Pedepsele aplicabile persoanei fizice (principale, accesorii și complementare)
| Comentarii |
|
pedepsele aplicabile persoanei fizice, 1. Categoriile pedepselor 2. Pedepsele principale 3. Pedeapsa accesorie 4. Pedepsele complementare
1. Categoriile pedepselor
Prin sistemul pedepselor se înţelege cadrul general al acestora, adică indicarea categoriilor de pedepse, a felurilor din fiecare categorie, a limitelor generale ale fiecăreia. precum şi a scării sau ierarhiei pedepselor. Sistemul pedepselor îl găsim prezentat în Partea generală a Codului penal, el cuprinzând enumerarea într-o anumită ordine a tuturor pedepselor ce se pot aplica, precum şi indicarea limitelor generale ale acestora. Expresie a principiului legalităţii este tocmai prevederea în legea penală a tuturor pedepselor.
Prezentarea sistemului de pedepse în Partea generală a Codului penal a fost determinată de trei factori:
- un prim factor îl constituie existenţa fenomenului infracţional, care necesită o reacţie adecvată din partea societăţii, pe măsura amplorii şi gravităţii lui;
- un alt factor este faptul că sistemul de pedepse adoptat de legiuitorul român trebuie să fie subordonat principiilor care guvernează sistemul nostru de drept;
- în al treilea rând, sistemul pedepselor elaborat de legiuitor trebuia să ţină seama şi de necesitatea unei ocrotiri cât mai eficiente a relaţiilor de apărare socială faţă de atacurile îndreptate împotriva lor.
Conform art. 53-55 C. pen., persoanei fizice i se pot aplica pedepse principale, pedepse accesorii şi pedepse complementare.
2. Pedepsele principale
Pedeapsa principală este cea aplicată ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni. Ea se aplică pentru o singură infracţiune, în funcţie de vinovăţia stabilită, de incriminarea acesteia şi în măsura în care nu sunt condiţii care să împiedice aplicarea acestei sancţiuni penale. Pedepsele principale. în situaţii bine determinate de către Codul penal în Partea generală, se pot înlocui unele pe altele, astfel că detenţiunea pe viaţă poate fi înlocuită cu închisoarea (art. 58 C. pen.), iar pedeapsa amenzii poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii (art. 63 C. pen.). Punerea în executare a unei pedepse principale se realizează doar dacă hotărârea penală a rămas definitivă.
Limitarea pedepselor principale, cu excepţia detenţiunii pe viaţă, prin indicarea unui minim general şi a unui maxim general (art. 60 şi art. 61 C. pen.), precum şi a limitelor speciale prevăzute de textele legale care incriminează fiecare infracţiune în parte reprezintă o măsură obligatorie şi oportună pentru evitarea unor abuzuri judiciare, dar şi pentru asigurarea unei anumite predictibilităţi de aplicare a pedepselor de către judecători.
Principiul ierarhizării pedepselor principale presupune indicarea felului pedepsei principale, indicarea limitelor acesteia, duritatea şi gravitatea ei. Pornind de la necesitatea acestei ierarhizări a sistemului de pedepse, se poate constata că pedeapsa cu moartea, care prezenta trei dezavantaje: era iremisibilâ (imposibil de remis prin graţiere ulterioară), ireparabilă (imposibil de revizuit în caz de eroare judiciară), inadaptabilă (imposibil de individualizat), a fost abolită şi în locul acesteia a fost instituită, prin Decretul-lege nr. 6/1990, detenţiunea pe viaţă. Pedeapsa cu moartea a reprezentat cea mai expresivă reminiscenţă a legii talionului, cu privire la care nici în secolul XXI nu s-a ajuns la abolire în toate statele, deşi eliminarea ei ca sancţiune este fundamentată chiar şi prin convenţii internaţionale.
Detenţiunea pe viaţă, în opinia unor autori, prezintă şi ea unele inconveniente: nu oferă posibilitatea reformării sociale a condamnatului; oferă posibilitatea comutării într-o pedeapsă cu închisoarea, mai uşoară, astfel că rolul sancţionator este diminuat, creând instabilitate jurisdicţională şi insecuritate socială111.
Pedepsele principale sunt:
a) detenţiunea pe viaţă;
b) închisoarea;
c) amenda.
3. Pedeapsa accesorie
Pedeapsa accesorie (art. 54 C. pen.) constă în interzicerea exercitării unor drepturi, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate şi se aplică numai persoanei fizice.
Raţiunea reglementării acestor pedepse a fost dată de necesitatea lărgirii paletei de sancţiuni care să permită judecătorului o cât mai eficientă individualizare judiciară a pedepselor. Scopul lor este acela de a da eficienţă mai mare pedepsei principale şi de a preveni săvârşirea de către condamnat de noi fapte antisociale.
Pedepsele accesorii au fost definite ca ..pedepse secundare (alăturate) privative de drepturi, care însoţesc în mod necesar pedeapsa principală a detenţiunii pe viaţă"1'1. Ele vin să adauge la pedeapsa principală a închisorii, când s-a dispus interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 C. pen. ca pedeapsă accesorie, şi se execută de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea ei sau până la intervenirea altor cauze de stingere a executării121.
Pedeapsa accesorie se aplică de drept în cazul detenţiunii pe viaţă şi se execută de la rămânerea definitivă a hotărârii până la terminarea executării pedepsei principale [art. 65 alin. (2) şi (3) C. pen.]. Totuşi, în privinţa detenţiunii pe viaţă, există o situaţie când pedeapsa accesorie se pune în executare la data liberării condiţionate ori după ce pedeapsa a fost considerată ca executată, şi anume în cazul celei prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. c) C. pen. privind interzicerea exercitării dreptului străinului de a se afla în România [art. 65 alin. (4) C. pen.].
în reglementarea anterioară, pedeapsa accesorie se aplica de drept şi în cazul unei pedepse cu închisoarea, dacă hotărârea era definitivă, considerându-se că altfel s-ar fi ajuns la înfrângerea scopului şi a trăsăturilor esenţiale ale pedepsei accesorii. Decizia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. LXXIV/2007 nu conducea la o altă concluzie, chiar dacă se referea la interzicerea unui singur drept fundamental al persoanei fizice. în prezent, în cazul închisorii, nu se mai aplică de drept, ci în condiţiile prevăzute în art. 65 alin. (1) C. pen., anume ca interzicerea exercitării drepturilor să fi fost dispusă de instanţă şi ca pedeapsă complementară. Având în vedere că interzicerea exercitării unor drepturi ca pedeapsă complementară poate fi atât obligatorie, cât şi facultativă, rezultă că şi aplicarea pedepsei accesorii va fi la fel.
în doctrina şi practica judiciară au fost discuţii cu privire la aplicarea automată a pedepsei accesorii pe lângă pedeapsa principală a închisorii, având în vedere jurisprudenţa C.E.D.O. şi art. 71 alin. (3) C. pen. 1969. În literatura de specialitate s-a subliniat că „raţiunea pedepsei accesorii este dată de incompatibilitatea exercitării unor drepturi prevăzute de art. 64 C. pen. (din 1969, art. 65 C. pen. în vigoare - n.n.) pe timpul executării pedepsei privative de libertate.
Conţinutul pedepsei accesorii depinde de pedeapsa principală aplicată, în sensul că, în cazul închisorii, este interzisă exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d)-o), dar numai dacă a fost interzisă şi ca pedeapsă complementară, iar în cazul detenţiunii pe viaţă este interzisă exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a)-o) sau a unora dintre acestea, de data aceasta fără vreo altă condiţionare.
în cazul detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie constă în interzicerea de drept a exercitării următoarelor drepturi sau a unora dintre acestea:
a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice:
b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat:
c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;
d) dreptul de a alege;
e) drepturile părinteşti;
f) dreptul de a fi tutore sau curator;
g) dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii;
h) dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme;
i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă;
j) dreptul de a părăsi teritoriul României;
k) dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public;
l) dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă;
m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă;
n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a se apropia de acestea;
o) dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată.
in cazul închisorii, conţinutul pedepsei accesorii constă în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d)-o), a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară.
4. Pedepsele complementare
Pedepsele complementare (art. 55 C. pen.) aplicabile persoanei fizice sunt:
a) interzicerea exercitării unor drepturi pe o perioadă de la 1 la 5 ani;
b) degradarea militară;
c) publicarea hotărârii de condamnare.
Considerând că asigurarea eficienţei juridice a pedepsei închisorii şi a amenzii penale aplicate condamnatului pentru săvârşirea unor infracţiuni nu este suficientă doar prin executarea ei, legiuitorul a prevăzut ca acestei pedepse principale să i se poată alătura şi o altă categorie de pedepse secundare, denumite pedepse complementare. în acest mod. în afară de privaţiunile individuale care rezultă din executarea unei pedepse principale (închisoarea sau amenda), condamnatul va trebui să suporte şi alte constrângeri vizând interzicerea exercitării unor drepturi.
Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi este o pedeapsă restrictivă de drepturi, care constă în interzicerea temporară a exercitării anumitor drepturi ale condamnatului, ca un complement, un adaos la pedeapsa principală a închisorii sau a amenzii pe lângă care se aplică. Ea nu poate fi aplicată niciodată de una singură. Este o pedeapsă determinată, deoarece legea penală stabileşte clar drepturile a căror exercitare poate fi interzisă, instanţa de judecată fiind cea care stabileşte perioada şi care dintre aceste drepturi nu vor putea fi exercitate. Pedeapsa complementară fiind formată din mai multe elemente ale sale. dacă ne gândim la numărul de drepturi a căror exercitare poate fi interzisă, ea poate fi lesne individualizată, ţinându-se seama de nevoia de a fi reeducat condamnatul şi de a-l conştientiza ca pe viitor să nu mai săvârşească alte infracţiuni.
în literatura juridică s-a subliniat că pedeapsa interzicerii unor drepturi reprezintă o privare relativă, care priveşte numai exerciţiul, şi nu capacitatea de a dobândi astfel de drepturi, şi temporară, fiindcă nu este niciodată definitivă, ci numai limitată în timp. Din noua reglementare reiese expres acest lucru, având în vedere modalitatea de exprimare („interzicerea exercitării unor drepturP), prin care a fost corectată expresia incorectă folosită anterior („interzicerea unor drepturi").
Interzicerea exercitării unor drepturi se înscrie în sfera pedepselor determinate, care stabilesc precis care este dreptul a cărui exercitare este interzisă, neputându-se dispune interzicerea exercitării tuturor acestor drepturi, aşa cum au procedat unele instanţe. În acelaşi timp, are şi un conţinut variabil în aplicarea concretă, deoarece drepturile sunt unităţi ce se pot interzice fie una, fie mai multe dintre ele.
Conţinutul pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi constă în restrângerea exercitării drepturilor condamnatului pe o durată limitată (între 1 an şi 5 ani). Aceste drepturi sunt cele prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a)-o) C. pen., menţionate mai sus în cazul pedepsei accesorii. Pe bună dreptate s-a subliniat în doctrină că limitarea temporară a exercitării drepturilor reprezintă o garanţie a ocrotirii prin lege a persoanei şi a drepturilor sale individuale asigurate prin Constituţie, fiind exclusă interzicerea definitivă a exercitării drepturilor.
Codul penal în vigoare prevede, spre deosebire de Codul penal anterior, o pedeapsă complementară nouă, şi anume publicarea hotărârii de condamnare (care a fost prezentă în Codul penal de la 1936).
