Jurisprudenţă
| Comentarii |
|
jurisprudenţă, totalitatea soluţiilor date de instanţele judecătoreşti în litigiile ce au ca obiect raporturi juridice dintr-un anumit domeniu (de exemplu: obligaţii, moştenire, proprietate etc.). În sistemele juridice din unele ţări j. constituite izvor de drept [sin. practică judecătorească; practică judiciară/juridică, precedent judiciar etc.]
jurisprudență, (latină jus, juris = drept şi prudentia = cunoaştere), denumire dată practicii judiciare, considerată în trecut izvor de drept. Instanţele îşi publică jurisprudenţa integrală sau rezumată atât în cărţi şi reviste de specialitate, cât şi gratuit pe internet.
jurisprudenţă - totalitatea soluţiilor date într-un ansamblu de hotărâri concordante pronunţate de instanţele judecătoreşti cu privire la aceeaşi problemă de drept. în trecut, jurisprudenţă era izvor de drept. în prezent, numai în sistemul anglo-american precedentul judiciar (cases law) constituie izvor de drept. în legislaţia noastră jurisprudenţă nu constituie izvor de drept, dar deciziile de îndrumare ale înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie au caracter de orientare a instanţelor de judecată în vederea aplicării unitare a legii. v. şi practică judiciară.
jurisprudenţă, denumire dată practicii judiciare, adică soluţiilor care se desprind dintr-un ansamblu de hotărîri concordante pronunţate de instanţele judecătoreşti cu privire la o problemă de drept. În trecut j. era izvor de drept. În prezent, numai în sistemul anglo-american precedentul judiciar (cases law) constituie izvor de drept.
jurisprudență, se spune că originea jurisprudenței trebuie căutată mai înainte de nașterea legii. Altfel spus, dreptul exista și în societățile primitive, acolo unde nu existau legi. Acest drept este fie opera poporului, exprimat prin obicei, fie, mai târziu, opera autorității conducătoare (de regulă, regele), care zicea dreptul prin sentințele pe care le pronunța, adică pe calea jurisprudenței. Nu se greșește, așadar, în a spune că germenii dreptului scris, a ceea ce avea să fie mai apoi normă de drept, sunt de găsit în vechime.
Pentru definirea jurisprudenței, în literatura de specialitate franceză, s-au avut în vedere atât diferențele dintre diversele sisteme de drept, cât și evoluția sa în timp.
Astfel, jurisprudență a fost definită după cum urmează:
1. Într-un sens vechi: cunoașterea a ceea ce este just sau injust (Guyot, 1784);
2. În sens modern, în Franța: ansamblu de decizii, suficient de concordante, exprimate de instanțele judecătorești asupra unei probleme de drept;
3. În sens modern, în sistemele de common law. „știința dreptului", care adaugă la definiția jurisprudenței în sensul de la punctul 2, doctrina juridică și teoria dreptului.
Termenul de jurisprudență provine din latinescul juris+prudentia, adică cunoașterea practică a dreptului.
În sensul curent din dreptul românesc, practica judecătorească, adică jurisprudență, cuprinde totalitatea hotărârilor judecătorești ale instanțelor de toate gradele. Rolul jurisprudenței este acela de a interpreta și de a aplica legea.
Jurisprudența reprezintă principalul izvor formal de drept în sistemele de common law. Jurisprudența era recunoscută ca izvor de drept încă din perioada dreptului roman. Prof. N. Popa distinge între practica judecătorească și precedentul judiciar, subliniind că, în fixarea jurisprudenței, un rol important revine Curții Supreme (Curte de Casație, Tribunal Suprem etc.), care are dreptul să tranșeze în mod suveran conflictele dintre instanțele inferioare și să impună acestora o anumită interpretare; asemenea soluții, constante și unitare, sunt invocate, uneori, ca precedente juridice în activitatea judecătorească și, pe baza lor, se soluționează cauzele cu care au fost învestite tribunalele. În acest fel, practica judecătorească poate deveni izvor de drept.
În sistemul common law, legea are un rol secundar, în comparație cu jurisprudență, judecătorul fiind cel care face dreptul. Practica judiciară deține un rol foarte important în țări precum Anglia, SUA, Canada. Dreptul jurisprudențial englez este alcătuit din common law (care cuprinde soluțiile date de Curțile regale din Westminister), equity (principiile justiției, care reprezintă un ansamblu de norme rezultat, în secolele al XV-lea și al XVI-lea din jurisprudență Cancelarului, reguli pronunțate de curțile regale pentru a completa și revizui sistemul common law) și statutory law (drept scris provenind din actele ce emană de la Parlament, legi a căror aplicare rămâne sub controlul puterii judecătorești).
Termenul common law a fost definit ca substantiv astfel: în accepțiunea modernă, common law este opus unui număr de alți termeni. În primul rând, ca reprezentând un sistem de drept în care dreptul este creat de judecători și care se bazează pe sistemul dezvoltat inițial în Anglia, common law este opus de către specialiștii în drept comparat noțiunii de civil law (drept civil -n.a.). În al doilea rând, odată cu dezvoltarea noțiunii de echitate și a dreptului la judecata în echitate și a remediilor în echitate, common law este adesea opus noțiunii de instanțe care judecă în echitate și procedurilor, drepturilor, remediilor etc. aferente; în acest sens, common law este opus noțiunii de echitate (equity). în al treilea rând, noțiunea este în mod similar opusă și termenului de drept canonic. În fine, și probabil în accepțiunea cea mai des întâlnită în jurisdicțiile anglo-americane, termenul de common law este opus noțiunii de statutory law (drept statutar - n.a.) (statutele derogatorii de la dreptul comun - common law - sunt supuse unei interpretări stricte).
Cât privește termenul de equity, acesta este folosit atât în Marea Britanie, cât și în SUA pentru a desemna un principiu juridic sau un sistem de drept. În SUA însă el desemnează adesea „dobânda acumulată de un debitor într-o proprietate achiziționată pe credit; suma creditului principal care a fost achitată”. Equity (echitate - n.a.) desemnează, în mod corect, această semnificație, în ciuda explicației contrare oferite de Horvill în Modern American Usage (1935). Într-un sens mai larg, equity este o noțiune cameleonică; prin urmare, este recomandată asocierea unei anumite semnificații a termenului cu contextul dat. Un specialist a identificat șapte sensuri diferite pentru substantivul equity, excluzând semnificația legată de proprietatea achiziționată pe credit: (1) ceea ce este corect și just; (2) dreptul natural (și acesta, un termen cameleonic); (3) un sistem de drept care corectează erorile justiției în dreptul pozitiv - ramura principală a dreptului; (4) o teorie juridică în care operarea preceptelor juridice este adaptată exigențelor circumstanțelor speciale; (5) o ramură de drept aplicabilă în cadrul English Court of Chancery (instanței britanice a Lordului Cancelar - n.a.), atunci când își desfășura activitatea în mod separat; (6) (în dreptul civil) o metodă de interpretare a prevederilor codului în conformitate cu spiritul și scopul general al statutului (statute); și (7) (în dreptul anglo-american) un sistem de precepte juridice care introduc în drept, în cauzele reparatorii, criterii juridice bazate pe valori etice mai înalte decât cele necesare în mod obișnuit în acțiuni ce reclamă daune-interese.
Pentru o privire de ansamblu vom reda și definiția noțiunii de statutory law sau statute law. Ambele forme apar în SUA, prima însă este cea mai des uzitată. În Marea Britanie, statute law (dreptul statutar - n.a.) este forma predominantă. Statute law este definit ca fiind „ansamblul principiilor și normelor juridice prevăzute în statute (statute/constituții - n.a.) și a instrumentelor statutare (statutory Instruments), distincte de common law, sau ansamblul principiilor și normelor juridice elaborate și exprimate de judecători în sentințele acestora (...) sau deduse din analiza diferitelor note în cauzele relevante.
În literatura juridică românească, termenul de common law este definit ca fiind drept jurisprudențial, iar noțiunea de equity, ca fiind dreptatea naturală, dreptul natural, sistemul de drept
care are întâietate atunci când vine în conflict cu legile și dreptul comun (common law) englez și american, drept recunoscut de jurisprudență și echitate.
Potrivit opiniei prof. L.-J. Constantinesco, varietatea și complexitatea izvoarelor de drept este mai mare în sistemul anglo-american. În continuare, se arată că oricare ar fi controversele privind conținutul conceptului de common law, controverse care nu contenesc să reapară, majoritatea este de acord cu faptul că este vorba de „o lege creată de judecător”, și nu de o lege scrisă. Elaborat mai târziu, conceptul de equity apare pentru a lămuri sau pentru a completa common law. Cât despre statutory law, același profesor arată că, în prezent, acesta este considerat ca un izvor secundar de drept, în raport de common law.
În statele unde există drept jurisprudențial, există obligația judecătorului de a se raporta la precedentul judiciar, adică la hotărârile anterioare pronunțate cu privire la aceeași problemă de drept. Hotărârile judecătorești au în sistemul jurisprudențial două funcții:
a. hotărârea judecătorească trebuie să dea o soluție definitivă într-o speță dată, în baza principiului de drept conform căruia o cauză nu poate fi rejudecată dacă s-a pronunțat în ea o hotărâre definitivă și căile de atac sunt epuizate. În materie penală există regula double jeopardy, potrivit căreia un acuzat nu poate fi judecat de două ori pentru aceeași infracțiune;
b. o sentință sau decizie judecătorească servește ca precedent și, de regulă, o speță similară are cele mai mari șanse să fie soluționată ca prima.
Sistemul juridic common law are la bază trei principii:
1. respectarea precedentului judiciar;
2. recurgerea la jurați pentru a hotărî asupra stării de fapt din litigiu;
3. supremația dreptului (rule of law).
Din perspectiva formei pe care o îmbracă dreptul, comunitatea statelor americane, deși nu se desprinde de regula precedentului judiciar ca izvor formal de drept, acordă de-a lungul timpului mai multă atenție dreptului scris. Legislația depășește statutul de excepție din dreptul englez și capătă o poziție nouă, reconsiderată. Cu toate acestea, spiritul cazuisticii juridice (case law) se menține, iar jurisprudență continuă să rămână elementul care formează fondul dreptului.
Sistemele juridice codificate tind să neglijeze practica juridică, deoarece aceasta are de acum o importanță limitată în sistemele socio-economice care se bazează pe legi scrise, generale și abstracte. Din acest motiv, este necesară sublinierea faptului că practica juridică este o temă de importanță capitală atunci când se depășește bariera dreptului codificat în care trăim și se face o examinare generală a sistemelor juridice care sunt în vigoare astăzi în lume. Practica și, respectiv, forma scrisă a legii și a fiecărui concept nu sunt noțiuni incompatibile, așa cum o demonstrează întregul drept anglo-saxon, iar pe continentul european, redactarea de culegeri ale practicilor comerciale.
În final, amintim punctul de vedere al autorului N. Palma, conform căruia „Simpla jurisprudență prin ea însăși nu poate garanta realizarea justiției concrete. Jurisprudența poate, astfel cum ne-a demonstrat-o istoria în timpuri negative, să fie un instrument de reproducere a unei injustiții obiective.
Jurisprudența în sistemul de drept românesc
O problemă din ce în ce mai actuală și cu care a început să se confrunte sistemul de drept românesc este aceea de a ști dacă în prezent jurisprudență reprezintă un izvor de drept veritabil sau nu, în special datorită faptului că în prezent, în Uniunea Europeană, coabitează mai multe sisteme de drept. Este totuși de menționat faptul că, de-a lungul istoriei, locul, rolul și funcțiile jurisprudenței în cadrul izvoarelor de drept a variat de la o epocă la alta, de la un sistem de drept la altul.
În prezent, în România, practica judecătorească nu reprezintă izvor de drept. Totuși, dispozițiile date de către instanțele superioare în cadrul soluționării căilor de atac, dispoziții privitoare la anumite probleme de drept, respectiv necesitatea administrării unor probe etc., sunt obligatorii pentru instanțele inferioare, în cazul unei casări cu trimitere spre rejudecare. În sens larg, se poate aprecia că hotărârea instanței superioare are valoare de izvor de drept pentru activitatea instanței inferioare ce va proceda la rejudecarea cauzei; e drept că, în acest caz, este vorba de o limitare strictă la instanța inferioară ce va proceda la rejudecarea cauzei și cu privire la aspectele avute în vedere cu ocazia casării.
În trecut, Tribunalul Suprem sau Curtea Supremă de Justiție au emis decizii de îndrumare care au importanța unor izvoare de drept cu aplicabilitate limitată. Practic, principalele instanțe elaborează periodic culegeri de practică judiciară cu soluțiile aferente. Scopul ar fi acela de a îndruma justițiabilii în direcția corectă, aceste culegeri având rolul de a ajuta și practicienii dreptului, în aceeași măsură.
Trebuie analizate însă situațiile care pun în evidență importanța jurisprudenței în sistemul de drept românesc, și anume: deciziile Curții Constituționale, deciziile înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii și hotărârile prealabile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
În mod sigur, în România, deciziile Curții Constituționale în materia excepțiilor de neconstituționalitate pot fi apreciate ca
izvoare de drept ajutătoare. Aceste hotărâri judecătorești pot fi invocate ca precedent, deoarece dacă un text de lege a fost declarat neconstituțional, acesta nu mai poate face obiectul unei alte excepții de neconstituționalitate. Referitor la calitatea de izvor de drept a deciziilor Curții Constituționale, autorul Gh. Mihai exprimă opinia conform căreia „este de meditat dacă actele juridice ale Curții Constituționale pot fi socotite izvoare indirecte de drept pozitiv”. Potrivit opiniei autoarei S. Ionescu, după „cum rezultă din câteva decizii importante pronunțate în primii ani de la înființare, Curtea Constituțională înțelege să se autoidentifice cu un «legislator», însă insistă să precizeze sensul în care trebuie înțeles acest apelativ, și anume că poziția sa este aceea de legislator «negativ», ceea ce exclude orice eventuală asumare a prerogativei unei entități cu putere de a legiui (ceea ce s-ar înțelege de fapt prin «legislator pozitiv»)".
Criticând opinia potrivit căreia, având în vedere forța juridică a deciziilor Curții Constituționale, prin aplicarea mutatis mutan-dis a deciziei invocate, aceasta poate constitui temei și pentru reconsiderarea soluțiilor legislative cuprinse în alte acte normative, autoarea I. Grigore-Rădulescu a arătat că aplicarea prin analogie a deciziilor Curții Constituționale ar contraveni tocmai criteriilor clarității, preciziei, previzibilității și predictibilității normelor juridice asupra cărora Curtea insistă a fi respectate de către legiuitor în procesul de elaborare a dreptului.
Potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”. Prin urmare, prin efectul admiterii unei excepții de neconstituționalitate, aplicarea dispoziției legale declarate neconstituțională este suspendată, iar după trecerea unui termen de 45 de zile, în măsura în care Parlamentul sau Guvernul nu pun de acord aceste dispoziții neconstituționale cu cele ale Constituției, această dispoziție legală își va înceta efectele. Astfel, decizia Curții Constituționale de admitere a unei excepții de neconstituționalitate poate avea efect abrogator în ceea ce privește dispoziția legală, impunând organelor statului să nu mai aplice norma respectivă, dacă în termenul prestabilit de lege nu este adaptată prevederilor Constituției.
Consider că, în prezent, deciziile înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii pot fi apreciate cel puțin ca „izvor de drept ajutător" și aceasta în contextul în care hotărârile instanței supreme sunt considerate ca reguli de ghidare a instanțelor inferioare. Desigur, se știe că aceste hotărâri au mai mult un caracter interpretativ, privind anumite norme de drept preexistente.
Ca exemple de recursuri în interesul legii ce au permis o interpretare și aplicare unitară a legii de către instanțele judecătorești, respectiv au condus la crearea unei practici unitare la nivelul întregii țări, pot fi amintite: Decizia înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 10/2011 cu privire la chemarea în garanție a Ministerului Finanțelor Publice în litigiile vizând acordarea unor drepturi de natură salarială personalului bugetar sau a ajutorului financiar prevăzut de Legea nr. 315/2006 privind stimularea achiziționării de cărți sau de programe educaționale pe suport electronic, necesare îmbunătățirii calității activității didactice, în învățământul preuniversitar; Decizia înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 13/2012 cu privire la calea de atac ce poate fi exercitată împotriva încheierilor prin care s-a dispus învestirea cu formulă executorie a titlurilor de credit (cambie, bilet la ordin și cec); Decizia înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 19/2013 cu privire la timbrarea cererilor prin care cheltuielile de judecată sunt solicitate pe cale separată etc.
În reglementarea recursului în interesul legii, sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, interes deosebit pentru analiza jurisprudenței românești ca izvor de drept prezintă soluționarea de către instanțele judecătorești române a acțiunii în revendicarea imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate pe calea dreptului comun, prin raportare la dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului (este vorba de art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul 1 la Convenție). Chiar dacă, potrivit art. 20 din Constituția României, se instituia prevalența reglementărilor internaționale privind drepturile fundamentale ale omului față de actele normative interne, controversele ivite în practica instanțelor de judecată, controverse motivate în parte și de numeroasele modificări legislative apărute în cursul derulării proceselor, au determinat formularea de către Procurorul General al României a unui recurs în interesul legii, recurs soluționat prin Decizia nr. 33 a înaltei Curți de Casație și Justiție din 9 iunie 2008. Relativ la această decizie, se remarcă modalitatea inovatoare prin care instanța supremă a înțeles să se pronunțe, fără a tranșa în vreun fel problema de drept supusă analizei sale, lăsând în continuare în sarcina instanțelor de judecată analiza, de la caz la caz, a problematicii acțiunii în revendicare a imobilelor preluate de către stat în mod abuziv, cu consecința creării unui climat general de incertitudine și nesiguranță juridică.
Ulterior acestei decizii, legislația în materie a continuat să fluctueze, cea mai importantă modificare fiind adoptarea Legii nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial nr. 63 din 3 februarie 2009.
Poate la fel de controversată este și decizia înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2011 privind aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/2010, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și art. 14 din Convenție. Din analiza jurisprudenței atașate recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că instanțele judecătorești nu au stabilit în mod riguros, în concret, acest element (raportul rezonabil de proporționalitate - s.n.), ce reprezintă o circumstanță importantă în identificarea premiselor de analiză a raportului de proporționalitate, fiind util a se observa proporția reducerii beneficiului social în discuție pentru reclamantul cauzei, iar nu indicarea unei marje generale a diminuării pensiilor speciale pentru toate categoriile de persoane vizate de Legea nr. 119/2010. În același timp, fără a fi limitative, în ansamblul circumstanțelor obiective de analiză, ar putea fi avute în vedere criterii precum indemnizația socială pentru pensionari (prevăzută de art. 7 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar) ori pensia medie lunară, după cum vor trebui identificate circumstanțele particulare ale cauzei. În soluționarea acestui recurs în interesul legii, Înalta Curte a reținut că pe calea recursului în interesul legii nu este posibil a se statua o concluzie general valabilă de natură a asigura unificarea practicii judiciare, având aptitudinea de a fi aplicată în fiecare cauză aflată pe rolul instanțelor, de vreme ce stabilirea raportului de proporționalitate este rezultatul aprecierii materialului probator și a circumstanțelor proprii fiecărei pricini sau a situației de fapt reținute, fiind, așadar, exclusiv o chestiune de aplicare a legii (Convenția și jurisprudență Curții Europene, în acest caz).
Ca și în exemplul mai sus-menționat, această decizie ce a vizat dispozițiile Legii nr. 119/2010 a fost precedată (O.U.G, nr. 1/2011) sau urmată de alte modificări legislative (Legea nr. 241/2013), care au generat nesiguranța circuitului civil.
Referitor la reglementarea recursului în interesul legii în noile coduri, trebuie avute în vedere prevederile art. 514 NCPC, respectiv art. 471 alin. (1) NCPP, care învederează că scopul unui recurs în interesul legii este acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești. Admisibilitatea recursului în interesul legii este condiționată de împrejurarea că problema de drept ce formează obiectul său a fost soluționată în mod diferit de către instanțele judecătorești prin hotărâri judecătorești definitive. În ceea ce privește efectele deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, trebuie amintite dispozițiile art. 517 alin. (2) și (4) NCPC, respectiv ale art. 474 alin. (2) și (4) NCPP. Astfel, decizia se pronunță numai în interesul legii și nu are efecte asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese, iar dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Analiza textelor legale impune câteva precizări, și anume: în primul rând, soluția legislativă este deficitară sub aspectul prevederii că dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe, omițând a se menționa și celelalte subiecte de drept. Astfel, chiar dacă asupra unui anumit text legal s-a pronunțat o decizie în recurs în interesul legii prin care s-a urmărit o interpretare și aplicare unitară a acestuia, în practică, de multe ori, subiectele de drept, chiar organe ale statului, ignoră această decizie, ceea ce în final conduce la declanșarea unui litigiu prin care instanța judecătorească este chemată a aplica dispoziția legală în cauză în conformitate cu decizia înaltei Curți de Casație și Justiție. Pe de altă parte, chiar dacă nu are efect asupra hotărârilor judecătorești examinate, poate că ar fi fost bine ca în noul Cod de procedură civilă să se stabilească un termen limită în care să se soluționeze un recurs în interesul legii, dublat de instituirea unui caz expres de suspendare de drept a cauzelor aflate pe rol la momentul introducerii recursului în interesul legii și care au ca temei aplicarea aceluiași text de lege vizat. În acest mod, în perioada de la formularea recursului în interesul legii și până la publicarea deciziei înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului în interesul legii, s-ar evita situațiile controversate în care se pronunță soluții contrare asupra problemei de drept în cauză.
S-a prevăzut și că decizia în interesul legii își încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituționalității dispoziției legale care a făcut obiectul interpretării (art. 518 NCPC), singura excepție admisă fiind aceea în care problema de drept dezlegată subzistă în noua reglementare (art. 4741 NCPP).
Relativ la hotărârile prealabile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, trebuie avute în vedere prevederile art. 519 NCPC, respectiv cele ale art. 475 NCPP, conform cărora, dacă în cursul judecății, un complet de judecată al înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constată că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. Pentru evitarea unei practici judiciare neunitare, spre deosebire de reglementarea recursului în interesul legii, potrivit art. 520 alin. (4) NCPC, respectiv art. 476 alin. (4) NCPP, cauzele similare, aflate pe rolul instanțelor judecătorești, pot fi suspendate până la soluționarea sesizării.
Apreciem mai adecvată realităților juridice românești soluția adoptată de art. 521 alin. (3) NCPC, conform căreia dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanța care a solicitat dezlegarea de la data pronunțării deciziei, iar pentru celelalte instanțe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, decât cea din art. 477 alin. (3) NCPP, care statuează că dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Și raportat la această instituție juridică sunt valabile mențiunile relative la obligativitatea hotărârii prealabile pronunțate numai în privința instanțelor judecătorești, pe care le-am făcut cu privire la recursul în interesul legii. Un exemplu în acest sens îl constituie decizia nr. 1/2014 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul dosarului nr. 2/1/2013/HP, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 260 din 9 aprilie 2014, aceasta fiind prima decizie în care instanța supremă a apreciat că sesizarea este admisibilă, analizând pe larg condițiile de admisibilitate ale acestei proceduri.
Considerăm că și hotărârile prealabile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru dezlegarea unor chestiuni de drept au caracterul de „izvor de drept ajutător”, reținând împrejurarea că, fără a crea prin ele însele norme juridice noi, impun cu caracter obligatoriu pentru instanțele judecătorești o anumită interpretare a dispoziției legale.
S-a afirmat că dincolo de valențele calității de izvor de drept, jurisprudenței îi revine și rolul de a contribui la orientarea și perfecționarea sistemului legislativ. Trebuie subliniată și legătura care s-a stabilit între jurisprudență și activitatea normativă a statului. Chiar dacă, raportat la sistemul nostru de drept (de tip continental), în literatura de specialitate, în mod constant, s-a refuzat a se recunoaște jurisprudenței românești rolul de izvor de drept, trebuie observat faptul că în cazuri particulare identificarea necesității de normare a anumitor relații sociale a fost sesizată de către instanțele de judecată, iar ulterior legea a preluat ca atare instituțiile juridice astfel cum au fost configurate în timp de practica judecătorească. Având ca sursă de inspirație Codul civil francez, vechiul cod civil a fost tributar acestuia și nu prevedea reglementarea expresă a anumitor instituții juridice, cum ar fi îmbogățirea fără justă cauză sau dreptul de retenție’21.
Un exemplu al jurisprudenței românești actuale vizează instituția dreptului de retenție. Referitor la aceasta, autorul M. Voicu arată în teza sa de doctorat „Apare deci ideea de retenție ca un mijloc de autoapărare exercitat în condiții specifice, ținând seama de interesul legiuitorului de a reglementa aceste raporturi de mai mică importanță. Prin urmare, dreptul de retenție a fost la origine un mijloc de autoapărare a unui interes, exercitat prin intermediul unui bun care aparține debitorului”. Același autor mai arată că „doctrina și jurisprudență au desprins din economia textelor, atâtea câte au existat, fundamentul juridic și principiile care să legitimeze instituția dreptului de retenție, cât și modurile sale de aplicare, având drept suport echitatea - marele îndreptar al dreptului, în general. Un efect al jurisprudenței, ca izvor de drept, jurisprudență care a recunoscut instituția juridică a dreptului de retenție, în noul Cod civil (Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial nr. 505 din 15 iulie 2011) este acela că se reglementează distinct această instituție în art. 2495-2499. Astfel, dreptul de retenție este definit în art. 2495 alin. (1) după cum urmează: „Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl rețină cât timp creditorul nu își execută obligația sa izvorâtă din același raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubește pentru cheltuielile necesare și utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat.”
În România, judecătorul se supune legii și, în activitatea sa, el aplică normele de drept. Interpretarea legii, așa cum o face magistratul, trebuie să fie adaptată realității imediate și trebuie să reprezinte o sursă de inspirație pentru puterea legislativă, fapt care confirmă opinia personală referitoare la caracterul jurisprudenței de „izvor de drept ajutător” în sistemul nostru normativ.
În fapt, Codul civil elvețian statuează încă la primul articol că, în lipsa unei dispoziții legale aplicabile, judecătorul se pronunță conform normelor pe care le-ar stabili dacă ar fi legiuitor. Ordinea juridică a fiecărui stat presupune nu numai existența independentă a diferitelor izvoare de drept, creatoare de norme juridice, ci și interacțiunea lor și, practic, realizarea dreptului. Într-o formulare cuprinzătoare, prof. J.-L. Bergel afirmă „Nimeni nu-și poate imagina că judecătorul poate fi indiferent față de lege, doctrină sau practică, nici că legiuitorul ignoră doctrina sau jurisprudență, nici că doctrina se dezinteresează de lege sau jurisprudență. (...) Există o comunitate juridică care, dincolo de diferențele ei interne, colaborează la crearea, aplicarea și evoluția dreptului și în sânul căreia se exercită influențe reciproce”.
Din perspectiva analizei practicii judiciare ca izvor de drept, trebuie evocat și controlul jurisdicțional al legalității actelor administrative sub forma acțiunii directe (care presupune anularea actului ilegal sau obligarea autorității publice la adoptarea unei conduite prescrise de lege) și calea acțiunii indirecte, adică a excepției de nelegalitate (aceasta având ca scop doar înlăturarea unui act administrativ unilateral din soluționarea unui litigiu judecătoresc). Pornind de la reglementarea acestora din art. 18 și art. 23 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, publicată în Monitorul Oficial nr. 1154 din 7 decembrie 2004, se reține faptul că soluțiile pronunțate în contenciosul subiectiv și cele asupra excepției de nelegalitate au caracter individual, producând efecte inter partes, pe când hotărârile pronunțate în acțiunile în contencios obiectiv, prin care s-au anulat acte administrative normative, au caracter erga omnes, fiind general obligatorii.
În final, precizăm că, de-a lungul timpului, și jurisprudență a jucat un rol foarte important, alături de cutumă, în planul izvoarelor de drept.
Asemănări și deosebiri între jurisprudență și cutumă
Asemănări
• la fel ca și obiceiul, jurisprudență se bazează pe o practică îndelungată; ea se impune numai după respectarea acelorași soluții judecătorești într-un număr de cazuri similare;
• și la jurisprudență există credința că, prin repetarea acelorași soluții într-un număr de cazuri similare, soluția repetată devine obligatorie și constituie jurisprudență;
• la fel ca și obiceiul, jurisprudență evoluează odată cu condițiile sociale și are un caracter dinamic, contrar legii, care este mai rigidă, statică.
Deosebiri
• o primă deosebire între jurisprudență și obicei constă în faptul că jurisprudență se exprimă în formă scrisă (hotărârile judecătorești), pe când obiceiul se bazează pe practica socială nescrisă și folosită vreme îndelungată;
• o altă deosebire în sistemul nostru de drept între jurisprudență și obicei se referă la probe: hotărârea judecătorească constituie însăși proba, pe când, în cazul obiceiului, acesta trebuie dovedit.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Jurisprudenţă
