Istoria pedepsei cu moartea și a altor pedepse penale
| Comentarii |
|
istoria pedepsei cu moartea și a altor pedepse penale, condamnarea este una dintre cele mai importante faze ale sistemului de justiţie penală. Pentru infractori, în această fază se decide pedeapsa care le va fi aplicată şi, de asemenea, cum vor petrece următoarele luni sau ani din viaţă. Pentru unii, condamnarea decide încă dacă ei vor trăi sau vor muri.
in decursul timpului au fost pronunţate multe tipuri de condamnări, de la pedepse corporale (multe atât de dureroase şi brutale, încât sfârşeau cu moartea) până la probaţiune (cea mai frecventă condamnare pronunţată astăzi în SUA). Infractorii au fost obligaţi să plătească o amendă către stat sau să restituie valoarea prejudiciului cauzat victimei, iar alţii au fost încarceraţi în penitenciare.
Pedeapsa corporală a fost frecvent utilizată în decursul istoriei şi, de multe ori. a fost aplicată în public, tocmai pentru a-i sublinia efectul de intimidare, respectiv de prevenire pentru restul societăţii. Deşi multe ţări au renunţat la acest tip de pedeapsă, ea continuă să fie utilizată în alte state. Există chiar opinii recente ale unor oameni de ştiinţă, care sugerează că, oricum, pedeapsa corporală este mult mai umană şi mai puţin costisitoare decât încarcerarea. Astfel, americanul Graeme Newman, care a studiat pedepsele, propune şocurile electrice ca un substitut al încarcerării pentru cei mai mulţi infractori. Şocul electric - spune Newman - va produce o suferinţă numai celui căruia îi este aplicat, respectiv infractorului, nu şi familiei sale, care suferă, de asemenea, pe timpul încarcerării lui. în plus, societatea va scăpa de cheltuielile necesare întreţinerii închisorilor. în concepţia lui Newman. toţi infractorii vor primi acelaşi tip de pedeapsă pentru acelaşi tip de infracţiune comisă. Ca şi abordările criminologice clasice, pedepsele vor fi măsura faptei, nu a făptuitorului. Pedeapsa corporală este mult mai corectă şi din alte motive, spune Newman. Spre deosebire de închisoare, ea lucrează asupra corpului infractorului, nu asupra minţii sale.
De la cele mai vechi state ale Antichităţii până în zilele noastre, pedeapsa a cunoscut o evoluţie de la formele crude şi barbare către formele temperate, apoi spre o practică represivă mai umană. Din punct de vedere istoric, se constată o umanizare continuă şi progresivă a pedepsei.
În Antichitate, pedeapsa cu moartea a avut o frecvenţă impresionantă în Egiptul antic, în India, când pentru foarte multe fapte se recurgea la ea; se realiza prin decapitare, punerea în ţeapă, turnarea de untdelemn fiert în urechi şi gură, arderea sau zdrobirea sub elefanţi etc. Legile ebraicecuprindeau pedepse mai moderne, deşi se întâlneşte pedeapsa cu moartea sau mutilarea chirurgilor (li se tăiau mâinile în caz de nereuşită a operaţiei).
Totuşi, cei care au excelat prin cruzimea pedepselor au fost grecii, care au aplicat pedeapsa cu moartea pentru aproape toate abaterile. Pe aceeaşi linie s-au înscris şi romanii. Creatori ai unor civilizaţii şi culturi mari, cele două popoare au excelat şi în domeniul sancţionator. Explicaţia trebuie căutată în plan politic şi social, în sensul că antagonistul de clasă al statelor sclavagiste a cunoscut o tensiune şi o duritate greu comparabile. Clasa dominantă, minoritară, trebuia să îşi asigure dominaţia absolută şi nesfârşită asupra sclavilor şi liberţilor - persoane cu statut social precar -, iar această dominaţie era asigurată printr-o represiune intolerantă.
De fapt, sistemul şi practica pedepselor în statele sclavagiste - cea mai răspândită fiind pedeapsa cu moartea - tindeau să realizeze trei scopuri: expiaţiunea (ispăşirea -împăcarea cu divinitatea), răzbunarea şi intimidarea.
În orânduirea feudală se remarcă, din punct de vedere politic, dominaţia absolută a monarhului, la care se asociază instituţia bisericii. Până în secolul al XlV-lea nu se cunosc legi scrise, ci doar cutume. Aceasta a făcut posibilă instaurarea arbitrariului în ceea ce priveşte sancţiunile şi pedepsele, dus până la absurd. Cele mai mari crime erau considerate atentatele şi ofensele aduse monarhului şi reprezentanţilor bisericii, iar statele feudale au practicat cu multă cruzime o varietate de pedepse, cea mai frecventă fiind cea cu moartea, executată cu multă ingeniozitate şi imaginaţie. în principatele romane, cele mai răspândite pedepse erau tragerea în ţeapă, scoaterea ochilor, tăierea nasului sau urechilor, însemnarea cu fier înroşit etc.
Legislaţiile penale burgheze limitează pedeapsa capitală la un număr cu totul redus de infracţiuni în raport cu practicile anterioare, iar pedeapsa cea mai frecvent utilizată este privaţiunea de libertate, care asigură satisfacerea dezideratelor represiunii, pe de o parte, şi ale unui tratament uman, pe de altă parte. Atenţia sporită acordată acestei pedepse a condus la apariţia unei ştiinţe penitenciare care a cunoscut evoluţii importante.
De-a lungul istoriei au fost aduse multe argumente pentru justificarea condamnării şi pedepsirii:
- un argument ar fi incapacitatea de a mai comite infracţiuni sau oprirea de a mai săvârşi fapte penale şi constă în a face orice este necesar pentru a-l împiedica pe delicvent să comită o nouă faptă penală. Astăzi, incapacitatea îmbracă forma încarcerării. în timpurile vechi, incapacitatea consta în tăierea mâinii hoţului, castrarea infractorilor sexuali sau desfigurarea prostituatelor;
- un alt argument este acela că este nevoie să se aplice o pedeapsă meritată (retribuirea), ceea ce însemna să se acţioneze împotriva infractorului în acelaşi fel în care acesta a produs râu victimei, adică, cu alte cuvinte, „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte", filozofie tipică nu numai unor vremuri străvechi, dar şi unor perioade moderne ale istoriei. Pedeapsa meritată este similară răzbunării şi este o altă justificare populară pentru condamnare şi pedepsire, deşi astăzi este folosită mai des sintagma de „exact ce merită", ceea ce însemnă să dai infractorului ceea ce merită în raport cu fapta comisă. Abordarea modernă pare a fi mai umană decât răzbunarea tradiţională, deşi unii spun că, în afară de denumire, nimic altceva nu s-a schimbat;
- un alt argument ar fi intimidarea infractorului, care se concretizează în credinţa că pedepsirea şi condamnarea acestuia îl vor opri să comită alte infracţiuni (prevenţia specială) şi că, în acelaşi timp, ele vor constitui un exemplu pentru ceilalţi, care nu se vor angaja în activităţi infracţionale (prevenţie generală);
- reabilitarea condamnatului era bazată pe încrederea că el poate fi schimbat cu ajutorul unui tratament adecvat. Adepţii criminologiei timpurii vorbeau despre căinţă şi subliniau importanţa asistenţei religioase. Infractorii erau ţinuţi în izolare totală, pentru a nu fi corupţi de ceilalţi şi pentru a avea timp să se gândească la faptele proprii. Abordări mai recente implică instituţii penale în realizarea unor programe de tratament în penitenciare.
