează reglementarea unei plaje largi de pedepse privative de libertate, ca urmare a faptului că infracţiunile erau împărţite tot în crime, delicte şi contravenţii. Astfel, pentru crime de drept comun, erau prevăzute munca silnică pe viaţă, munca silnică pe timp mărginit şi temniţa grea. pentru infracţiuni politice, detenţiunea grea pe viaţă, detenţiunea grea şi detenţiunea riguroasă, pentru delicte de drept comun, pedeapsa închisorii corecţionale de la o lună la 12 ani şi amenda, iar pentru delicte politice, detenţiunea simplă de la o lună la 12 ani şi amenda.
Codul penal din 1969 a prevăzut două pedepse principale: închisoarea şi amenda. Pedeapsa cu moartea a fost abolită prin Decretul-lege nr. 6/1990, care a introdus, totodată, detenţiunea pe viaţă. De asemenea, s-a renunţat la împărţirea tripartită a infracţiunilor.
În concluzie, pedeapsa constituie o formă de constrângere juridică specifică dreptului penal; ea reprezintă o consecinţă a încălcării preceptului dintr-o normă juridică penală. Deşi este o măsură de constrângere, ea se deosebeşte substanţial şi funcţional de celelalte forme de constrângere juridică. Ca sancţiune penală, pedeapsa se deosebeşte de celelalte sancţiuni de drept penal.
funcţiile pedepsei, prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială.
În literatura de specialitate s-au atribuit diferite funcţii pedepsei:
a) funcţia de intimidare colectivă sau de descurajare, care se referă la efectul inhibitor al sancţiunilor penale asupra persoanelor, altele decât delincvenţii condamnaţi:
b) funcţia de prevenire socială prin intimidare colectivă, adică delincventul nu va recidiva, din cauza dezavantajelor primei pedepse:
c) funcţia de neutralizare, care se referă la aspectul utilitar al pedepsei: delincventul este oprit să comită alte infracţiuni, prin privarea de libertate sau de alte drepturi pentru o anumită perioadă de timp;
d) funcţia de retribuire: delincventul trebuie să resimtă pedeapsa ca pe o răsplată a nedreptăţii pe care a comis-o, ca pe o restabilire a echilibrului rupt prin actul său.
Enrico Ferri afirma că „pedeapsa reprezintă un mijloc de apărare socială. Este răspunsul pe care societatea îl dă faptelor criminale, care de fapt sunt fapte antisociale, lovind într-un fel sau altul valorile pe care societatea le protejează".
