Jurisprudenţa CEDO cu privire la respectarea dreptului de proprietate al foştilor chiriaşi ai unor imobile naţionalizate

Dicționar juridic (DEX)

jurisprudenţa CEDO cu privire la respectarea dreptului de proprietate al foştilor chiriaşi ai unor imobile naţionalizate, 1. Introducere 2. Situaţia stabilită în urma hotărârii Canciovici şi alţii c. România, precum şi a jurisprudenţei ulterioare 3. Situaţia stabilită în urma hotărârii Străin şi alţii c. România, precum şi a jurisprudenţei ulterioare 4. Situaţia stabilită în urma hotărârii Pine şi Pincova c. Republica Cehă, precum şi a jurisprudenţei ulterioare 5. Situaţia stabilită în urma hotărârii Tudor Tudor c. România, precum şi a jurisprudenţei ulterioare 6. Concluzii

1. Introducere

Imensa parte a atenţiei lumii juridice române, în special după pronunţarea hotărârii Brumărescu c. România, a fost înclinată să considere că jurisprudenţa C.E.D.O. vine să protejeze doar drepturile patrimoniale ale foştilor proprietari ai unor bunuri imobile naţionalizate. în realitate, jurisprudenţa instanţei europene a vizat, în diverse maniere, de-a lungul timpului, şi situaţia foştilor chiriaşi ai unor imobile naţionalizate, deveniţi proprietari ai bunurilor în urma cumpărării acestora de la stat, prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 12/1995.

Pentru a sintetiza situaţia acestor persoane, cred că trebuie evitată raportarea la mult discutata şi disputata problemă a relei credinţe a acestor persoane la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare cu statul. In realitatea relevată de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, elementul fundamental al stabilirii situaţiei juridice a imobilelor achiziţionate de aceste persoane este acela că ele au profitat de o prevedere legislativă adoptată de către statul român şi care le-a creat posibilitatea de a achiziţiona un bun. Câtă vreme legea în cauză nu făcea nici un fel de referire la buna sau reaua credinţă a cumpărătorilor, chiriaşilor nu li se poate reproşa faptul că au profitat de o prevedere legală care le era favorabilă. în realitate, culpa pentru situaţia creată aparţine statului, care a adoptat legea prin care şi-a arogat dreptul de a vinde nişte bunuri pe care le dobândise în mod fraudulos, astfel încât consecinţele patrimoniale trebuie suportate de către stat. Faptul că preţul de înstrăinare a acelor bunuri a fost derizoriu nu este culpa chiriaşilor deveniţi proprietari, ci a statului român astfel încât acesta este cel ţinut să plătească prejudiciile produse prin actele sale, indiferent dacă acestea au fost suportate de către proprietarii de drept ai bunurilor sau de către cei care le-au cumpărat de la stat.

într-o astfel de lumină trebuie interpretate şi aplicate hotărâriile Curţii europene. în ceea ce priveşte situaţia chiriaşilor, sunt câteva hotărâri care merită o analiză specială, pentru a determina conţinutul exact al drepturilor de care bucură aceştia.

2. Situaţia stabilită în urma hotărârii Canciovici şi alţii c. România, precum şi a jurisprudenţei ulterioare

O primă situaţie este cea a unor bunuri naţionalizate ce au făcut obiect al unor acţiuni în revendicare din partea foştilor proprietari, însă aceste acţiuni au fost respinse irevocabil de instanţele sesizate. în această situaţie, C.E.D.O. a respins plângerile formulate de foştii proprietari ca inadmisibile, pe motiv că persoanele nu au fost nici un moment titulare ale unui drept de proprietate actual, după momentul ratificării Convenţiei de către România . Spre deosebire de situaţiile de tip Brumărescu, în acest al doilea caz reclamanţii nu au putut să probeze că, după ratificarea Convenţiei, au fost titulari ai unui drept asupra imobilului, drept pe care şi l-au pierdut ulterior. Soluţia aceasta a fost justificată de jurisprudenţa constantă a Curţii care afirmă că, întrucât art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul de a obţine proprietatea asupra unui bun, ci doar respectarea drepturilor existente asupra unui bun, pentru ca o plângere să fie admisibilă, reclamantul trebuie să dovedească Curţii că, la un moment dat, după ratificarea Convenţiei, a avut recunoscut un drept asupra bunului, şi că, urmare a unei acţiuni a statului, acest drept a fost afectat.

Sigur că, după apariţia legii nr. 10/2001, foştii proprietari au obţinut speranţa legitimă de a obţine despăgubiri reprezentând valoarea bunului ce nu mai poate fi restituit în natură, însă aceasta nu afectează situaţia foştilor chiriaşi.

Din punct de vedere al situaţiei foştilor chiriaşi din astfel de bunuri, care au cumpărat bunurile de la stat, prin jurisprudenţa Curţii europene li s-a consolidat dreptul de proprietate obţinut prin cumpărare.

3. Situaţia stabilită în urma hotărârii Străin şi alţii c. România, precum şi a jurisprudenţei ulterioare

Situaţia se referă la acele ipoteze în care prin hotărâri judecătoreşti irevocabile s-au admis acţiuni în revendicare imobiliară, constatându-se nulitatea naţionalizării, însă, s-au respins acţiunile în anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu statul, pe motiv că foştii chiriaşi-cumpărători au fost de bună credinţă.

în astfel de situaţii, în esenţă, Curtea de Strasbourg a considerat că prin vânzarea realizată de către stat, în condiţiile în care dreptul său de proprietate nu era valabil, foştii proprietari au fost victime ale unei privări de proprietate. Or, această privare de proprietate nu poate fi considerată legitimă în condiţiile în care instituţiile statului au acţionat de o manieră lipsită de coerenţă în ceea ce priveşte drepturile patrimoniale ale imobilelor. Curtea a mai constatat şi faptul că aceştia nu au primit nici un fel de despăgubire pentru pierderea patrimonială suferită, în condiţiile în care Fondul Proprietatea, care trebuie să asigure despăgubirea lor, nu este încă funcţional, iar procesul de acordare a despăgubirilor este încă incert în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii şi momentul plăţii acesteia.

Practic, prin acest tip de hotărâri, Curtea reproşează statului român două lucruri: în primul rând că a vândut un bun care nu îi aparţinea şi, în al doilea rând, că refuză să plătească prejudiciul produs prin actul său. Nu rezultă neapărat de aici că instanţa europeană ar fi insistat în vreun fel în sensul anulării dreptului obţinut de către foştii chiriaşi, însă poziţia acestora este erodată de posibilitatea de a se introduce cereri de revizuire după pronunţarea unei hotărâri a C.E.D.O. Oricum, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Pine şi Pincova c. Cehia, aceasta nu înseamnă ignorarea drepturilor chiriaşilor.

4. Situaţia stabilită în urma hotărârii Pine şi Pincova c. Republica Cehă, precum şi a jurisprudenţei ulterioare

Prin hotărârea sa în afacerea Pincovâ şi Pine c. Republica Cehă din 5 noiembrie 2002, Curtea a afirmat că rezolvarea unor nedreptăţi ale trecutului nu trebuie să creeze noi nedreptăţi. în acest context, în speţa citată, Curtea a subliniat faptul că reclamanţii au cumpărat bunurile fără a putea influenţa preţul tranzacţiei şi că a existat o diferenţă serioasă între valoarea bunului de la momentul achiziţiei şi cea din momentul pierderii sale. Din această cauză, Curtea a considerat că art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost violat. Situaţia este identică şi în raport de acele situaţii în care, după admiterea unor acţiuni în revendicare, s-a dispus şi anularea subsecventă a contractelor de vânzare cumpărare încheiate între stat şi foştii chiriaşi. Nici aceştia din urmă nu au putut influenţa preţul tranzacţiei. Şi în cazul acestora există o diferenţă mare între preţul pe care l-au achitat statului pentru bunul imobil şi valoarea bunului de pe piaţă din momentul în care l-au pierdut.

în realitate, în 1995, aceste persoane au fost informate despre dorinţa statului de a vinde bunul pe care îl ocupau ca şi chiriaşi. Având acest drept, s-a acceptat oferta statului, la preţul fixat de acesta, şi s-au cumpărat apartamentele. Faptul că statul român a avut o politică cel puţin confuză în materia bunurilor naţionalizate în perioada comunistă nu este culpa foştilor chiriaşi, cu excepţia situaţiei în care aceştia s-au confundat cu legiuitorul. Or, deşi culpa aparţine în mod vădit statului, astfel de persoane sunt cei care suferă consecinţele patrimoniale ale acestui act. Statul nu pierde nimic, fiind obligat să restituite chiriaşilor preţul plătit pentru apartament, fără nici o dobândă, în timp de aceştia din urmă suportă o pierdere patrimonială importantă, în condiţiile în care valoarea de piaţă actuală a bunului este de câteva ori mai mare decât cea cu care a fost achiziţionat.

Curtea a întărit această soluţie, prin hotărârea Kalinova c. Bulgaria din 8 noiembrie 2007, când C.E.D.O. a fost chemată să analizeze situaţia anulării dreptului de proprietate dobândit de un cumpărător de bună credinţă al unui imobil naţionalizat în perioada comunistă. în speţă, măsura anulării contractului de vânzare-cumpărare al reclamantului, a cărui bună credinţă la data realizarii contractului nu a fost contestată de nimeni, a fost luată în contextul legislaţiei privind restituirea proprietăţilor naţionalizate în perioada comunistă către foştii proprietari. Curtea a constatat faptul că bunul nu intră propriu-zis sub incidenţa legii privind restituirile din cauza faptului că nu mai era deţinut de către stat. De asemenea, Curtea a constatat că pierderea dreptului de proprietate al reclamantului nu a fost compensată în vreun fel. Aceste aspecte, însoţite de incapacitatea statului bulgar de a crea reguli clare pentru diferitele situaţii intervenite au condus, în ochii Curţii, la o situaţie de insecuritate juridică. De aceea, art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost violat.
Rezultă de aici că instanţa europeană a trasat linia jurisprudenţei sale, stabilind că, indiferent dacă statul va prefera titlul fostului proprietar sau cel al fostului chiriaş, statul este obligat să repare prejudiciul produs persoanei care îşi pierde dreptul de proprietate obţinut pe cale legală, la momentul iniţial.

Acest fapt este recunoscut de o manieră implicită şi prin ultima hotărâre importantă în materie, chiar dacă aceasta vine cu o completare cel puţin bizară.

5. Situaţia stabilită în urma hotărârii Tudor Tudor c. România, precum şi a jurisprudenţei ulterioare

Reclamantul este un fost chiriaş al unui apartament naţionalizat, pe care l-a cumpărat de la stat, în temeiul Legii nr. 112/1995. La câteva luni de la data achiziţionării apartamentului, o instanţă de judecată a admis o acţiune în revedicare formulată de către fostul proprietar împotriva statului român. Ulterior, s-a admis o a doua acţiune în revendicare, formulată de fostul proprietar împotriva reclamantului. Instanţa a considerat că buna credinţă a reclamantului este irelevantă, în condiţiile în care prin acţiunea în revendicare i s-a cerut să compare titlurile de proprietate ale celor două părţi. Aceeaşi instanţă, în speţă fiind vorba de Curtea de Apel Bucureşti, respinsese alte acţiuni în revendicare exercitate de fostul proprietar împotriva unor cumpărători ai unor apartamente situate în acelaşi imobil. Ulterior, aceste din urmă hotărâri au fost casate în urma admiterii de către instanţa supremă a unor recursuri în anulare.

Invocând atât violarea dreptului său la un proces echitabil, cât şi încălcarea dreptului său de proprietate, reclamantul a formulat o plângere în faţa Curţii europene a drepturilor omului.

în raport de violarea dreptului la un proces echitabil, Curtea a constatat încălcarea articolului 6 din Convenţie ca efect al existenţei unei situaţii de incertitudine şi insecuritate juridică. Curtea a subliniat existenţa unui climat generalizat de insecuritate juridică în domeniul restituirii imobilelor naţionalizate datorate incoerenţei legislative şi a jurisprudenţei contradictorii cu privire la interpretarea anumitor norme juridice. Judecătorii instanţei europene au considerat că interpretările contrare realizate de către magistraţii Curţii de Apel Bucureşti cu privire la consecinţele bunei-credinţe în momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare cu statul au afectat dreptul reclamantei la un mediu juridic stabil şi coerent. Fără a nega faptul că anumite divergenţe de interpretare pot fi inerente unui sistem judiciar bazat pe o multitudine de instanţe, Curtea a subliniat faptul că interpretările contradictorii proveneau de la aceeaşi instanţă, care, în plus, era instanţa de recurs. Totodată, Curtea a constatat că la 8 ani după adoptarea Legii nr. 10/2001, interpretarea aspectelor esenţiale privind normele juridice aplicabile procesului de retrocedare a imobilelor sunt încă nelămurite. în concluzie, C.E.D.O. a considerat că în România a existat o situaţie continuă de incertitudine ca urmare a lipsei unui mecanism care să asigure consecvenţa jurisprudenţei, pe fondul unor soluţii contradictorii profunde şi de lungă durată într-o chestiune de importanţă considerabilă pentru societate. De aceea, Curtea a considerat că art. 6 a fost violat şi a obligat statul român la plata unor daune morale în valoare de 5.000 euro.
în schimb, capătul de plângere ce viza violarea dreptului de proprietate a fost respins ca inadmisibil, pentru nerespectarea condiţiei epuizării căilor de recurs interne, aşa cum impune art. 35 din Convenţie. în esenţă, Curtea europeană a considerat că reclamantul a omis să exercite o modalitate de protejare a dreptului său de proprietate în situaţia creată de anularea contractului de vânzare-cumpărare. Această modalitate este activarea răspunderii statului pentru evicţiune, modalitate prin care, în opinia judecătorilor de la Strasbourg, reclamantul avea posibilitatea de a obţine din partea statului contravaloarea bunului pierdut.

Această hotărâre prezintă punctul de vedere al Curţii europene asupra a două probleme extrem de interesante în contextul actual al sistemului juridic român: jurisprudenţa contradictorie şi situaţia creată de anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995. Le voi analiza pe scurt în cele ce urmează.

I. Problema jurisprudenţei inconstante a instanţelor româneşti, devenită deja cronică, a fost rezolvată de către Curtea europeană pe acelaşi calapod ca şi prima dată când a fost sesizată cu o astfel de plângere îndreptată împotriva României, în afacerea Beian c. România (II), judecată la 6 decembrie 2007. Prin hotărârea sa, pronunţată în această afacere, Curtea a sancţionat în termeni extrem de duri incoerenţa jurisprudenţei care există, în aceeaşi problemă, la nivelul aceleiaşi instanţe - în speţă, înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie. Curtea de la Strasbourg a considerat că jurisprudenţa neunitară afectează ideea de justiţie şi scade încrederea publicului în instituţiile judiciare, afectând astfel de o manieră generală obiectivul vizat de prevederile art. 6: preeminenţa dreptului şi domnia legii.

în aceste condiţii, Curtea nu a făcut altceva decât să reia şi să dezvolte considerentele ce au stat la baza soluţiei pronunţate prin hotărârea Beian c. România. Această din urmă hotărâre a trecut oarecum neobservată în peisajul juridic românesc, mulţi comentatori având tendinta să minimalizeze efectele sale, din cauza faptului că motivarea Curţii de la Strasbourg marşa în principal pe faptul că deciziile contradictorii aparţineau instanţei supreme, cea care ar fi trebuit mai degrabă să asigure unificarea jurisprudenţei. După cum se vede din hotărârea Tudor Tudor c. România, o astfel de analiză a fost greşită, Curtea europeană nefiind dispusă să admită existenţa unor astfel de soluţii contradictorii nici la nivelul unor instanţe inferioare.

în condiţiile în care jurisprudenţă contradictorie există la nivelul tuturor instanţelor, fiind o boală cronică a sistemului, în nenumărate domenii, nu doar cel al imobilelor naţionalizate, întrebarea firească care se pune este aceea de a şti care ar trebui să fie reacţia sistemului juridic român la această hotărâre a C.E.D.O. înmulţirea numărului de recursuri în interesul legii nu este neapărat o soluţie, în condiţiile în care această procedură nu este una prin care să fie garantate drepturile unor persoane care se află într-o astfel de situaţie, cât timp recursul în interesul legii nu se pronunţă împotriva unor decizii irevocabile. Unica variantă, în acest moment, pare a fi introducerea unui nou recurs extraordinar, care să vizeze situaţia în care la nivelul aceleiaşi instanţe există jurisprudenţă contradictorie. Altfel, România riscă să se confrunte din nou cu un val de plângeri în faţa instanţei europene. în plus, situaţia acestei jurisprudenţe neunitare, care afectează grav încrederea cetăţenilor în sistemul judiciar, creează forme de discriminare între persoane aflate în aceeaşi situaţie şi este complet contrară ideii de preeminenţă a legii şi a celei de stat de drept, trebuie să înceteze cât mai rapid.

II. Al doilea aspect important, rezolvat prin hotărârea comentată, vizează respingerea capătului de plângere privitor la dreptul de proprietate, ca inadmisibil pentru neepuizarea căilor de recurs interne. Curtea europeană a considerat că fostul chiriaş al unui bun naţionalizat devenit cumpărător al bunului prin aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995, confruntat cu anularea contractului său de vânzare-cumpărare trebuia să solicite activarea răspunderii pentru evicţiune din partea vânzătorului. Raţionamentul Curţii este acela că, pe această cale, fostul chiriaş care îşi pierde dreptul de proprietate poate primi din partea statului o sumă de bani echivalentă cu valoarea de piaţă a bunului pierdut, astfel încât privarea de proprietate pe care o suportă ar fi proporţională cu scopul vizat, iar în aceste condiţii persoana în cauză nu s-ar mai putea pretinde victimă a unei încălcări a dreptului său de proprietate.

Decizia C.E.D.O. este extraordinar de importantă în contextul juridic actual. In România, sunt mii de persoane care şi-au pierdut dreptul de proprietate în condiţii similare cu reclamantul din afacerea Tudor Tudor c. România, care au omis, în egală măsură, să formuleze cereri de chemare în garanţie a statului, care să răspundă pentru evicţiune. în aceste condiţii, hotărârea Curţii le afectează şi pe aceste persoane, întrucât le indică, post factum, o cale de recurs de care ar putea să profite.

în opinia mea, o astfel de soluţie din partea C.E.D.O. reprezintă o eroare de raţionament juridic din mai multe puncte de vedere. Consider că acţiunea în evicţiune este un recurs care nu îndeplineşte nici condiţia accesibilităţii, nici pe care a utilităţii, astfel încât consider că această cale de recurs nu este o cale de recurs internă eficace, astfel încât persoanele care doresc să se adreseze Curţii să aibă obligaţia de a o epuiza anterior, în temeiul art. 35 din Convenţie. Cred că accesibilitatea căii de recurs este afectată de faptul că o acţiune în garanţie pentru evicţiune este o acţiune care se taxează la valoare. Or, sumele de bani ce trebuie să fie solicitate de cumpărătorii bunurilor sunt destul de ridicate, de ordinul zecilor de mii de euro, astfel încât taxele de timbru se ridică la o sumă apreciabilă. Or, Curtea europeană a sancţionat de multe ori România pentru impunerea unor taxe de timbru exorbitante, care afectează dreptul de acces la justiţie, inclusiv în situaţii în care valoarea taxelor de timbru era de ordinul sutelor de euro. în aceste condiţii, în opinia mea, acţiunea în evicţiune este o cale de recurs care nu este accesibilă în condiţiile jurisprudenţei Curţii.

în al doilea rând, cred că această cale de recurs intern este lipsită de utilitate, în condiţiile în care legislaţia privind imobilele naţionalizate nu conţine nici un fel de dispoziţii legate de drepturile cumpărătorului unui bun naţionalizat al cărui titlu a fost anulat pe cale judiciară, este greu de presupus că se poate naşte o jurisprudenţă constantă şi coerentă din acest punct de vedere. Acele două-trei soluţii menţionate de către Guvern în apărarea sa din faţa C.E.D.O. nu cred că sunt suficient de multe pentru a creiona un posibil tablou al unei jurisprudenţe constante şi uniforme care să admită acţiuni în evicţiune în astfel de situatii.

De aceea, cred că o astfel de decizie constituie o eroare de analiză a situaţiei de către instanţa europeană, întrucât acţiunea în evicţiune este, cel puţin la acest moment, prea departe de certitudinea juridică pe care trebuie să o aibă o cale de recurs astfel încât să poată fi considerată un remediu în sensul art. 35 din Convenţie. Totuşi, mi-e greu să cred că instanţa europeană îşi va schimba rapid jurisprudenţa astfel inaugurată, astfel încât cred că persoanelor aflate în aceeaşi ipoteză cu reclamantul din această speţă nu le rămâne altceva de făcut ca, dacă mai sunt în termenul de prescripţie, să introducă acţiuni în evicţiune contra statului, fie pe cale principală, fie pe calea chemării în garanţie, acolo unde mai sunt litigii pe rol.

6. Concluzii

în concluzie, se poate observa facil că judecătorii europeni sunt departe de a ignora drepturile patrimoniale obţinute de foştii chiriaşi şi tind să oblige statul să suporte singur nedreptăţile pe care le-a produs atât în perioada comunistă, cât şi, de multe ori, în perioada scursă de la ratificarea Convenţiei de către România încoace