Nulitatea menţinerii arestării inculpatului în cursul judecăţii pentru perioade ce depăşesc 30 de zile
| Comentarii |
|
nulitatea menţinerii arestării inculpatului în cursul judecăţii pentru perioade ce depăşesc 30 de zile, datorită interpretărilor lipsite de profunzime a termenilor: „luare a măsurii arestării preventive", „menţinere a arestării preventive", „prelungire a arestării preventive" şi „verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive" în practica instanţelor judecătoreşti s-a creat o confuzie periculoasă, în vădită contradicţie cu art. 23 din Constituţia României şi art. 1491 C. proc. pen., art. 5 şi 6 din C.E.D.O., de natură să lezeze grav şi ireversibil dreptul legitim la libertate al persoanei.
Instanţele au dispus cu ocazia verificării legalităţii şi temeiniciei arestării preventive, menţinerea arestării preventive pentru perioade de timp mai mari de 30 de zile, transformând obligaţia de verificare într-un drept imperial al instanţei de a dispune „de facto" şi „de jure" prelungirea efectivă a arestării preventive şi pentru perioade mai mari de 30 de zile, în desfiderea tuturor normelor de procedură, a normelor constituţionale şi a reglementărilor internaţionale în materie, perpetuând în practică prevederi legale abrogate, menţinând viu şi nealterat spiritul art. 149 alin.
(3) C. proc. pen., neconstituţional, abrogat, care permitea instanţei să menţină arestarea preventivă a inculpatului pe tot parcursul judecăţii (perioadă nedefinită de timp).
în activitatea instanţelor s-a consacrat astfel o practică incorectă datorată interpretărilor defectuoase a noţiunilor de luare, menţinere, prelungire şi verificare a arestării preventive, şi care astfel au condus în mod constant la menţinerea arestării preventive în cursul judecăţii, pentru perioade de până la 60 de zile.
Omisiunea legiuitorului de a preciza în conţinutul art. 3001 şi art. 160bC. proc. pen. durata menţinerii arestării preventive în cursul judecăţii nu îndreptăţesc însă instanţele de a adăuga la lege, şi de a transforma obligaţia de verificare a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive în dreptul de a prelungi arestarea preventivă, în alte condiţii decât cele prevăzute în normele de procedură referitoare la prelungirea arestării preventive şi peste termenul de 30 de zile prevăzut de art. 23 Constituţia României, respectiv pentru intervale de timp de până la 60 de zile.
Instanţele nu se pot substitui prin nici un fel de subterfugiu puterii legiuitoare şi nici nu pot să înfrângă prevederea de esenţă prevăzută în art. 23 Constituţia României, care statuează că durata arestării preventive, atât în timpul urmăririi cât şi în timpul judecăţii nu poate depăşi 30 de zile, ea putând fi prelungită pentru acelaşi interval de timp.
Este nulă astfel menţinerea arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii, peste durata de 30 de zile prevăzută de lege, atât timp cât nu a fost prelungită, prin încheieri separate, distinct motivate, şi pentru intervale de timp ce nu depăşesc fiecare 30 de zile.
Obligaţia procurorului statuată în art. 156 alin. (1) şi art. 159 alin. (1) C. proc. pen., de solicitare a prelungirii arestării preventive prin propunere motivată adresată instanţei subzistă în mod evident şi în cursul judecăţii, această obligaţie derivând din norma statuată în art. 131 alin. (1) din Constituţia României: „în activitatea judiciară, Ministerul Public [...] apără ordinea de drept precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor", art. 59 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea juridiciară: „Procurorii respectă şi protejează demnitatea umană şi apără drepturile persoanei" şi art.64 alin. (1) din aceeaşi lege: „Procurorul participă la şedinţele de judecată ... şi are rol activ..."
Obligaţia de a sesiza instanţa pentru prelungirea arestării preventive incumbă procurorului şi în cursul judecăţii fiind similară celei prevăzute în art. 139 alin. (32) C. proc. pen., în temeiul căreia procurorul, chiar dacă constată că nu mai există temeiul care justifică luarea măsurii nu poate dispune punerea în libertate a inculpatului ci el este obligat să solicite instanţei să înlocuiască sau să revoce măsura arestării preventive dispusă de aceasta prin încheierea de arestare sau de prelungire a duratei arestării.
Făcând aplicarea principiului simetriei juridice, raportat la drepturile şi obligaţiile procurorului în activitatea sa judiciară în cadrul procesului penal, în mod evident pentru garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi pentru apărarea ordinii de drept procurorul este obligat să solicite prelungirea arestării preventive în cursul judecăţii în aceleaşi condiţii ca şi în faza urmăririi penale.
Din dispoziţiile art. 23 din Constituţia României rezultă interesul evident pe care legiuitorul constituţional l-a manifestat în legătură cu reglementarea clară şi precisă a arestării preventive.
Acest lucru este rezultatul faptului că libertatea individuală se integrează în valorile supreme garantate prin art. 1 din Constituţie, că arestarea preventivă este o măsură care afectează grav această libertate, că prezumţia de nevinovăţie este unul din principiile constituţionale.
Art. 23 din Constituţie dă arestării preventive o configuraţie juridică de sine stătătoare, separabilă de restul operaţiunilor fireşti, judiciare.
Constituţia reglementează arestarea ca măsură ce se supune unor reguli generale, care protejează libertatea persoanei şi permite justiţiei să se deruleze.
De aceea textul priveşte arestarea în sine, fără a nuanţa dacă ne aflăm în faza urmăririi penale sau a judecăţii.
Privarea de libertate este un act la fel de grav, indiferent când se produce, în faza de urmărire penală sau în cursul judecăţii cauzei.
Ca atare, nu trebuie să existe nici un element de diferenţiere de tratament în funcţie de faza în care se găseşte procesul penal.
Este ceea ce se realizează prin art. 23 din Constituţie, care, reglementând condiţiile în care se poate dispune arestarea unei persoane, nu distinge după cum aceasta se produce într-o fază sau alta a procesului penal.
Rezultă că normele constituţionale trebuie respectate ori de căte ori se dispune măsura arestării unei persoane, măsură ce afectează grav libertatea acesteia, mai ales în condiţiile în care normele de procedură sunt echivoce sau imperfecte.
Dispoziţiile art. 149 şi art. 1491, art. 3001 şi art. 160b C. proc. pen., trebuie interpretate în corelare cu dispoziţiile art. 23 din Constituţie, în sensul că durata arestării inculpatului este de cel mult 30 de zile, cu posibilitatea prelungirii ei cu perioade de cel mult 30 de zile, în vederea asigurării condiţiilor necesare bunei administrări a justiţiei, atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii.
Dacă subzistă motivele arestării după expirarea acestui termen instanţa are posibilitatea, în aceleaşi condiţii prevăzute în art. 23 din Constituţie, să prelungească durata arestării, dar de fiecare dată până la cel mult 30 de zile.
Art. 3001 şi art. 160b C. proc. pen. îndatorează instanţa să verifice, la intervale ce nu pot depăşi 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, putând dispune prin încheiere motivată revocarea sau menţinerea arestării preventive, dar numai pentru restul zilelor rămase din durata arestării preventive ce a fost luată sau prelungită anterior verificării, dar nicidecum să dispună menţinerea arestării preventive peste termenul la care expiră arestarea preventivă a cărei legalitate şi temeinicie o verifică şi pentru durate mai mari de 30 de zile.
Revizuirea constituţională din 2003 a adus mai multe precizări în această materie, nefăcând distincţie în mod expres între cele două faze ale procesului penal: urmărirea şi judecata.
Diferenţele se referă doar la aspecte de detaliu, respectiv la ritmicitatea verificării legalităţii arestării preventive dar nici pe de parte nu modifică durata arestării, condiţiile luării şi prelungirii arestării preventive care nu pot depăşi fiecare în parte termene de cel mult 30 de zile.
Argumente de interpretare sistematică, logică, gramaticală şi teleologică a noţiunilor de luare, prelungire, menţinere şi verificare a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive
Noţiunea de luare a măsurii arestării preventive presupune dispoziţia prin care inculpatul este privat de libertate pentru o perioadă de timp de cel mult 30 de zile, stabilindu-se concret data la care arestarea începe şi data la care arestarea sfârşeşte.
Luarea măsurii arestării preventive poate fi luată numai de instanţă atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii.
Noţiunea de menţinere a măsurii arestării preventive, presupune păstrarea restului de zile rămase de executat din durata arestării preventive luată anterior sau prelungită, dar numai până la data când aceasta expiră.
Menţinerea arestării preventive poate fi dispusă doar de către instanţă şi numai cu ocazia îndeplinirii obligaţiei de verificare a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive la primirea dosarului, când este trimis în judecată un inculpat arestat, şi în cursul judecăţii.
Noţiunea de prelungire a măsurii arestării preventive reprezintă adăugarea la durata arestării preventive luată anterior a unui nou termen ce nu poate depăşi de fiecare dată cel mult 30 de zile.
Prelungirea arestării preventive poate fi acordată de judecător pentru perioade ce nu pot depăşi fiecare 30 de zile, în cursul procesului penal, fără a se face distincţie între faza urmăririi şi cea a judecăţii, pentru asigurarea unui proces echitabil în condiţiile art. 5 şi 6 din C.E.D.O. şi art. 23 din Constituţia României, aceasta rezultând şi din aplicarea coroborată a prevederilor art. 148 - 160b C. proc. pen., care în unitatea lor structurală sunt codificate în Titlul IV - Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale.
Obligaţia instanţei de verificare periodică, la intervale ce nu pot depăşi 60 de zile, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive instituită prin art. 3001 raportat la art. 160b C. proc. pen, îndreptăţeşte instanţa ca în condiţiile în care constată că arestarea preventivă este legală şi că temeiurile care au determinat arestarea preventivă nu au încetat sau că există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, să poată să dispună prin încheiere motivată menţinerea diferenţei de timp rămas până la expirarea duratei arestării preventive luată sau prelungită după caz, şi nicidecum să prelungească durata arestării preventive pentru o nouă perioadă de timp.
în alte condiţii ar însemna că obligaţia de verificare s-ar transforma într-un drept al instanţei de a prelungi arestarea preventivă peste dispoziţiile legale ce statuează modalitatea şi condiţiile prelungirii arestării preventive.
„Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate... instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 60 din 25 aprilie 1994 rămasă definitivă prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 20 din 15 februarie 19951 s-a statuat că durata arestării dispusă sau menţinută de instanţă, în cursul judecăţii, nu poate depăşi 30 de zile fără a exista o încheiere motivată de prelungire a acesteia în condiţiile art. 23 din Constituţie.
în acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 92 din 12 octombrie 1995 şi Decizia nr. 1 din 9 ianuarie 19963.
„...durata arestării este de cel mult 30 de zile. Textul din Constituţie se referă la arestare în general, astfel că prevederile sale trebuie respectate ori de câte ori se dispune arestarea unei persoane, măsură ce afectează grav libertatea acesteia, indiferent când se produce, în faza de urmărire penală sau în cursul judecării cauzei".
„Dacă subzistă motivele arestării, după expirarea acestui termen instanţa are posibilitatea, în aceleaşi condiţii prevăzute de art. 23 din Constituţie să prelungească durata arestării dar de fiecare dată până la cel mult 30 de zile".
în concluzie, încheierile instanţei prin care se menţine arestarea preventivă a unui inculpat, pentru intervale de timp de până la 60 de zile, fără ca arestarea acestuia să fi fost prelungită prin încheieri distincte, motivate, ale judecătorului pentru perioade de cel mult 30 de zile fiecare, sunt nule sub incidenţa art. 197 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
